Tax refund delay interest: Admissibility of action for unpaid interest claims and EU fiscal neutrality limits on suspension of tax inspections

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.441.451,86 RON reprezentând contravaloarea dobânzilor datorate urmare rambursării cu întârziere a sumelor solicitate cu titlu de rambursare TVA, conform decont depus la data de 25.11.2013 şi obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 942 din data de 05.03.2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de d-na expert contabil B. şi a dispus majorarea onorariului până la totalul de 6860 RON.

A pus în vedere reclamantei S.C. A. S.R.L. să facă dovada achitării onorariului pentru expert, în completare, în cuantum de 4860 RON.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală.

A respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.468.000 de RON, reprezentând dobânzi datorate pentru restituirea cu întârziere a TVA de rambursat, precum şi la plata sumei de 17.160 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (300 RON), onorariu definitiv al expertului judiciar (6860 RON), onorariu avocat redus la 10.000 RON.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 942 din data de 05.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prima critică, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei de fond este greşită deoarece, în mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca fiind nefondată.

Potrivit art. 281 alin. (1) din Noul Codul de procedură fiscală, Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, "Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii."

Conform prevederilor din Codul de procedură fiscală, obiectul acţiunii în contencios administrativ se limitează la atacarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, şi numai în subsidiar, ca urmare a anularii deciziei de soluţionare, se poate solicita anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

Prin urmare, Codul de procedură fiscală reglementează, în mod amănunţit, procedura contestării actelor administrative fiscale, această cale administrativă de atac fiind obligatorie, iar actul administrativ care poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei.

Aşadar, analiza legalităţii actelor fiscale se realizează excluziv în cadrul contestaţiei asupra deciziei emise în soluţionarea contestaţiei.

Totodată, învederează faptul că, potrivit prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ poate dispune fie anularea actului administrativ, fie obligarea autorităţii publice să emită actul administrativ.

Or, actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ este numai decizia de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă.

Astfel, în prezenta cauză, prima instanţă poate cel mult să dispună obligarea DGAMC la emiterea unui răspuns privind Cererea de acordare a dobânzilor înregistrată în cadrul DGAMC sub nr. x/18.01.2017.

Menţionează că într-o speţă asemănătoare, prin Decizia nr. 4522/26.11.2014, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de contencios administrativ şi fiscal nu poate soluţiona fondul cauzei în lipsa unui act administrativ, respectiv, că nu se poate cere anularea unui act asimilat, ci poate fi obligată autoritatea publică să răspundă cererii formulate de reclamantă, urmând ca în cazul în care răspunsul va fi apreciat ca nejustificat să poată fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Deşi, prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei de acordare a dobânzilor a fost soluţionată prin Decizia nr. 31115/31.08.2017, în respectarea dispoziţiilor art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prima instanţă trebuia să respingă acţiunea ca inadmisibilă, urmând ca împotriva Deciziei nr. 31115/31.08.2017 să fie urmată procedura obligatorie a contestaţiei administrate prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Faţă de cele menţionate mai sus, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii.

Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în ce priveşte soluţionarea cererii x/18.01.2017 privind acordarea dobânzilor în sumă de 1.441.451,86 RON, reprezentând contravaloarea dobânzilor datorate urmare rambursării cu întârziere a sumelor solicitate cu titlu de rambursare TVA, conform decontului depus la data de 25.11.2013.

Reclamanta a solicitat rambursarea soldului negativ TVA prin cererea nr. x/25.11.2013 care a fost soluţionată prim emiterea actului administrativ - Titlu de creanţă fiscală Decizie de impunere nr. x/22.09.2014 (TVA solicitat= 8.014.483 RON, TVA aprobat =1.692.614 RON, TVA respins = 6.321.869 RON).

Soluţionarea decontului prin emiterea Deciziei de impunere a fost efectuată cu control fiscal anticipat, început în data de 16.12.2013, suspendat în data de 27.12.2013, reluat în data de 01.09.2014 şi încheiat în data de 22.09.2014.

La încheierea Raportului de inspecţie fiscală s-a menţionat că nu au existat obiecţiuni sau contestaţii, din partea reclamantei, în ceea ce priveşte durata inspecţiei fiscale în baza prevederilor legale în vigoare la data finalizării inspecţiei, potrivit pct. 3 CAP2 din OMFP 1899/2004 "dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operaţiunii de compensare, care se înmulţeşte cu numărul de zile determinate conf. Pct. 2 şi cu nivelul dobânzii".

Valorificarea Deciziei de impunere s-a efectuat prin compensare integrală a sumei admisă la rambursare cu obligaţiile de plată pe care le înregistra societatea la data valorificării.

La data de 27.07.2015, sub nr. 65778 a fost înregistrată adresa de la Direcţia Generală de Soluţionarea Contestaţiilor prin care s-a comunicat Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili o copie a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 175/12.06.2015 privind contestaţia depusă de societate la Decizia nr. F-GR 214/10.10.2014, iar prin această decizie s-a dispus desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere nr. x/10.10.2014.

Urmare celor comunicate, D.G.A.M.C. a procedat la punerea în executare a Deciziei nr. 175/12.06.2015, în sensul restabilirii soldurilor/sumelor cu care societatea trebuia să figureze ca urmare a deciziei mai sus amintite, astfel încât nu poate solicita dobânzi întrucât suma de 1.692.614 RON aprobată iniţial a fost compensată integral la data de 10.10.2014.

La data de 14.08.2015 prin adresa nr. x D.G.R.F.P. Ploieşti -A.J.F.P. Giurgiu transmite D.G.A.M.C. RIF nr. x/30.07.2015 şi Decizia nr. 155/30.07.2015, ca urmare a pronunţării Deciziei de soluţionare a contestaţiilor nr. 100/06.04.2015 prin care s-a dispus reverificarea, urmare a contestării Deciziei de impunere nr. x/2014.

Prin Decizia nr. 100/06.04.2015 a fost desfiinţată parţial Decizia de impunere nr. x/22.09.2014 pentru suma de 5.024.370 RON cu reverificare.

Totodată, arată că prin Decizia nr. F-GR 155/30.07.2015, Activitatea de Inspecţie Fiscala Giurgiu a reanalizat pentru suma de 5.024.370 RON Decizia nr. F-GR 203/22.09.2014 prin care s-a dispus reverificarea stabilind de această dată dreptul de rambursare pentru suma de 2.976.706 RON, respingând la rambursare suma de 2.047.664 RON. Decizia de impunere este emisă eronat, în sensul completării în cartuşul sumei stabilite suplimentarea sumei de 2.047.664 RON, sumă care era deja respinsă la admiterea la rambursare, astfel înregistrându-se în evidenţa fiscală un titlu de creanţă pentru suma de 2.047.664 RON obligaţie de plată la TVA.

Constatând acest aspect, a fost sesizata A.J.F.P. Giurgiu, în sensul emiterii unei noi Decizii de impunere, care să conţină doar sumele aprobate la rambursare, şi cele respinse, fără sume cuprinse la capitolul sume stabilite suplimentar. Acestea s-ar fi presupus că trebuiau să facă obiectul unei noi stingeri prin compensare din suma proaspăt admisă la rambursare, contravenind concluziilor raportului de inspecţie fiscală.

Face precizarea că prima decizie nu putea fi valorificată întrucât ar fi presupus compensarea sumei de 2.047.664 RON înscrisă în cartuşul sume stabilite suplimentar, operaţiune ce ar fi total incorectă, întrucât suma reprezintă TVA respins la rambursare dintr-o sumă solicitată la rambursare (iniţial 8.014.483 RON) sumă ce nu a fost niciodată restituită societăţii.

La data de 02.11.2015 D.G.R.F.P. Ploieşti - A.J.F.P. Giurgiu a comunicat instituţiei prin adresa nr. x/30.10.2015 (96542/02.11.2015) şi a întocmit un referat de îndreptare a erorilor materiale din Decizia 155/30.07.2015 în baza căreia a fost emisă (completată) corespunzător Decizia nr. 155/30.09.2015.

În data de 30.09.2015 urmare celor de mai sus s-a procedat la corectarea Deciziei F-GR 155/09.09.2015, s-a anulat debitul de 2.047.664 RON din evidenţa fiscală a contribuabilului şi s-a restituit integral suma de 2.976.706 RON conform Notei de restituire nr. x/19.02.2016.

În data de 07.01.2016 D.G.R.F.P. Ploieşti, A.J.F.P. Giurgiu - Activitatea de Inspecţie Fiscală a transmis Decizia nr. 519/28.12.2015 emisa de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care s-a decis desfiinţarea parţială a deciziei de impunere sus menţionate pentru suma de 2.026.975 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală să procedeze la o nouă reverificare.

În data de 11.07.2016 prin adresa nr. x a fost comunicată recurentei-pârâte Decizia de impunere nr. x/04.07.2016. Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul D.G.A.M.C. a stabilit TVA suplimentar de plată în cuantum de 97.664 respectiv TVA aprobată la rambursare în cuantum de 1.929.311 RON, sumă restituită în totalitate, în data de 09.08.2016 conform Notei de restituire nr. 25639.

Precizează că valorificarea deciziilor de impunere/rambursare s-a efectuat în termen, astfel cum erau cuprinse în programele selecţiei naţionale aprobate prin instrucţiunile 802520/03.07.2009.

Prin raportare la data depunerii decontului negativ de TVA prin care s-a solicitat rambursarea sumei de 8.014.483 RON aferentă perioadei ianuarie 2010-obctombrie 2013, menţionează că pentru TVA solicitată la rambursare prin C., rambursarea se efectuează pe baza procedurii şi condiţiile aprobate prin ordin al ministrului finanţelor publice, respectiv prin inspecţie fiscală cu control anticipat ori cu control ulterior, în funcţie de rezultatul unei analize de risc, potrivit art. 117^1 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, arată că prevederile art. 104 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare (act normativ în vigoare la momentul efectuării controlului anticipat), potrivit căruia perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia.

Faţă de cele menţionate mai sus, consideră că în mod greşit prima instanţă a reţinut că aceste sume au fost restituite/compensate la aproape 3 ani de la data depunerii cererii, din cauza faptului că instanţa de judecată nu a avut în vedere şi perioadele de suspendare a inspecţiei fiscale.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CJUE privind cauza Steaua Romana C-431/12, prima instanţă a făcut o interpretare greşită a acestei cauze, prin raportare la speţa dedusă judecaţii.

Astfel, instanţa a reţinut "Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească."

Or, în speţa supusă judecaţii nu există acte administrative care să fi fost ulterior anulate printr-o decizie judecătorească.

De asemenea, arată că în dreptul comunitar s-a recunoscut că termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi prelungit în vederea efectuării unui control fiscal. Astfel, în paragraful 53 din cauza C-107/10 Enel Maritsa Iztok, CJUE a reţinut că "termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului."

Dreptul comunitar recunoaşte dreptul statelor membre de a lua măsurile adecvate pentru protejarea intereselor lor financiare. Astfel, în cauza C- 25/07 Alicja Sosnowska împotriva Dyrektor Izby Skarbowej we Wroctawiu Oârodek Zamiejscowy w Walbrzychu, în paragraful 22 a hotărârii s-a reţinut că "în această privinţă, trebuie să se amintească, astfel cum Curtea a avut deja ocazia să precizeze, că statele membre au un interes legitim să ia măsurile adecvate pentru protejarea intereselor lor financiare şi că lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale şi a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut şi încurajat prin a şasea directivă TVA".

Faţă de cele menţionate mai sus, consideră că în mod eronat prima instanţă a obligat DGAMC la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.468.600 RON reprezentând dobânzi datorate pentru restituirea cu întârziere a TVA, întrucât valorificarea deciziilor de impunere/rambursare s-a efectuat în termen, astfel cum erau cuprinse în programele selecţiei naţionale aprobate prin instrucţiunile 802520/03.07.2009, procedură recunoscută de dreptul uniunii ca măsură adecvată pentru protejarea intereselor financiare şi ca luptă împotriva fraudei.

Prin ultima critică, recurenta-pârâtă arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei de obligare la plata sumei de 17.160 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru (300 RON), onorariu de expert (6860 RON) şi onorariu de avocat, redus (10.000 RON).

Consideră că recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu se află în cuplă procesuală faţă de intimata-reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile legale în materie la speţa în cauză, motiv pentru care nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În plus, nu pot fi reţinute în sarcina sa aspecte precum exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, atâta timp cât actele atacate de către intimata-reclamantă sunt temeinic şi legal întocmite.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 1.441.451,86 RON reprezentând contravaloarea dobânzilor datorate urmare rambursării cu întârziere a sumelor solicitate cu titlu de rambursare TVA, conform decont depus la data de 25.11.2013 şi obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a obligat pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către reclamantă a sumei de 1.468.000 de RON, reprezentând dobânzi datorate pentru restituirea cu întârziere a TVA de rambursat, precum şi la plata sumei de 17.160 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (300 RON), onorariu definitiv al expertului judiciar (6860 RON), onorariu avocat redus la 10.000 RON.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin prima critică se arată că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii pentru lipsa procedurii prealabile, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că, această procedură reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 priveşte formularea recursului graţios sau ierarhic, care are ca scop revocarea în tot sau în parte a actului administrativ, iar în cazul nesoluţionării cererii o nouă procedură este inutilă şi contrară scopului pentru care a fost legiferată, precum şi faptul că, potrivit art. 7 alin. (5) teza finală din Legea nr. 554/2004, în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2), plângerea prealabilă nu este obligatorie.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că autoritatea publică nu a soluţionat până în prezent cererea intimatei-reclamante de acordare a dobânzilor, astfel că actul respectiv are caracter de act administrativ asimilat, situaţie în care nu mai este necesară plângerea prealabilă, soluţie ce se încadrează în categoria nesoluţionării în termen legal a unei cereri, care în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este asimilată actelor administrative unilaterale.

Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă arată că potrivit dispoziţiilor art. 104 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare (act normativ în vigoare la momentul efectuării controlului anticipat), perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia, iar instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că derularea inspecţiei fiscale a fost suspendată.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Steaua Română C- 431/12, hotărârea din 24 octombrie 2013) potrivit căreia:

"Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească".

Relevant este faptul că dispoziţiile sus-citate recunosc dreptul persoanei impozabile la rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte, iar acest drept nu este legat de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care actele administrative să fi fost anulate, fiind suficientă recunoaşterea făcută de către recurenta-pârâtă sub aspectul dreptului de restituire.

Relevantă este şi hotărârea preliminară pronunţată la data de 12 mai 2011, în cauza C - 107/10 Enel Maritsa Iztok 3 AD, prin care CJUE a stabilit că, în lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menţionat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut.

În motivarea hotărârii, CJUE a reţinut, printre altele, că, potrivit jurisprudenţei Curţii, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind TVA-ul este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (a se vedea în acest sens hotărârea Molenheide şi alţii, pct. 63 şi 64). Fiecare stat membru are obligaţia să adopte toate măsurile cu caracter legislativ şi administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA-ului datorat pe teritoriul său, iar în această privinţă, statele membre sunt obligate să verifice declaraţiile persoanelor impozabile, conturile acestora şi celelalte documente pertinente, precum şi să calculeze şi să colecteze taxele datorate (hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie hotărârea Sosnowska). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralităţii fiscale (pct. 51 - 53).

Pentru stabilirea efectelor pe care normele naţionale privind suspendarea sau prelungirea inspecţiei fiscale le produc asupra întinderii dreptului contribuabilului la dobânzi, se impune însă ca aceste prevederi să fie interpretate şi aplicate într-un sens care să concorde jurisprudenţei în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din care se degajă principiul potrivit căruia, deşi statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condiţiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiţii nu pot aduce atingere principiului neutralităţii fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe.

În acest context, în mod corect prima instanţă a reţinut că sumele datorate au fost restituite/compensate la aproape 3 ani de la data depunerii cererii, iar motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere fiind lipsit de importanţă, atunci când rambursarea excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralităţii sistemului fiscal al TVA impunând ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

Cu privire la ultimul motiv de recurs prin care se critică obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Stabilirea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul cuvenit avocatului şi expertului, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că recurenta-pârâtă s-a situat pe poziţia părţii care a pierdut procesul precum şi faptul că intimata-reclamantă a făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată care i-au fost acordate în cauză, fiind îndeplinite toate condiţiile cerute de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. pentru soluţionarea favorabilă a cererii de acordare a acestora.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 942 din 05 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iulie 2020.