Tax authority appeal rejected; taxpayer awarded RON 6.77 million fiscal interest plus costs, judgment upheld.

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 01.02.2017, pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata dobânzii legale în materie fiscală în cuantum de 6.770.299,09 RON pentru perioada 07.11.2011 - 09.10.2015.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 832 din data de 26.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii, invocate de pârâtă.

A admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.770.299,09 RON, reprezentând dobândă legală pentru perioada 07.11.2011-09.10.2015, aferentă debitului în sumă de 13.169.226 RON. A admis cererea de majorare a onorariului formulată de expertul contabil B. şi obligă reclamanta la plata sumei de 640 RON cu titlu de diferenţă onorariu definitiv cuvenit expertului. A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 1940 RON (1640 RON onorariu definitiv expert contabil, 300 RON taxă judiciară de timbru).

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 832 din data de 26.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond nu face nicio referire la faptul că DGAMC a invocat excepţia inadmisibilităţii prin raportare la dispoziţiile art. 268 din Codul de procedură fiscală, având în vedere că prin Decizia nr. 17603/23.11.2017 emisă de DGAMC a fost respinsă cererea de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, iar această decizie nu a fost contestată pe cale administrativă.

Referitor la raportul de expertiză judiciară administrată în cauză, se arată că instanţa de fond reţine în cuprinsul paragrafului 9 că partea pârâta nu a formulat obiecţiuni cu privire la modul concret de calcul. Or, acest aspect este eronat având în vedere faptul că prin adresa SJ nr. x/08.02.2018, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a menţionat la pagina 3 că "în situaţia în care instanţa judecătorească nu reţine ca fondate aceste apărări, formulează următoarele obiecţiuni".

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Faţă de aceste aspecte, solicită să se constate că în speţă instanţa de fond nu a motivat excepţia inadmisibilităţii prin prisma dispoziţiilor art. 268 din Codul de procedură fiscală; nu a motivat sentinţa judecătorească prin raportare la apărările formulate de către DGAMC prin întâmpinare, precizări, obiecţiunile la raportul de expertiză şi concluziile scrise formulate de către DGAMC şi reţinut în mod nejustificat faptul că DGAMC nu a formulat obiecţiuni cu privire la modul concret de calcul.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs solicită admiterea recursului şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., casarea sentinţei, întrucât hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea normelor de drept material se poate face de către instanţă prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept etc.

Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea unei norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impunea aplicarea unei norme speciale sau invers.

Astfel, cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocată de către DGAMC precizează că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 268 din Codul de procedură fiscală, motivat de următoarele aspecte:

Prin Decizia nr. 17603/23.11.2017 emisă de DGAMC a fost respinsă cererea de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, iar această decizie nu a fost contestată pe cale administrativă.

În cuprinsul prezentei decizii se menţionează la ultimul paragraf că: împotriva prezentului înscris, cel interesat poate depune contestaţie la organul fiscal emitent în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, în conformitate cu prevederile art. 268, 269 şi art. 270 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens, potrivit art. 268 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit prezentului titlu.

Totodată, art. 269 din Codul de procedură fiscală conţine elementele obligatorii ale contestaţiei, iar art. 270 din acelaşi act normativ precizează care este termenul de formulare al contestaţiei împotriva actelor administrative fiscale.

Or, lipsa plângerii prealabile este sancţionată cu inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, sens în care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii în sensul admiterii recursului şi respingerea cererii ca fiind inadmisibilă.

Cu privire la fondul cauzei, consideră că instanţa de fond a admis cererea dedusă judecăţii prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 124 şi art. 70 din O.G. nr. 92/2003 cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, temeiul legal al cererii îl reprezintă dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Noul C. proc. civ., iar instanţa de fond a motivat sentinţa prin prisma dispoziţiilor art. 124 şi art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală, prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt.

Totodată, instanţa de fond procedează la încălcarea principiului disponibilităţii care stabileşte capacitatea părţilor de a-şi defini obiectul şi temeiul legal al cererilor de chemare în judecată, intervenind asupra voinţei reclamantei prin invocarea unui alt temei legal decât cel în baza căruia partea a formulat cererea.

În prezenta cauză nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Noul Codul de procedură fiscală, şi nici a dispoziţiilor art. 124 alin. (1) indice 1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, deoarece aceste dispoziţii sunt aplicabile în cazul actelor administrative fiscale emise şi anulate după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014, respectiv 28 februarie 2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 168 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare: (1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.

Potrivit prevederilor art. 182 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ: (1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut ta art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului. (2) În cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şl până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul/plătitorul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 107 alin. (5).

Din cele prezentate mai sus, rezultă că, de regulă, procedura de restituire a sumelor nedatorate la bugetul general consolidat se demarează la cererea contribuabilului/plătitorului, iar acordarea dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget se face numai la cererea contribuabilului/plătitorului.

În conformitate cu prevederile art. 352 alin. (1) şi (2) şi cele ale art. 353 din noul Codul de procedură fiscală dispoziţiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare, iar procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi.

Astfel, solicită să se aibă în vedere că dispoziţiile art. 124 alin. (1)1din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală au fost introduse prin art. III pct. 15 din O.U.G. nr. 8/2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare.

Având în vedere că Decizia de impunere nr. x/30.08.2011 prin care au fost stabilite obligaţiile de plată şi care a fost anulată de către instanţele de judecată, a fost emisă înainte de data de intrării în vigoare a O.U.G. nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare (28.02.2014 - data publicării în Monitorul Oficial), acest text de lege (art. III pct. 15 din O.U.G. nr. 8/2014) nu poate retroactiva şi implicit nu este aplicabil.

Raportat la prevederile art. 124 din Codul de procedură fiscală, dispoziţii pe care instanţa de judecată şi-a întemeiat motivarea sentinţei atacate, dreptul reclamantei de a solicita dobânzi de întârziere aferente pentru perioada 07.11.2011. - 09.10.2015, s-a născut la 45 de zile de la data soluţionării cererii de acordare dobânzi formulate de către reclamantă.

Dispoziţiile art. 124 coroborate cu dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură fiscală sunt elocvente şi evidenţiază fără echivoc data de la care se naşte dreptul la dobândă, în speţă ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70 Codul de procedură fiscală, până la care trebuia soluţionată cererea formulată de către reclamantă.

Dispoziţiile art. 124 din Codul de procedură fiscală, invocate de către instanţa de judecată în motivarea sentinţei atacate, prevăd următoarele:

"(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (2^1) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor."

Având în vedere cele prezentate mai sus, consideră că dreptul reclamantei de a beneficia de dobânzi de întârziere este prescris în raport de data formulării prezentei acţiuni (01.02.2017) şi raportat la data de la care instanţa de fond a dispus calcularea de dobânzi, în speţă 07.11.2011, conform dispoziţiilor art. 135 Codul de procedură fiscală, art. 124 Codul de procedură fiscală şi art. 70 Codul de procedură fiscală.

Prin ultimul motiv de recurs se critică sentinţa instanţei de fond cu privire la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 453 şi 451 din C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Culpa procesuală este cea care trebuie să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Consideră că în prezenta cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.: partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca parte care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Cu privire la obligarea DGAMC la plata onorariului expertului judiciar, precizează că în cauză au fost întocmite două rapoarte de expertiză întocmite de acelaşi expert contabil judiciar, respectiv domnul B., primul raport fiind anulat de instanţa de fond întrucât nu se comunicase convocatorul la adresa x din culpa expertului judiciar care a efectuat comunicarea convocatorului la o altă adresă.

Din analizarea celor două rapoarte rezultă că acestea sunt identice, expertul formulând aceleaşi concluzii în baza aceloraşi documente analizate.

În acest context, onorariul expertului judiciar este nejustificat întrucât acesta a stabilit eronat sumele ce reprezintă dobânda în prezenta cauză, a indicat greşit temeiurile legale, respectiv a stabilit în mod greşit zilele pentru care trebuiau acordate aceste dobânzi.

În subsidiar, solicită aplicabilitatea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul diminuării onorariilor solicitate raportat la complexitatea cauzei şi a activităţii depusă în cauză.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., casarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii acţiunii ca fiind inadmisibilă, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de control judiciar constatată că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata dobânzii legale în materie fiscală în cuantum de 6.770.299,09 RON pentru perioada 07.11.2011 - 09.10.2015.

Prima instanţă a respins ca nefondate excepţiile autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii, a admis cererea introductivă de instanţă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.770.299,09 RON, reprezentând dobândă legală pentru perioada 07.11.2011-09.10.2015, aferentă debitului în sumă de 13.169.226 RON, precum şi plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 1940 RON (1640 RON onorariu definitiv expert contabil, 300 RON taxă judiciară de timbru).

Înalta Curte, învestită cu soluţionarea cererii de recurs constată că, prin prima critică formulată, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii şi sub acest aspect hotărârea nu este motivată.

Aceste critici sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii pentru lipsa procedurii prealabile, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că, această procedură reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 priveşte formularea recursului graţios sau ierarhic, care are ca scop revocarea în tot sau în parte a actului administrativ, iar în cazul nesoluţionării cererii o nouă procedură este inutilă şi contrară scopului pentru care a fost legiferată, precum şi faptul că, potrivit art. 7 alin. (5) teza finală din Legea nr. 554/2004, în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2), plângerea prealabilă nu este obligatorie.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că autoritatea publică nu a soluţionat până în prezent cererea intimatei-reclamante de acordare a dobânzilor, astfel că actul respectiv are caracter de act administrativ asimilat, situaţie în care nu mai este necesară plângerea prealabilă, soluţie ce se încadrează în categoria nesoluţionării în termen legal a unei cereri, care în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este asimilată actelor administrative unilaterale.

Cu privire la cea de-a doua critică a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă consideră că prima instanţă trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 268 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora: (1) Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit prezentului titlu. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal. (2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal. În lipsa unui act administrativ fiscal, devin incidente prevederile art. 8 alin. (1) teza a doua şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, în cauza de faţă aceste dispoziţii nu sunt incidente atât timp cât intimata-reclamantă nu a formulat o contestaţie împotriva titlului de creanţă, ci s-a adresat instanţei cu o cerere prin care a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă creanţei de 13.169.226 RON, nerestituită, de la data plăţii (7.11.2011) şi până la data ultimei inspecţii fiscale finalizată prin emiterea ultimului raport de inspecţie fiscală (9.10.2015), prin care s-a reţinut că a operat compensarea pentru suma de 15.586.594 RON, iar pârâta a recunoscut că are de restituit suma de 13.169.226 RON, rămasă din debitul total de 28.755.820 RON, rezultat conform raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.08.2011, anulat definitiv de instanţa de judecată.

Sub acest aspect, în mod corect a reţinut instanţa de fond că prin OP nr. x/07.11.2011 intimata-reclamantă a achitat suma de 19.266.551 RON, reprezentând TVA rezultat din raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 30.08.2011, iar prin OP nr. x/07.11.2011 a achitat suma de 9.502.774 RON, reprezentând majorări de întârziere corespunzătoare aceluiaşi RIF.

În perioada ulterioară datei de 07.11.2011 corespunzătoare efectuării plăţii şi până la data întocmirii raportului de inspecţie fiscală - 09.10.2015, suma iniţială de 28.769.325,00 RON a făcut obiectul unor compensări, aceasta diminuându-se treptat, însă în final, prin acest raport însuşi organul fiscal a stabilit că la data respectivă suma de 13.169.226 RON nu a făcut obiectul niciunei compensări.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că, prin acţiunea dedusă judecăţii, intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă creanţei de 13.169.226 RON, nerestituită de pârâtă, de la data plăţii (7.11.2011) şi până la data ultimei inspecţii fiscale (9.10.2015), iar recurenta-pârâtă nu a negat situaţia de fapt expusă mai sus, recunoscând că la data de 26.10.2015 intimata-reclamantă figura cu sume achitate în plus în valoare totală de 28.755.820 RON, recunoscând astfel că nu a procedat la restituirea sumelor încasate necuvenit la data de 7.11.2011.

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte în sensul că dreptul intimatei-reclamante de a beneficia de dobânzi de întârziere ar fi prescris în raport de data formulării acţiunii - 01.02.2017 şi data de la care s-a dispus calcularea acestor dobânzi - 07.11.2011, atât timp cât această excepţia este pentru prima dată invocată în faţa instanţei de recurs.

Cu privire la critica recurentei-pârâte referitoare la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 124 alin. (1)1din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, introdus prin art. III pct. 15 din O.U.G. nr. 8/2014, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, Înalta Curte constă că în mod corect a reţinut prima instanţă incidenţa acestui text de lege deoarece, raportul de inspecţie fiscală prin care recurenta-pârâtă a recunoscut că intimata-reclamantă figura cu sume achitate în plus în valoare totală de 28.755.820 RON, precum şi faptul că nu a procedat la restituirea sumelor încasate, a fost emis la data de 26.10.2015, dată la care textul de lege era în vigoare.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 182 din Noul Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că acestea erau în vigoare la data formulării cererii de acordare a dobânzilor fiscale, precum şi faptul că această procedură reprezintă o etapă specială reglementată de Ordinul nr. 1899/2004 şi nu poate fi legată de procedura ce a avut ca obiect contestarea deciziei nr. FMC 323/30.08.2011, finalizată la data de 22.10.2015.

De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Steaua Română C- 431/12, hotărârea din 24 octombrie 2013) potrivit căreia:

"Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obţine din partea administraţiei fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administraţie pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească".

Relevantă este şi hotărârea preliminară pronunţată la data de 12 mai 2011, în cauza C - 107/10 Enel Maritsa Iztok 3 AD, prin care CJUE a stabilit că, în lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menţionat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut.

În motivarea hotărârii, CJUE a reţinut, printre altele, că, potrivit jurisprudenţei Curţii, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind TVA-ul este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (a se vedea în acest sens hotărârea Molenheide şi alţii, pct. 63 şi 64). Fiecare stat membru are obligaţia să adopte toate măsurile cu caracter legislativ şi administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA-ului datorat pe teritoriul său, iar în această privinţă, statele membre sunt obligate să verifice declaraţiile persoanelor impozabile, conturile acestora şi celelalte documente pertinente, precum şi să calculeze şi să colecteze taxele datorate (hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie hotărârea Sosnowska). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralităţii fiscale (pct. 51 - 53).

Pentru stabilirea efectelor pe care normele naţionale privind suspendarea sau prelungirea inspecţiei fiscale le produc asupra întinderii dreptului contribuabilului la dobânzi, se impune însă ca aceste prevederi să fie interpretate şi aplicate într-un sens care să concorde jurisprudenţei în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din care se degajă principiul potrivit căruia, deşi statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condiţiilor de rambursare a excedentului de TVA, aceste condiţii nu pot aduce atingere principiului neutralităţii fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe.

Cu privire la dreptul organului fiscal de a calcula dobânzile pentru sumele nerambursate în termen, se constată că în principiu dreptul aparţine acestui organ, însă, în cazul în care organul fiscal refuză acordarea dobânzilor, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii este competentă să analizeze legalitatea refuzului şi dacă constată că acesta este nelegal, atunci se procedează la cuantificarea sumei de restituit, controlul de legalitate instituit prin Legea nr. 554/2004 fiind un control de plină jurisdicţie, care implică atât anularea actului vătămător, recunoaşterea dreptului pretins, cât şi repararea pagubei.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu s-a substituit organului fiscal, ci a exercitat prerogativele conferite de lege, respectiv controlul de legalitate al actului şi repararea prejudiciului provocat prin emiterea unui act administrativ nelegal sau prin nesoluţionarea unei cereri în termenul legal.

Cu privire la ultimul motiv de recurs prin care se critică obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Stabilirea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul cuvenit expertului, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că recurenta-pârâtă s-a situat pe poziţia părţii care a pierdut procesul precum şi faptul că intimata-reclamantă a făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată care i-au fost acordate în cauză, fiind îndeplinite toate condiţiile cerute de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. pentru soluţionarea favorabilă a cererii de acordare a acestora.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 832 din 26 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iulie 2020.