Joint liability for corporate tax debts: bad faith presumption and proof of administrator's conduct under Article 25(2) of the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că soluţia adoptată de organul fiscal este nelegală şi netemeinică şi să dispună anularea în tot a Deciziei nr. x/24.11.2016 şi a Deciziei nr. CRR-REG-11566821.04.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.11.2016 emisă de AJFP Olt.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 489 din 21 septembrie 2017, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a anulat în totalitate decizia nr. x/21.04.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi a anulat în parte decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.11.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în ceea ce priveşte contestatoarea A..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că prin hotărârea data, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 pct. 4 din noul C. proc. civ.).

Recurenta precizează că în procedura administrativă s-a adoptat o soluţie de respingere a contestaţiei ca nedepusă în termenul legal, nefiind pronunţată o soluţie pe fond, astfel încât instanţa nu a fost investită cu analizarea actelor administrative în fond, ci cu analizarea legalităţii şi temeiniciei acestei soluţii.

În condiţiile în care contestaţia pe cale administrativă formulată împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/24.11.2017 a fost înregistrată la data de 20.03.2017, este în mod evident depăşit termenul de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 270 din Legea nr. 207/2015 în care putea fi exercitată calea administrativă de atac.

În aceste condiţii, instanţa de judecată s-a pronunţat dincolo de limitele actului administrativ cu a cărui examinare a fost investită, în cazul de faţă Decizia D.G.R.F.P. Craiova nr. x/21.04.2017 prin care contestaţia administrativă a fost respinsă ca nedepusă în termenul legal.

De asemenea, recurenta consideră că soluţia dată de prima instanţă este greşită, fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a legii (art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ.).

Din evidenţa analitică pe plătitor rezultă că obligaţiile fiscale nu au fost achitate de către debitor în termenele prevăzut de lege.

Totodată, debitorul nu a îndeplinit obligaţia legala de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei.

Persoanele care au deţinut calitatea de administrator şi care în perioada exercitării mandatului nu şi-au îndeplinit obligaţiile au fost A., B., C. şi D..

Astfel, răspunderea solidară a fost stabilită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală, în sarcina administratorului care, cu rea-credinţă, nu a îndeplinit obligaţiile, respectiv achitarea creanţelor fiscale la termenele scadente, în numele şi din averea societăţii debitoare.

Mandatarul, administratorul societăţii, trebuie să dea dovadă de bună credinţă în îndeplinirea obligaţiilor, trebuind să execute obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar (art. 2018 noul C. civ.).

De asemenea, în cazul mandatului cu titlu oneros, dispoziţiile art. 1540 din vechiul C. civ. (art. 2019 noul C. civ.) reglementează antrenarea răspunderii mandatarului pentru orice culpă în executarea obligaţiilor.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. x/24.11.2016 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantei pentru obligaţiile fiscale ale debitorului S.C. E. S.R.L. în limita sumei de 7.419.359 RON reprezentând TVA şi impozit pe profit (debit - 4.653.762 şi 2.765.597 RON dobânzi şi penalităţi de întârziere). Totodată, având în vedere caracterul de solidaritate al răspunderii pentru obligaţiile societăţii debitoare mai răspund solidar şi numiţii B., C. şi D. .

Împotriva deciziei sus-menţionate reclamanta a formulat contestaţie administrativă, iar prin decizia nr. x/21.04.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a fost respinsă contestaţia ca fiind nedepusă în termen.

Din cuprinsul deciziei nr. x/24.11.2016, Înalta Curte reţine că organele fiscale au emis notificarea nr. x/10.08.2016 prin care i s-a solicitat reclamantei ca în data de 23.08.2016, ora 14 să se prezinte la sediul AJFP Olt în vederea exprimării punctului de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, însă notificarea a fost returnată cu menţiunea destinatar mutat de la adresă.

Ulterior a fost comunicată din nou notificarea care a fost restituită cu aceeaşi menţiune şi ulterior s-a procedat la publicarea anunţului colectiv din data de 23.08.2016 .

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că din copia actului de identitate depus de reclamantă, la dosarul cauzei, rezultă că aceasta figura cu un alt domiciliul încă din data de 11.07.2016, iar decizia de atragere a răspunderii solidare i-a fost comunicată în data de 28.11.2016, la aceeaşi adresă la care anterior se expediase şi notificarea, deşi organele fiscale aveau cunoştinţă încă din data de 16.08.2016, dată la care confirmarea de primire s-a înapoiat cu menţiunea destinatar mutat de la adresă, că aceasta nu mai are domiciliul la aceea adresă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că temeinic şi legal instanţa de fond a apreciat că organele fiscale aveau obligaţia de a depune diligenţe pentru a afla noul domiciliul al reclamantei la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare cu atât mai mult cu cât organul fiscal, instituţie a statului, are acces la baza de date deţinute de Serviciile comunitare de Evidenţă a Persoanelor, fapt demonstrat şi de faptul că, ulterior actele de executare (proces-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile, somaţie, titlul executoriu) emise pe numele acesteia au fost comunicate la domiciliul actual din Slatina, str. x, jud. Olt.

Potrivit art. 281 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală:

"în situaţia atacării la instanţa de judecată de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a respins contestaţia de către organul fiscal fără ca acesta să intre în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanţa constată că soluţia adoptată de către organul fiscal este nelegală şi/sau netemeinică, se va pronunţa si asupra fondului raportului juridic fiscal.

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect s-a pronunţat pe fondul contestaţiei reclamantei, datorită făptului că aceasta a fost respinsă ca tardiv formulată.

Din decizia de angajare a răspunderii solidare instanţa de fond a reţinut că i se impută reclamantei faptul că, obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare S.C. E. S.R.L. care provin din decizia de impunere nr. x/13.10.22015, perioadă verificată fiind de la 14.11.2011 - 31.03.2015 la impozitul pe profit şi 01.05.2012 - 20.02.2013 la T.V.A. şi din deciziile de calcul accesorii, nu au fost achitate de către debitor în termenul prevăzut de lege.

Din acelaşi act fiscal reiese că societatea S.C. E. S.R.L. a fost înfiinţată în anul 2011, reclamanta a deţinut calitatea de asociat unic şi administrator în perioada 11.11.2011-11.01.2012. Prin hotărârea nr. 2/16.01.2012 s-a hotărât retragerea din cadrul societăţii a asociatului A. şi cedarea celor 20 de părţi sociale către numitul B. care devine asociat unic.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin (2) din Legea nr. 207/2015 "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Pentru a se putea atrage răspunderea solidară a persoanelor enumerate de legiuitor, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent şi reţinerea relei credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.

Instanţa de fond a constatat îndeplinită condiţia declarării stării de insolvabilitate a debitoarei S.C. E. S.R.L.,a avut în vedere procesul-verbal de declarare a insolvabilităţii nr. x/08.02.2016.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului condiţia esenţială şi expresia este ca acesta să fi acţionat cu rea credinţă.

Reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus.

Înalta Curte constată că instanţade fond în mod corect a reţinut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în sensul că nu arată argumentele pertinente şi concludente pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, pentru niciuna dintre cele două situaţii reţinute, folosind doar prezumţii.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori, ori asociaţi care sunt vizaţi de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d), deci pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.

În cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (22) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce o priveşte pe reclamantă, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte aceasta a deţinut funcţia de asociat unic şi administrator al societăţii debitoare pe o perioadă foarte scurtă, respectiv 2 luni, iar pe de altă parte nu s- a stabilit în niciun fel că debitele societăţii provin din perioada în care reclamanta a fost administrator.

Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în nume propriu cât şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei nr. 489/2019 din 21 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iulie 2020.