Competition law vertical price-fixing: appeal dismissed, upholding partial annulment of penalty based on erroneous market share prioritization

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.03.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei, solicitând anularea în parte a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 71/25.10.2016, a Ordinului Consiliului Concurenţei nr. 749/21.09.2011 şi a Ordinului Preşedintelui Concurenţei nr. 381/19.06.2015 în ceea ce priveşte constatările din aceste acte referitoare la societate, precum şi sancţiunea aplicată, respectiv amenda în cuantum de 53.187 RON reprezentând 0,533% din cifra de afaceri realizată în 2015, obligarea pârâtului la restituirea sumei de 53.187 RON achitate cu titlu de amendă, precum şi la plata dobânzilor legale aferente de la data plăţii amenzii şi până la data restituirii sumei de către pârât, obligarea pârâtului la publicarea pe pagina de Internet a Consiliului Concurenţei a dispozitivului hotărârii instanţei de judecată de anulare în parte a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 71/25.10.2016, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4941 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a anulat în parte Decizia Consiliului Concurenţei nr. 71/25.10.2016, respectiv în ceea ce priveşte constatarea în referire la societatea A. S.R.L. a unei contravenţii raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată şi aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale în cuantum de 53.187 RON în sarcina societăţii A. S.R.L. şi Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 381/19.06.2015, respectiv în ceea ce priveşte art. 1 lit. b) pct. 4 în referire la societatea A. S.R.L., a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 8.100 de RON, cheltuieli de judecată, în condiţiile art. 451 şi art. 453 noul C. proc. civ., a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la restituirea amenzii în cuantum de 53.187 RON ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă, respingând în rest acţiunea ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 4941 din 14 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, criticând hotărârea prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs incident şi reclamanta societatea A. S.R.L., solicitând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să fie înlăturate considerentele ce vizează fapta anticoncurenţială şi, pe cale de consecinţă, să se constate că recurenta-reclamantă nu se face vinovată de fapta imputată de Consiliul Concurenţei.

3.1. Recurentul-pârât Consiliul Concurenţei, în motivarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în condiţiile în care contractele încheiate în perioada 2009-2010 între recurenta-reclamantă şi B. S.R.L. conţin clauze de fixare a preţului minim de revânzare pentru produsele furnizate şi reprezintă încălcări prin obiect.

În opinia recurentei-pârâte, în raport de contextul factual, recurenta-reclamantă nu poate fi privită ca un simplu concurent potenţial pe piaţa relevantă definită în decizia nr. 71/2016.

Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea concurentei, criteriile de prioritizare pe care le poate aplica autoritatea de concurenţă în cadrul activităţii de investigare, sunt următoarele: potenţialul impact asupra concurenţei efective, interesul general al consumatorilor, importanţa strategică a sectorului economic vizat.

Totodată, potenţialul unei întreprinderi participante la o înţelegere de fixare a preţului minim de a influenţa mediul concurenţial nu poate depinde de gradul în care este pusă în aplicare clauza de fixare a preţului fix/minim. În caz contrar, în materie de concurenţă nu s-ar mai justifica distincţia dintre încălcări prin obiect şi încălcări prin efect.

În urma analizei efectuate - pe baza datelor obţinute de la întreprinderi cu privire la cifrele de afaceri anuale realizate de acestea în anii 2007, 2008, 2009 şi 2010 din vânzarea produselor de tipul corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice şi aparataj electric (indiferent de producător) - s-au constatat salturi importante ale cotei de piaţa în jurul valorii de 0,25%" pentru cele 5 intreprinderi menţinute în investigaţie. Cota de piaţă a fost determinată pentru fiecare an în parte, luând în considerare cifra de afaceri realizată de societăţile implicate din vânzarea produselor de tipul corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice şi aparataj electric şi volumul total al pieţei - pornind de la datele publice comunicate de Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, au fost reţinute în investigaţie întreprinderile care au realizat cel puţin pe parcursul unui an de zile o cotă de piaţă de minim 0,25%, doar aceste societăţi fiind considerate ca având potenţialul de a denatura concurenţa pe piaţă.

A arătat, de asemenea, că în privinţa unei înţelegeri restrictive de concurenţă prin obiect, precum cea constatată în sarcina A., modul concret în care au fost implementate prevederile anticoncurenţiale incluse în contractele încheiate de reclamantă nu este de natură a influenta existenţa răspunderii pentru încălcarea regulilor de concurenţă, neputându-se constitui într-o cauză exoneratoare de răspundere contravenţională a reclamantei.

Astfel, susţinerile potrivit cărora, în esenţă, prevederile contractuale prin care părţile implicate stabileau preţul de revânzare a produselor furnizate de B. S.R.L. nu au fost puse în aplicare, nu pot conduce la exonerarea reclamantei de răspunderea contravenţională.

Totodată, din principiile trasate în jurisprudenţa europeană reiese cu evidenţă faptul că susţinerile A. privind o pretinsă discriminare pe care ar fi suportat-o prin raportare la distribuitorii care nu sunt vizaţi de decizia Consiliului Concurenţei, respectiv susţinerile că şi alte întreprinderi s-ar fi aflat într-o situaţie identică cu cea a recurentei-reclamante şi nu au fost sancţionate, acestea nu sunt de natură să înlăture caracterul anticoncurenţial al faptei constatate şi sancţionate prin decizia contestată, prin urmare, nu prezintă relevanţă pentru demonstrarea nevinovăţiei recurentei-reclamante în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a criticat sentinţa recurată şi sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond către recurenta-reclamantă, în sensul că nu există o justificare a stabilirii cuantumului cheltuielilor de judecată, instanţa de fond limitându-se numai la indicarea textului legal .

În subsidiar, în situaţia respingerii recursului, solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată, prin prisma dispoziţiilor art. 451 din C. proc. civ., cu posibilitatea reducerii lor până la un nivel justificat de munca efectiv prestată de avocat în folosul exclusiv al dosarului.

3.2. Recurenta-reclamantă A. S.R.L., în dezvoltarea criticilor formulate în recursul incident, a arătat, în esenţă, că potrivit principiului prezumţiei de nevinovăţie aplicabil şi în materie de concurenţă, cădea în sarcina Consiliului Concurenţei să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că părţile contractului au urmărit să încheie o înţelegere anticoncurenţială şi să aducă dovezi certe în acest sens, mai ales în condiţiile în care a prezentat numeroase probe care, toate la un loc şi coroborate între ele, demonstrează faptul că a urmărit să achiziţioneze materii prime pentru fabricarea de tablouri electrice, care reprezintă activitatea de bază a societăţii.

În opinia recurentei-reclamante nu a existat un acord de voinţă al părţilor contractante pentru o înţelegere anticoncurenţială de fixare a preţurilor pe piaţă la produsele C., întrucât recurenta-reclamantă nu a activat pe piaţa relevantă în investigaţie - piaţa distribuitorilor de corpuri de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice şi aparataj electric - aceasta fiind producător de tablouri electrice, fără a desfăşura activităţi de distribuţie.

Motivul determinant al contractelor încheiate a fost nevoia recurentei-reclamante de a achiziţiona la cel mai bun preţ materii prime pentru activitatea sa de producţie, acesta fiind şi motivul pentru care a solicitat furnizorului de produse C. să nu îi impună un stoc minim de produse, clauză acceptată de către furnizor prin semnarea unui act adiţional.

A învederat, de asemenea, că preţul produselor finite la care s-au utilizat elemente componente C. s-a stabilit liber pe piaţă, prin negociere cu beneficiarii produselor finite - tablouri electrice - fără nicio implicare din partea furnizorului de elemente componente C..

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25.06.2018, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de autoritatea de concurenţă ca nefondat, arătând, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 în ceea ce priveşte aplicarea criteriilor de prioritizare referitoare la durata încălcării, importanţa întreprinderilor pe piaţa relevantă, respectiv încheierea unor contracte de distribuţie fără ca acestea să producă efecte economice.

În opinia recurentei-reclamante, în mod corect a reţinut instanţa de fond că criteriul de prioritizare - cota de piaţă- a fost greşit determinat de autoritatea de concurenţă, întrucât recurenta-reclamantă nu a vândut ca atare bunurile achiziţionate de la furnizorul B. S.R.L., ci a acţionat ca un producător, integrându-le în propriile sale bunuri produse şi comercializate ulterior, fără a exista vreo dovadă a caracterului interschimbabil sau substituibil al acestora.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 23.07.2018, recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului incident formulat de recurenta-reclamantă, arătând că în mod corect instanţa de fond a reţinut existenţa faptei anticoncurenţiale în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă.

În opinia autorităţii de concurenţă, obiectul contractelor încheiate de părţile implicate evidenţiază că recurenta-reclamantă şi-a însuşit termenii anticoncurenţiali stabiliţi în relaţiile comerciale, respectivele contracte intrând în categoria înţelegerilor verticale care restricţionează concurenţa prin obiect, în sensul în care clauzele contractuale determină stabilirea în mod corect a preţurilor de revânzare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 4 decembrie 2018 a completului investit cu soluţionarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

La termenul de judecată din 6 mai 2020, în raport de dispoziţiile art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020 şi ale Ordinului nr. 71 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare, şi corelaţia acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completat şi consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgenţă deosebită în care a continuat activitatea de judecată, s-a constatat suspendarea de plin drept a cauzei.

Prin rezoluţia completului investit cu soluţionarea dosarului din 21 mai 2020, în raport de dispoziţiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 22 iulie 2020 cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea deciziei nr. 71/25.10.2016 prin care recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, de societatea A. S.R.L. prin realizarea unor înţelegeri verticale având ca obiect stabilirea preţurilor de revânzare pentru produsele marca C. şi/sau D., în perioada 2007 - 2011, de către următoarele întreprinderi: C. S.A., E. S.R.L., A. S.R.L., F. S.R.L. şi G. S.R.L., aplicând reclamantei A. S.R.L. o amendă contravenţională în cuantum de 53.187 RON, reprezentând 0,533% din cifra de afaceri realizată în anul 2015.

În fapt, emitentul deciziei contestate, prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 513/13.10.2010, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 521/18.10.2010, a decis declanşarea din oficiu a unei investigaţii pe piaţa corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice şi aparataj electric, având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 de către societatea B. S.R.L. şi distribuitorii săi, un număr de 13 societăţi.

Ulterior, prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 749/21.09.2011 s-a dispus extinderea investigaţiei deschise Prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 513/13.10.2010, completat prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 521/18.10.2010, pe piaţa corpurilor de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice şi aparataj electric, la o serie de alte societăţi, printre care şi reclamanta societatea A. S.R.L..

Prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 381/19.06.2015 s-a dispus restrângerea ariei de cercetare, prin excluderea din cadrul procedurii de investigaţie a unui număr de 42 de întreprinderi investigate şi continuarea procedurilor de investigaţie pentru următoarele întreprinderi implicate în cadrul investigaţiei desfăşurate prin Ordinele Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 513/13.10.2010, nr. 521/18.10.2010 şi nr. 749/21.09.2011, respectiv B. S.R.L., F. S.R.L., E. S.R.L., A. S.R.L. şi G. S.R.L..

Prin decizia contestată, autoritatea de concurenţă impută recurentei-reclamante încheierea unei înţelegeri anticoncurenţiale verticale, adică a unui acord convenit de întreprinderi situate la niveluri diferite ale procesului de punere pe piaţă a unei mărfi, respectiv în cauza de faţă între furnizor de corpuri de iluminat fluorescent, ornamentale, arhitecturale, casnice şi aparataj electric şi un distribuitor al produselor sale.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a reţinut că, deşi sunt îndeplinite condiţiile normative pentru a se reţine în sarcina recurentei-reclamante fapta anticoncurenţială care i se impută, totuşi, criteriul de prioritizare - cota de piaţă - a fost greşit determinat de autoritatea de concurenţă, motiv pentru care a anulat în parte decizia contestată în ceea ce priveşte constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale în cuantum de 53.187 RON în sarcina recurentei-reclamante.

Dezlegarea dată de judecătorul fondului, inclusiv argumentaţia pe care se fundamentează sunt însuşite şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a faptelor şi normelor incidente în cauză, după cum se va arăta în continuare.

Critica recurentului-pârât vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 este nefondată.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 "În vederea utilizării raţionale a resurselor pentru declanşarea şi efectuarea investigaţiilor, Consiliul Concurenţei poate prioritiza cazurile în funcţie de potenţialul impact asupra concurenţei efective, de interesul general al consumatorilor sau de importanţa strategică a sectorului economic vizat."

Potrivit textului de lege precitat, criteriile de prioritizare pe care le poate aplica autoritatea de concurenţă vizează potenţialul impact asupra concurenţei efective, determinat de puterea de piaţă a întreprinderii, interesul general al consumatorilor, respectiv importanţa strategică a sectorului economic vizat.

În speţă, ipoteza de prioritizare adoptată de autoritatea de concurenţă s-a întemeiat pe importanţa întreprinderii investigate pe piaţa relevantă prin prisma cotei sale de piaţă.

În aplicarea acestui criteriu, în acord cu judecătorul fondului, autoritatea de concurenţă trebuie să respecte principiul egalităţii în drepturi pentru toate întreprinderile aflate în aceeaşi situaţie şi niciuna dintre acestea să nu ajungă într-o poziţie mai puţin favorabilă.

Or, în speţă, deşi recurenta-reclamantă s-a aflat în circumstanţe legale identice acelora care au determinat restrângerea investigaţiei prin excluderea unor întreprinderi, a fost totuşi menţinută în investigaţia desfăşurată, cu consecinţa sancţionării contravenţionale.

Astfel, Înalta Curte reţine că prioritizarea s-a efectuat în raport de cota de piaţă a fiecărei întreprinderi, fiind acordată relevanţă unei cote de 0,25%.

În cazul întreprinderi recurentei-reclamante, cota de piaţă a depăşit plafonul menţionat doar în anul 2010, în timp ce pentru anul 2009, cota de piaţă a fost de 0,187%, inferioară referinţei căreia autoritatea de concurenţă i-a acordat relevanţă.

Se impune precizarea că, încălcându-şi propria conduită administrativă, Consiliul Concurenţei a analizat situaţia recurentei-reclamante şi corespunzător anului 2009, deşi nu a procedat de aceeaşi manieră şi în cazul întreprinderilor excluse din investigaţie.

Mai mult, la stabilirea cotei de piaţă a recurentei-reclamante, autoritatea de concurenţă nu a avut în vedere că cifra de afaceri consemnată nu reflectă activitatea vizată de recurenta-pârâtă, anume distribuţia produselor marca C. prin revânzare în perioada 2009-2010, întrucât nu activa pe piaţa distribuitorilor de corpuri de iluminat, ci utiliza produsele C. în procesul de producţie ca şi produse încorporate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a administrat probe, necombătute de autoritatea de concurenţă, din care rezultă că a avut o producţie proprie vândută de 9.869.748 RON în anul 2009, respectiv de 10.417.036 RON în anul 2010, obţinând din vânzare de alte mărfuri suma de 254.708 RON în anul 2009 şi suma de 501.884 RON în anul 2010. De asemenea, din informaţiile furnizate prin adresa nr. x/2014 reiese că cifra de afaceri de 7.824.419 RON obţinută în anul 2009 şi de 8.449.575 RON obţinută în anul 2010 provine din produse încorporate, deci nu din simpla distribuţie de mărfuri achiziţionate de la terţi.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că dovedirea de către recurenta-reclamantă a capacităţii de a funcţiona ca producător pe piaţa tablourilor electrice lato sensu - fabricarea aparatelor de distribuţie şi control a electricităţii, cod CAEN 212 - prin prisma vânzărilor de produse proprii şi reflectarea sa consistentă în cifra de afaceri totală nu constituie prin sine însăşi premisa unei prezumţii simple pentru a aprecia o capacitate echivalentă de a funcţiona şi pe piaţa distribuţiei ipotetice a mărfurilor pe care le foloseşte ca materie primă, anume bunuri "C.", nerezultând fundamentarea de natură economică dezvoltată de Consiliul Concurenţei care să susţină o asemenea concluzie. Totodată, în acord cu judecătorul fondului, dacă s-ar prezuma că bunurile produse de recurenta-reclamantă ar fi substituibile/interschimbabile celor vândute de furnizorul său, cele două societăţi ar deveni concurenţi direcţi în plan orizontal pe piaţa aparatajului electric, astfel că ar lipsi în legătură cu analiza cifrei de afaceri relevanţa înţelegerii verticale, din moment ce nu reiese cum o societate care integrează bunurile unui terţ în produsele proprii pe care le comercializează îşi păstrează calitatea de distribuitor.

Ca atare, instanţa de control judiciar reţine că acceptarea abordării nediferenţiate propuse de partea pârâtă are un efect lipsit de echitate, anume păstrarea în cadrul unei investigaţii privind concurenţa intra-marcă a societăţii reclamante, a cărei cifră de afaceri se compune de manieră covârşitoare din vânzarea producţiei propriei, ce poate încorpora ca materie primă mărfurile vândute de B. S.R.L., cu excluderea însă a unor întreprinderi a căror activitate a constat în mod determinant din simpla distribuţie a produselor "C." şi/sau "D." pe baza contractelor conţinând clauze de preţuri de revânzare fixe sau minime.

În fine, nici critica vizând cheltuielile de judecată nu poate fi primită, întrucât judecătorul fondului a argumentat soluţia pe capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

Astfel, admiţând în parte cererea de chemare în judecată, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond a stabilit măsura în care autoritatea de concurenţă urmează a suporta cheltuielile de judecată, statuând totodată că, în contextul nu se impune vreo reapreciere a onorariului de avocat în temeiul art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., acesta neavând un caracter lipsit de proporţionalitate, ci este corelat complexităţii concrete a procesului, amplorii activităţii desfăşurate de avocat şi termenelor de judecată acordate.

În ceea ce priveşte recursul incident prin care recurenta-reclamantă critică sentinţa recurată sub aspectul existenţei acordului de voinţă al părţilor de a încheia o înţelegere anticoncurenţială, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum rezultă din considerentele expuse cu privire la situaţia de fapt, recurentei-reclamante i se impută de către autoritatea de concurenţă încheierea unei înţelegeri de natură să restrângă concurenţa prin însăşi natura sa (înţelegere prin obiect), situaţie în care proba efectelor sale anticoncurenţiale actuale sau potenţiale nu este necesară, constatarea unui obiect anticoncurenţial fiind suficientă pentru calificarea drept restrângere a concurenţei şi, prin urmare, pentru sancţionarea întreprinderilor. Astfel spus, dacă obiectul anticoncurenţial al acordului avut în vedere este demonstrat, încălcarea este dovedită fără ca efectele actuale sau potenţiale ale acordului respectiv asupra concurenţei să trebuiască a fi demonstrate.

În cauză, acordul de voinţă al părţilor şi obiectul anticoncurenţial al înţelegerii rezultă din conţinutul contractelor încheiate între B. S.R.L. în calitate de furnizor şi recurenta-reclamantă în calitate de distribuitor, valabile în perioada 1.01.2009-31.01.2011, respectiv contractele de distribuţie nr. x/1.01.2009 şi nr. y/4.01.2010.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, obiectul contractelor sus menţionate constă în vânzare/cumpărare de produse marca "x" şi/sau "y" şi revânzarea acestora la preţuri minime, stabilite de furnizor, ceea ce evidenţiază participarea sa la un acord anticoncurenţial cu furnizorul produselor marca x şi/sau y în România.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că argumentele recurentei-reclamante în sensul că nu a urmărit să încheie acorduri anticoncurenţiale nu pot fi primite, întrucât din conţinutul contractelor de distribuţie rezultă că furnizorului B. S.R.L. i se recunoaşte dreptul unilateral de a stabili preţuri minime pentru mărfurile vândute de reclamantă. Astfel, preţurile în discuţie nu sunt sub controlul şi negocierea distribuitorului şi a clientului său, ci devine incidentă în mod determinant voinţa societăţii B. S.R.L., terţ faţă de acel raport juridic.

Or, faptul că vânzătorul îşi aroga dreptul de a impune preţuri de revânzare în cazul societăţii reclamante - cumpărătoare - ar fi atenţionat orice manager diligent să verifice legalitatea unei clauze ce ar permite unui terţ faţă de societatea să intervină activ în politica sa economică. Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reţine că cele două contracte de furnizare intră în categoria înţelegerilor verticale care restricţionează concurenţa prin obiect, în sensul în care clauzele contractuale determină stabilirea, în mod direct a preţului de revânzare, scopul obiectiv al înţelegerii fiind menţinerea preţurilor de revânzare conform celor convenite de părţile implicate în înţelegere.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei nr. 4941 din 14 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iulie 2020.