Retrocession of demolished religious property: burden of proving abusive state takeover and exclusion of demolished constructions from compensation under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România Bucureşti, anularea Deciziei nr. 7369 din 29.09.2017 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta sa proprietate, formată din construcţie şi teren în suprafaţă de 117 m.p. situat în municipiul Dorohoi, judeţul Botoşani. A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 23 din 12 februarie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanta A. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România Bucureşti.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, solicitând în principal casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond; în subsidiar, casarea hotărârii recurate si, rejudecand cauza in fond, anularea Deciziei nr. 7369/29.09.2017 emisă de intimata-pârâtă, obligarea intimatei-pârâte la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea recurentei, A., de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru fosta proprietate, formată din construcţie şi teren în suprafaţă de 117 mp., situată în Mun. Dorohoi. str. x, jud. Botoşani şi acordarea măsurilor compensatorii în ecgivaşent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru acest imobil.

Motivele invocate în susţinerea prezentului recurs se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., referindu-se, la nemotivarea hotărârii, încălcarea normelor de procedură, respectiv, la încălcarea normelor de drept material incidente in speţă.

Precizează recurenta că în fata primei instanţe a solicitat, cu respectarea dispoziţiilor procedurale aplicabile, încuviinţarea administrării probei cu expertiza tehnică şi cu înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată, în vederea clarificării situaţiei juridice a imobilului revendicat, compus din teren şi construcţie, respectiv Sinagoga Cizmarilor, situată în Mun. Dorohoi, str. x, jud. Botoşani.

În ceea ce priveşte proba cu expertiză, recurenta precizează că această probă era utilă soluţionării cauzei, fiind de natură a conduce la stabilirea unei corecte situaţii de fapt, în raport de care instanţa de fond ar fi aplicat corect dispoziţiile de drept material incidente în speţă.

Cu toate acestea, prima instanţă a constatat ca ambele părti au solicitat încuviintarea probei cu înscrisuri şi astfel, în temeiul art. 258 C. proc. civ., coroborat cu art. 254 şi 255 C. proc. civ., a dispus încuviintarea probei cu înscrisuri pentru ambele părţi, iar referitor la proba cu expertiză, instanţa a reţinut următoarele:

"(...) în ceea ce priveşte solicitarea de administrare a probei cu expertiză tehnică topo instanţa o respinge ca neutilă pentru soluţionarea cauzei".

Astfel, motivarea primei instanţe este atât de lacunară, încât nu se pot identifica, nici măcar prin analogie, motivele care au condus la soluţia de respingere a probei solicitate de recurentă.

Susţine recurenta că, prima instanţa avea obligaţia de a arata motivele pentru care a înteles să respingă solicitarea sa şi să pronunţe o soluţie fără determinarea completă şi corectă a situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Recurenta susţine că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - caz de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta menţionează că prima instanţă a respins proba solicitată de recurentă, probă ce era evident pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării acţiunii, îngrădindu-ne practic dreptul la apărare şi limitându-ne posibilităţile de a dovedi temeinicia cererii de chemare în judecată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că, prin cererea de chemare in judecată, a invocat nulitatea deciziei emise de Comisia specială de retrocedare, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că această instituţie a "omis" să invite un reprezentant al recurentei pentru a susţine interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat.

În opinia recurentei, nerespectarea dreptului Fundaţiei de a susţine cererea de retrocedare, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei cerinţe extrinseci actului emis de Comisia specială de retrocedare iar, pe de alta parte, a cauzat recurentei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

În continuare recurenta subliniază faptul că, respingând cererea de chemare în judecată formulată de Fundaţie pentru imobilul, Sinagoga Cizmarilor, din Mun. Dorohoi, str. x, iud. Botoşani, prima instanţă a încalcat si dispoziţiile art. 1 art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. potrivit cărora, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lacaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Contrar celor reţinute de către prima instanţă, recurenta a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de normele legale anterior citate, respectiv: calitatea de proprietar a Comunităţii Evreilor din Botoşani, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000; preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român.

Recurenta mai arată că, în ceea ce priveşte însa susţinerile pârţii advserse în sensul că imobilul a fost demolat, acestea au la bază o copie a corespondenţei Comunităţii Evreieşti din Dorohoi şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România anii 1978-1981 cu privire la imobilul revendicat, precum şi un proces-verbal de inventariere a terenului, depuse de către partea adversă.

Cu toate acestea, urmează a se reţine că din Procesul-verbal încheiat cu ocazia inventarierii terenului în suprafaţă de 465 mp, proprietatea Comunităţii Evreieşti din Dorohoi, rezultă ca acest teren este învecinat cu Sinagoga Cizmarilor, fiind un alt imobil faţă de cel solicitat prin cererea de retrocedare.

Or, se constată ca, deşi prima instanţă a apreciat că nu se impune efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea cu exactitate a imobilului revendicat, respingând solicitarea recurentei în acest sens, concluzionează în cele din urmă, pe baza înscrisurilor analizate, că imobilul revendicat a fost demolat, astfel că, neexistând un imobil, recurenta nu avea vocaţia de a solicita despăgubiri.

Pe de altă parte, tot sub acest aspect, precizează recurenta că această soluţie este întru-totul greşită şi nelegală, fiind pronunţată nu doar cu încălcarea dreptului la apărare, ci şi cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, reclamanta A. a solicitat prin cererea introductivă de instanţă, cerere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România anularea Deciziei nr. 7369/29.09.2017, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită şi propunerea acordării măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta proprietate comunitară evreiască, formată din construcţie şi teren în suprafaţă 117 m.p., situat în Municipiul Dorohoi, judeţul Botoşani.

Curtea de Apel Suceava, prin sentinţa nr. 23/2018, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulală de către reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b), teza a II-a din C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta se referă la faptul că instanţa de fond nu a încuviinţat administrarea probei cu expertiză.

În confomitate cu dispoziţiile art. 237 alin. (2), pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.:

"instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente... va decide în legătură cu orice alte cereri ce se pot formula la primul termen de judecată".

Prin urmare, instanţa de judecată va încuviinţa sau va dispune efectuarea unei expertize dacă apreciază că aceasta este concludentă, adică atunci când pentru lămurirea unor împrejurări da fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti. Or, faţă de cele anterior menţionate, instanţa de fond a respins ca neutilă soluţionării cauzei administrarea probei cu expertiză tehnică.

Modalitatea în care instanţa a apreciat materialul probator administrat în cauză, precum şi necesitatea administrării de noi probe şi dacă acestea sunt concludente şi utile cauzei nu echivalează cu încălcarea regulilor de procedură.

Susţinerea recurentei că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii nu poate fi primită. Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., indicând în dezvoltarea acestui motiv de recurs faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Recurenta a invocat faptul că, în faţa primei instanţe, a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică, iar aceasta i-a fost respinsă, nemotivat.

În acest context, trebuie precizat faptul că instanţei nu i se poate imputa (în sensul încălcării normelor de procedură) că nu a verificat oportunitatea efectuării probei cu expertiză tehnică ajungând la concluzia că această probă nu este concludentă şi utilă soluţionării cauzei, fiind suficientă proba cu înscrisuri.

Modalitatea în care instanţa a apreciat materialul probator administrat în cauză, precum şi necesitatea administrării de noi probe şi dacă acestea sunt concludente şi utile cauzei nu echivalează cu încălcarea regulilor de procedură.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte primul aspect evidenţiat de către recurenta-reclamantă, cel referitor la casarea sentinţei nr. 23/12.02.2018, în raport cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare, în mod corect, Curtea de Apel Suceava a constatat faptul că norma respectivă nu instituie o nulitate expresă şi, totodată, nu s~a probat producerea unei vătămări care să, afecteze dreptul în însăşi substanţa sa, astfel încât singurul remediu sa fie anularea actului. În cauza de faţă, recurenta-reclamantă şi-a exercitat dreptul la apărare prin depunerea de înscrisuri la instanţa de fond, beneficiind de prelungirea termenului de completare a dosarului cu încă 60 de zile, având astfel posibilitatea de a argumente în fapt şi în drept temeinicia pretenţiilor sale.

Un alt aspect prezentat de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foştilor proprietari.

Prin Adresa x/19.12.2016, recurentei-reclamante i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare, dar în urma analizării acestora, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie şi nici a preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel dovedită calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în mod corect instanţa a reţinut faptul că sarcina probei preluării abuzive aparţine solicitanţilor, neputând fi susţinută teza prezumţiei de preluare abuzivă, reţinând, totodată, că nu au fost dovedite nici calitatea de proprietară a reclamantei-recurente şi nici modalitatea de preluare a imobilului de către statul român.

Având în vedere faptul ca imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003, respectiv Sinagoga Cizmarilor, situat în municipiul Dorohoi, judeţul Botoşani, nu mai există, fiind demolată, intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a respins cererea de restituire în natură a imobilului descris mai sus.

În ceea ce priveşte imobilul, teren şi construcţie - baie rituală, situat în Municipiul Dorohoi, judeţul Botoşani, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare, întrucât reclamanta-recurentă nu a depus acte din care să reiasă dreptul de proprietate al acesteia şi nici înscrisuri din să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.

Referitor la solicitarea recurentei-reclamante de a i se acorda despăgubiri pentru construcţia demolată, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată având în vedere dispoziţiile legale aplicabile speţei, respectiv O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte construcţiile demolate, la punctul 3 din Normele Metodologice din O.U.G. nr. 94/2000, se prevede expres faptul că: nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate". Prin urmare, limitele acordării eventualelor despăgubiri cuvenite recurentei-reclamante sunt reglementate de dispoziţiile legale prevăzute de acest act normativ.

Susţinerile recurentei în sensul că, există cadru legal pentru acordarea de despăgubiri cu privire la construcţiile demolate, respectiv dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite. Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 94/2000, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile în cauza de faţă.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.., va respinge recursul formulat de A. Bucureşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. Bucureşti împotriva sentinţei nr. 23 din 12 februarie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.