Insurance guarantee fund liability and statutory decay for late claims following criminal damages awards

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.02.2019 sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), solicitând: I. în principal, anularea în parte a deciziei F.G.A. nr. 18269/30.01.2019, obligarea F.G.A. la aprobarea cererii nr. x/29.10.2018 şi obligarea F.G.A la acordarea drepturilor financiare cuvenite reclamantei conform soluţiei definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2017, având în vedere că cererea a fost formulată în termen; II. în subsidiar, repunerea în termenul de formulare a cererii privind încasarea indemnizaţiilor/despăgubirilor la care face trimitere decizia penală nr. 967/26.06.2018 în temeiul art. 186 noul C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, anularea în parte a deciziei F.G.A. nr. 18269/30.01.2019, obligarea F.G.A. la aprobarea cererii înregistrate cu nr. x/29.10.2018 şi obligarea F.G.A. la acordarea drepturilor financiare ce i se cuvin conform soluţiei definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2017

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 342 din data de 04.07.2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia A VIII-A (nouă) contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A anulat decizia nr. 18269/30.01.2019/1396/31.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata în favoarea părţii reclamante a sumelor de 37.908 RON daune materiale, 80.000 euro (în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii) daune morale, precum şi prestaţiile periodice anterioare datei de 25.07.2018.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurs incident reclamanta A..

În motivarea recursului său recurentul pârât a arătat următorele:

Un prim motiv de recurs se referă la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Recurentul-pârât arată că sentinţa atacată conţine motive contradictorii în sensul că, pe de o parte, instanţa consideră că hotărârea instaţei penale a rămas definitivă la data pronunţării ei dar, pe de altă parte, contextul factual în care s-a aflat reclamanta a împiedicat curgerea acestuia.

Cel de al doilea motiv de recurs se referă la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin1 pct. 8 din C. proc. civ.. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul-pârât a arătat că recurenta-reclamantă a depus cererea de plată la mai mult de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei penale, fiind decăzută din drept. În opinia recuentului-pârât, decăderea reprezintă o sancţiunea care stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un act iar condiţiile repunerii în termen sunt stricte, încât destul de rar se va ajunge ca sancţiunea să fie înlăturată.

Recurenta reclamantă ar fi trebuit să depună cererea în termen în raport cu momentul pronunţării hotărârii penale, nefiind necesară comunicarea motivării acesteia. De altfel recurenta-reclamantă nu a fost împiedicată să adreseze cereri societăţilor de asigurare.

În speţă nu erau îndeplinite condiţiile repunerii în termen iar necunoaşterea legii nu putea constitui un astfel de motiv temeinic, supremaţia Constituţiei şi legilor fiind obligatorie.

Reclamanta a formulat, la rândul său, recurs incident, criticând considerentele sentinţei atacate.

În motivarea recursului incident, recurenta reclamantă afirmă că termenul de 90 de zile în care avea obligaţia de a adresa o cere Fondului de Garantare a Asiguraţilor este un termen de prescripţie, nerezultând din nicio prevedere caracterul de decădere al acestui termen. Obligaţia Fondului şi a societăţilor de asigurare este una solidară sau, cel puţin are caracterul unei fidejusiuni, fiind accesorie faţă de obligaţia principală a societăţilor de asigurări. În aceste condiţii, întreruperea termenului de prescripţie faţă de societatea de asigurări conduce la întreruperea termenului de prescripţie şi pentru obligaţia accesorie.

Chiar dacă s-ar considera că termenul de 90 de zile este unul de decădere, întreruperea termenului de prescripţie faţă de debitorul principal sau în privinţa fidejusorului produce efecte în privinţa ambilor. Invocă, totodată şi prevederile art. 2548 din C. civ.

Or faţă de societatea de asigurare a fost întrerupt termenul de prescripţie, aceasta fiind pusă în întârziere. De altfel termenul era întrerupt şi prin înscrirerea la masa credală.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului şi, în principal, a solicitat respingerea recursului ca fiind lovit de nulitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantei şi întâmpinare la recursul incident al reclamantei.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.

În ceea ce priveşte recursul principal se constată că motivele ivocate se încadrează la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului fiind neîntemeiată.

Referitor la primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a arătat în ce ar consta, în fapt, contradicţia din cuprinsul considerentelor sentinţei. Aprecierile instanţei de fond sunt clare în sensul că, potrivit legii, într-adevăr, hotărârea instanţei de apel penale este definitivă la data pronunţării dar, în cauză, circumstanţe factuale proprii speţei au împiedicat curgerea acestui termen în privinţa reclamantei.

Faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu aceste considerente ale instanţei de fond nu înseamnă că ele sunt contradictorii, criticile recurentei putând fi valorificate exclusiv prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că, aşa cum a arătat şi recurenta-reclamantă prin întâmpinare, singura critică concretă se referă la faptul că eroarea de drept nu poate justifica nerespectarea unui termen de decădere.

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că sentinţa penală nr. 102/03.02.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a rămas definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia penală nr. 967/A/26.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2017, astfel încât dreptul de creanţă invocat de reclamantă s-a născut la data de 26.06.2018, respectiv data pronunţării instanţei penale prin respingerea apelurilor, potrivit art. 550 şi următoarele din C. proc. pen. rap. la art. 622 şi art. 632 din C. proc. civ.

Instanţa de fond a mai arătat că, în raport de aceste date, faţă de textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de 90 de zile pentru formularea şi adresarea de partea reclamantă a cererii de plată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ar trebui să curgă, în condiţii normale, începând cu data de 26.06.2018.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut o serie de aspecte de ordin factual care sunt, într-adevăr, de natură să împiedice, în cazul concret al reclamantei, curgerea termenului prevăzut de lege.

Mai precis, instanţa de fond s-a raportat la vârsta reclamantei, aceasta fiind, într-adevăr majoră dar fiind, încă, elevă de liceu, la handicapul dobândit anterior majoratului tocmai ca urmare a accidentului pentru care solicită despăgubiri, la veniturile extrem de mici de care dispune aceasta, la situaţia litigioasă în care s-a găsit cu avocatul său care a asistat-o în faţa instanţei penale, la consilierea juridică eronată de care a beneficiat.

Toate aceste elemente de fapt au condus, în mod corect, instanţa la concluzia că recurenta-reclamantă "nu avea capacitatea de a înţelege reglementarea legală a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în sensul că era obligată să acţioneze prin adresarea unei cereri de plată către Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termen de 90 de zile de la data pronunţării deciziei penale nr. 967/A/26.06.2018 de Curtea de Apel Bucureşti’’

Contrar celor afirmate de recurentul-pârât, principiul nemo censetur ingnorare legem nu poate primi un caracter absolut, însuşi legiuitorul prevăzând la art. 1208 alin. (2) din C. civ. că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile.

Or, se constată că, în speţă, norma juridică nu putea fi considerată previzibilă pentru recurenta-reclamantă care datorită vârstei sale, a problemelor de sănătate, a situaţiei sale materiale nu putea nici să înţeleagă prevederea legală nici să obţină o consiliere juridică competentă în intervalul de timp relativ scurt în care trebuia să depună cererea de plată.

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în privinţa reclamantei nu a putut să opereze decăderea, această concluzie fiind în acord şi cu principiul dreptului la un proces echitabil care impune ca o hotărâre penală prin care i s-au recunoscut acesteia despăgubiri pentru handicapul suferit ca urmare a accidentului de circulaţie să nu rămână fără efect util.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că obligaţia FGA constituie o obligaţie legală de plată în condiţiile legii nr. 213/2015, fără însă a exista vreo solidaritate cu asigurătorul aflat în insolvenţă/faliment, după cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu constituie niciun fidejusor al asigurătorului respectiv, ci debitorul unui mecanism legal de garantare în domeniul asigurărilor cu scop de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, mecanism reglementat prin norme de drept public, iar nu de ordine privată, aşa cum sunt cele din C. civ.

Niciun argument din cuprinsul recursului incident nu susţine teza caracterului privat al obligaţiei Fondului de Garantare al Asiguraţilor şi existenţa unei fidejusiuni sau a unei solidarităţi între instituţia publică şi societatea de asigurare.

În aceste condiţii, aspectele invocate de recurenta-reclamantă referitoare la demersurile întreprinse pe lângă societatea de asigurare pentru punerea în întârziere a acesteia şi pentru întreruperea termenului de prescripţie sunt lipsite de relevanţă, acestea neputând influenţa raportul părţii cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului recurentului-pârât şi, totodată, va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de pârât.

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 342 din 4 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi recursul incident formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 342 din 4 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iulie 2020.