Legality of clawback tax base including distribution and pharmacy markups under health insurance funding law

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, suspendarea executării şi anularea notificării x/29.04.2015, precum şi anularea adresei nr. x/05.06.2015, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3672 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, sub aspectul invocat din oficiu.

A respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a ordinului nr. 249/2015, invocată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

A anulat în parte notificarea nr. x/29.04.2015, respectiv în ceea ce priveşte includerea în valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul I/2015 a următoarelor sume: 132,62 RON (W56881003); 141,91 RON (W56882003); 924,09 RON (W59654001) şi 71.663,27 RON (W59655001).

A respins în rest acţiunea ca nefondată.

A obligat pârâta C.N.A.S. să plătească reclamantei suma de 12.745 RON cheltuieli de judecată, din care 70 RON taxă de timbru, 3.500 RON onorariu de expert şi 9.175 RON parte din totalul onorariului de avocat de 36.693,65 RON, cu aplicarea art. 453 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

3.1. Recursul reclamantei S.C. A. SRL

Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 3672/12 octombrie 2017, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din 10 martie 2016 şi 26 mai 2016 prin care au fost soluţionate cererile formulate de aceasta în probaţiune.

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi a încheierilor atacate, şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii în totalitate a acţiunii, în sensul anulării adreselor nr. x/05.06.2015 şi nr. y/29.04.2015, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea procesului.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esenţă, că, urmare a calificării eronate, drept un act administrativ cu caracter normativ, prima instanţă în mod greşit a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 249/29.04.2015, emis de Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât ordinul menţionat este act administrativ individual, în condiţiile în care, după cum rezultă din cuprinsul său, acesta are ca destinatari deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor sau reprezentanţii legali ai acestora existenţi la data emiterii, ale căror medicamente s-au consumat şi decontat în trimestrul I 2015, trimestrul contestat în cauză, sfera de aplicare a ordinului, din punct de vedere al destinatarilor, referindu-se la una sau mai multe persoane determinate - DAPP ale căror medicamente au fost consumate şi decontate într-un anumit trimestru, iar nu la "orice deţinător al autorizaţiei de punere pe piaţă a medicamentelor/reprezentant legal, care trebuie să calculeze contribuţia aferentă trimestrului I 2015".

Prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în măsura în care instanţa ar califica Ordinul ce face obiectul excepţiei drept act administrativ normativ, atunci coerenţa ar cere ca acesta să se publice în Monitorul Oficial, Partea I, ceea ce nu s-a întâmplat, iar, în lipsa respectării acestui proceduri, să se constate inexistenţa lui, a menţionat recurenta.

Recurenta a precizat că instanţa de fond nu a analiza motivul de nelegalitate privind lipsa de transparenţă, motivare şi încălcare a principiului certitudinii fiscale, nici prin raportare la consumul individual comunicat acesteia prin notificare şi nici prin raportare la procentul "p" şi indicatorul "CTt" - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cum prin acţiunea introductivă această critică a privit, în special, consumul individual faţă de reclamantă, aceasta solicitând şi administrarea expertizei cu obiectivul 2, nelegal respins de instanţa de judecată, se impune, în opinia recurentei, să se constate că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei solicitări, cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

De asemenea, recurenta a precizat că, prima instanţă, în mod greşit a înlăturat motivul de nelegalitate constând în faptul că baza de calcul a taxei clawback include şi adaosul comercial al distribuitorilor şi farmaciilor, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 raportat la art. 430-432 C. proc. civ., reţinând în mod greşit incidenţa dezlegărilor date de Curtea Constituţională prin Deciziile Curţii Constituţionale, având în vedere că deciziile de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc efect obligatoriu erga omnes, ci numai inter partes litigantes.

O astfel de motivare nu poate fi menţinută ca legală, deoarece judecătorul de drept comun nu este absolvit de obligaţia de a soluţiona o cauză prin aplicarea legii, iar nu prin trimiteri la decizii ale altor instanţe (fie ele şi constituţionale), astfel că, din această perspectivă, hotărârea recurată este nelegală şi pentru lipsă de motivare şi denegare de dreptate contrar prevederilor art. 5 şi art. 425 C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În opinia recurentei, referirile instanţei de fond la deciziile Curţii Constituţionale nu sunt relevante în cauză şi nu pot justifica refuzul de a soluţiona prezenta cauză.

Apoi, recurenta critică respingerea greşită, de către instanţa de fond, a motivului de nelegalitate referitor la faptul că baza de calcul a taxei clawback include şi adaosul comercial al distribuitorilor şi farmaciilor, hotărârea fiind nelegală deoarece nu răspunde la toate argumentele invocate în susţinerea acestui motiv de nelegalitate şi, totodată, ignorând argumentele legate de aplicabilitatea art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, este nelegală pentru încălcarea acestor prevederi din perspectiva greşitei determinări a consumului său, altfel decât prin raportare exclusiv la vânzările sale, pentru că, în sistemul de calcul impus de CNAS, cu încălcarea prevederilor legale, deţinătorii de APP suportă şi o taxă aferentă vânzărilor altor entităţi juridice (distribuitori şi farmacii), ceea ce este contrar prevederilor normei menţionate.

Totodată, precizează recurenta, distincţia DAPP obligaţi la plata taxei şi DAPP neobligaţi la plata taxei, invocată de Curtea Constituţională în argumentarea Deciziei nr. 484/2014, nu are relevanţă în cauză faţă de motivul de nelegalitate invocat, deoarece acest motiv de nelegalitate are legătură cu alte entităţi care intervin în lanţul de comercializare a medicamentelor (distribuitori şi farmacii), care nu îndeplinesc însă calitatea de DAPP.

Astfel, învederează recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de fond, taxa clawback se calculează prin raportare la valorile efectiv decontate ale medicamentelor consumate într-un anumit trimestru şi încasate de DAPP în schimbul vânzărilor efectuate de aceştia - consumul decontat efectiv, iar nu prin raportare la valorile maximale ale preţurilor de decontare - consumul care s-ar fi putut deconta. Fiind într-o materie în care este incident principiul certitudinii creanţei fiscale, nu se poate reţine ca legală determinarea unei taxe prin raportare la valori aproximative, cum sunt valorile determinate în raport de adaosuri maximale, deşi în realitate nu s-au aplicat/încasat valori maximale.

În aceste condiţii, opinează recurenta, se impune admiterea recursului, anularea Notificării şi stabilirea, în mod corect, a bazei de calcul a taxei clawback pentru trimestrul I al anului 2015.

O altă critică a hotărârii pronunţată de prima instanţă, se referă la împrejurarea că, în mod greşit a fost înlăturat motivul de nelegalitate potrivit căruia actele administrative contestate sunt nelegale întrucât încalcă principiului predictibilităţii şi neutralităţii taxei fiscale imputate şi principiul constituţional al protecţiei sănătăţii populaţiei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a învederat că prima instanţă a înlăturat, în mod greşit, motivul de nelegalitate conform căruia actele administrative contestate sunt nelegale întrucât încalcă libertăţile fundamentale prevăzute de dreptul Uniunii europene şi CEDO - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea libertăţilor fundamentale prevăzute de art. 56 alin. (1) şi art. 63 TFUE şi art. 4 al Directivei 88/361/CEE), invocând, în acest sens, hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-163/94, C-165/94 si C-250/94 Sanz de Lera - Diaz Jimenez - Kapanoglu.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, tratamentul instituit ca urmare a contribuţiei prevăzute de O.U.G. nr. 77/2011 creează o povară într-atât de mare asupra DAPP, încât descurajează profund orice investiţie în piaţa farmaceutica din România, fie ea de origine naţională sau dintr-un alt stat membru sau chiar terţ, iar această împovărare excesivă restricţionează serios principiul libertăţii de circulaţie a capitalurilor, conducând, aşadar, la o încălcare a dreptului comunitar care trebuie sancţionată.

Recurenta a mai relavat că, în condiţiile unui regim contributiv deosebit de sever şi nepredictibil, producătorii din afara României sunt profund descurajaţi în a introduce pe piaţă medicamentele incluse în programul de decontare ori sunt determinaţi să reducă substanţial cantitatea acestora, astfel că mecanismul contribuţiei clawback, astfel cum este reglementat şi pus în aplicare prin O.U.G. nr. 77/2011 este apt sa conducă la restrângerea circulaţiei mărfurilor (medicamentelor), în realitate fiind vorba de o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.

În plus, în opinia recurentei, hotărârea de fond este nelegală deoarece încalcă dreptul de proprietate al particularului contribuabil, fiind dată cu interpretarea greşită a Primului Protocol adiţional la CEDO şi a jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiindcă modul de stabilire a taxei numai în funcţie de nevoile bugetului, independent de situaţia concretă a contribuabilului se constituie atât într-o discriminare faţă de toţi ceilalţi plătitori de taxe şi impozite, discriminare care încalcă articolul 14 al Convenţiei Europene şi art. 16 al Constituţiei, dar şi într-o disproporţie evidentă între restrângerea dreptului de proprietate pe care o suferă particularul obligat la plata taxei şi scopul urmărit prin instituirea taxei, anume finanţarea consumului de medicamente, constituind şi o ingerinţă nepermisă, disproporţionată în dreptul de proprietate al contribuabilului.

În motivarea declaraţiei de recurs s-a mai precizat că, în mod greşit, prima instanţă nu a ţinut cont la soluţionarea cauzei şi de motivul de nelegalitate constând în faptul că erorile strecurate în calculul consumului propriu şi al altor deţinători de APP pentru trimestrul I al anului 2015 se reflectă în consumul total trimestrial de medicamente (CTT) şi în final în cuantumul taxei, sens în care se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 10 martie 2016 şi 26 mai 2016, pentru încălcarea art. 13 şi 22, raportat la prevederile art. 249 C. proc. civ. şi art. 13 alin. (1) Legea nr. 554/2004, art. 43 alin. (2) şi art. 65 alin. (2) Codul de procedură fiscală, respectiv art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi a principiului certitudinii sarcinilor fiscale reglementat de art. 3 Codul fiscal - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că respingerea probelor solicitate se impune a fi sancţionată cu casarea hotărârii de fond şi trimiterea spre rejudecare a cauzei în vederea suplimentării probatoriului cu depunerea/obţinerea întregii documentaţii care a stat la baza actului administrativ contestat, în contextul în care administrarea acestor probe era absolut necesară soluţionării cauzei.

În acelaşi timp, în opinia recurentei, proba cu expertiză contabilă, respectiv obiectivul nr. 2 solicitat de aceasta era, de asemenea, absolut necesară.

În absenţa administrării acestor probe, hotărârea recurată este lipsită de temei, nefiind fondată pe probe, ci pe simple aprecieri ale instanţei.

3.2. Recursul pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS)

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă CNAS a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi casarea sentinţei civile nr. 3672/12.10.2017, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii în anulare formulată de reclamantă.

În motivarea recursului s-a arătat că, în mod greşit a reţinut instanţa de fond faptul că o parte din erorile de raportare a fost recunoscută prin răspunsul la contestaţie şi, cu toate acestea, CNAS nu a revocat parţial notificarea şi nici nu a luat vreo altă măsură pentru refacerea consumului atribuit reclamantei.

La pronunţarea hotărârii, instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2011, potrivit cărora, în cazul soluţionării contestaţiilor până la termenul de plată prevăzut la art. 5 alin. (8), se vor plăti contribuţiile aferente noilor sume comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, iar în cazul depăşirii acestui termen, se vor face regularizări la următoarele termene de plată.

În acest sens, recurenta-pârâtă a precizat că, prin adresa nr. x/24.07.2015, s-a comunicat reclamantei soluţionarea definitivă a contestaţiei aferentă trimestrului I 2015, urmare a verificărilor întreprinse de casele judeţene de asigurări de sănătate la furnizorii de servicii medicale şi medicamente care au raportat consum la nivelul trimestrului de referinţă, astfel că nu era necesară emiterea unei noi notificări pentru acest trimestrul, răspunsul la contestaţie reprezentând actul administrativ în baza căruia reclamanta avea obligaţia de a efectua regularizările la următoarele termene de plată.

În ceea ce priveşte codul CIM W56881003, pentru valoarea de 132,62 RON, s-a înregistrat în evidenţa cantitativ - valorică a furnizorilor de medicamente şi implicit în raportările lunare aferente trimestrului de referinţă, codul CIM W56881003 în locul codului CIM W56881002, cod ce corespunde medicamentului cu aceeaşi denumire comercială, DCI şi care aparţine aceluiaşi DAPP, A. S.R.L, singura diferenţă fiind legată de forma de ambalare.

În ceea ce priveşte codul CIM W56882003, pentru valoarea de 141,91 RON, s-a constatat că în evidenţa cantitativ - valorică a furnizorilor de medicamente şi implicit în raportările lunare aferente trimestrului de referinţă, s-a înregistrat codul CIM W56882003 în locul codului CIM W56882002, ce corespunde medicamentului cu aceeaşi denumire comercială, având acelaşi DCI şi acelaşi DAPP, A. S.R.L., singura diferenţă fiind legată de forma de ambalare.

În ceea ce priveşte codul CIM W59654001, pentru suma de 231.54 RON în evidenţa cantitativ - valorică şi implicit în raportarea datelor de consum în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate, furnizorii de medicamente au utilizat (selectat) codul CIM W59654001 în locul codului CIM W59655001, iar pentru suma de 692.55 RON furnizorii de medicamente au utilizat (selectat) codul CIM W59654001 în locul codului CIM W59654002, în ambele situaţii, codurile CIM sunt aferente medicamentului cu acelaşi DCI CAPECITABINUM si aparţin aceluiaşi DAPP, A. S.R.L., diferentele fiind legate de concentraţie, denumire comercială si forma de ambalare.

În ceea ce priveşte codul CIM W59655001, pentru suma de 61.559,07 RON în evidenţa cantitativ-valorică şi implicit în raportarea datelor de consum în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate, furnizorii de medicamente au utilizat (selectat) codul CIM W59655001 în locul codului CIM W59655002, aferent medicamentului cu aceeaşi denumire comercială, acelaşi DCI Şi DAPP A. S.R.L., singura diferenţă fiind legată de forma de ambalare, iar pentru suma de 10.104,20 RON a fost corect înregistrată în evidenţa cantitativ - valorică a furnizorilor de servicii medicale si implicit în datele de consum aferente trimestrului I 2015, conform facturilor emise de distribuitorul B. S.R.L., C. S.R.L., facturi în care se menţionează în clar codul CIM W59655001.

Astfel, deşi în urma verificărilor efectuate de către CNAS a rezultat în mod clar că valorile comunicate prin Anexa la notificarea contestată, au fost suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, având în vedere că valorile codurilor CIM mai sus menţionate sunt aferente unor medicamente care au aceleaşi DCI-uri si care aparţin aceluiaşi deţinător de autorizaţie de punere pe piaţă, aceste medicamente încadrându-se în categoriile de medicamente precizate la art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările si completările ulterioare, instanţa de fond a înţeles să înlăture apărările CNAS şi înscrisurile doveditoare depuse în dovedirea susţinerilor noastre.

Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la dispoziţiile art. 787 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 şi, având în vedere că medicamentele care au făcut obiectul expertizei contabile sunt produse fabricate de alte firme, respectiv D. Sa, E.. Sa, F., G., H., a învederat că aceste medicamente puteau fi puse pe piaţă în România direct de către distribuitorii autorizaţi, nefiind obligatorie introducerea pe piaţă a medicamentelor doar prin intermediul deţinătorilor de autorizaţie de punere pe piaţă, acestea putând fi achiziţionate de distribuitorii autorizaţi direct de la producător.

În plus, menţionează recurenta, toate codurile CIM anterior menţionate au fost declarate de reclamantă pe propria răspundere în Lista actualizată a medicamentelor pentru care se datorează contribuţia trimestrială, document depus la CNAS în temeiul art. 4 alin. (211) din O.U.G. nr. 77/2011, înregistrată la CNAS sub nr. x/16.04.2015.

Recurenta-pârâtă a invocat reaua credinţă a reclamantei, rezultată din faptul că înţelege să conteste consumul de medicamente decontat din fond doar în situaţia în care are obligaţia plăţii contribuţiei trimestriale, nu şi atunci când a încasat sumele decontate din bugetul FNUASS. Or, o atare situaţie este de neconceput, reclamanta având obligaţia legală de a achita contribuţia trimestrială în conformitate cu prevederile legale.

Recurenta-pârâtă a formulat critici şi în privinţa soluţiei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, în contextul în care şi-a executat toate obligaţiile pe parcursul procesului, raportat la dispoziţiile aplicabile în speţă.

Raportat la speţa de faţă, acordarea cheltuielilor de judecată este nejustificată, având în vedere obiectul litigiului şi complexitatea cauzei.

4. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta CNAS, ca nefondat, pentru considerente expuse, în esenţă, în acţiunea introductivă.

La rândul său, prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei, intimata-pârâtă CNAS a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., reluând considerente expuse în cadrul întâmpinării depuse în faţa instanţei de fond.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs.

1. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la cadrul legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin prisma criticilor formulate de ambele recurente, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

1.1. Recursul reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile reclamantei referitoare la greşita respingere a excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 249/29.04.2015 emis de Preşesdintele CNAS, ca fiind inadmisibilă, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi primite.

Astfel, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, distincţia între actele administrative individual şi cele normative se realizează în funcţie de întinderea efectelor pe care acestea le produc. Actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale reprezintă o manifestare de voinţă care creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate sau determinabile.

Din această perspectivă, se reţine că prin ordinul premenţionat s-a aprobat procentul "p", în baza căruia se calculează contribuţia aferentă trimestrului I 2015, datorată, în baza O.U.G. nr. 77/2011, de deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor sau reprezentanţii legali ai acestora, astfel că, raportat la întinderea efectelor juridice pe care le produce, rezultate din examinarea integrală a conţinutului său, prin prisma trăsăturilor sale intrinseci, a dobândit natura juridică a unui act normativ, din moment ce conţine reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii acestuia sunt un număr indeterminat de subiecţi aflaţi în situaţia reglementată, adică orice deţinător al autorizaţiei de punere pe piaţă a medicamentelor sau reprezentantul său legal ale căror medicamente s-au consumat şi decontat în perioada de referinţă.

Argumentele recurentei conform cărora nu au fost respectate formele procedurale speciale de publicare nu ar putea să califice sau să schimbe, prin ele însele, natura juridică a acestui act administrativ. Este adevărat, acest aspect nu poate fi ignorat, însă este obligatoriu să fie coroborat cu prevederile efective ale actului administrativ, motiv pentru care prezintă relevanţă analizarea în concret a conţinutului actului pentru a se stabili dacă acesta este sau nu un act admin istrativ normativ sau individual, ceea ce nu se poate reproşa judecătoruului fondului care a procedat întocmai.

În consecinţă, neîndeplinirea formelor procedurale speciale de publicare la care face referire recurenta nu trebuie aplicată ad litteram, fără a se analiza în vreun fel dacă actul respectiv chiar face parrte din categoria celor care sunt supuse publicării. Împrejurarea că este sau nu publicat nu are nicio consecinţă asupra legalităţii acestuia şi, implicit, nu este în măsură să îi schimbe caracterul de act normativ, fiindcă nu toate actele publicate în Monitorul Oficial sunt acte administrative cu caracter normativ, iar publicarea nu duce la calificarea automată a actului ca fiind cu caracter normativ, la fel cum, în situaţia nepublicării, actul nu dobândeşte caracter individual.

Prin urmare, instanţa de fond a dat o calificare corectă naturii juridice a ordinului atacat pe calea excepţiei de nelegalitate, satbilind că acesta este un act administrativ normativ, excepţia fiind, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, inadmisibilă.

Cu privire la soluţia pe fondul cauzei, din perspectiva criticilor subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în neanalizarea susţinerilor referitoare la la lipsa de transparenţă, motivare şi încălcare a principiului certitudinii fiscale, nici prin raportare la consumul individual comunicat prin notificare, nici prin raportare la procentul "p" şi indicatorul "CTt", Înalta Curte menţionează că acest motiv de casare este incident atunci când instanţa de fond a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

Astfel, criticile pe care recurenta a înţeles să le formuleze nu se subsumează motivului de casare evocat de acesta.

După cum însăşi recurenta precizează în cuprinsul motivelor de recurs, instanţa de fond a respins acest motiv de nelegalitate invocat prin cererea de chemare în judecată, valorificând prezumţia de legalitate specifică actelor administrative, reţinând că aceasta nu a fost răsturnată de către reclamantă, în condiţiile în care excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 249/2015, care a aprobat procentul "p" aferent trimestrului I 2015, a fost respinsă, ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fon în opinia recurentei, Înalta Curte menţionează că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse. Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de fond a înlăturat, în mod greşit, motivul de nelegalitate referitor la faptul că baza de calcul a contribuţiei clawback include şi adaosul comercial al distribuitorilor şi farmaciilor, reţinând incidenţa în cauză a dezlegărilor date de Curtea Constituţională prin mai multe decizii, fără a ţine seama de împrejurarea că deciziile de respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc efecte obligatoriu erga omnes, ci numai inter partes litigantes, critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că acesta este nefondată.

Înalta Curte reiterează faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017). De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Ca atare, din acest unghi de vedere, dată fiind autoritatea de lucru judecat ataşată considerentelor pe care se sprijină deciziile Curţii Constituţionale, nu numai în privinţa celor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, ci şi a celor prin care au fost respinse asemenea excepţii, distincţia pe care recurenta o face între deciziile de admitere şi cele de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate nu prezintă valoare juridică, constituind alegaţiuni lipsite de suport logic şi juridic.

Prin urmare, corect a reţinut judecătorul fondului relevanţa în cauză a considerentelor regăsite în deciziile Curţii Constituţionale menţionate în cuprinsul hotărârii pronunţate, fapt care exclude incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte, care arată că a fost asociată greşit cu un organ fiscal şi că notificarea sa îndeplineşte întocmai cerinţele prevăzute de cadrul normativ aplicabil, respectiv de art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011.

În privinţa criticilor relative nemotivării actului administrativ atacat, respectiv a notificării contestate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 5 alin. (7) coroborat cu art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, CNAS transmite în format electronic persoanelor obligate la plata contribuţiei, valoarea procentului "p" şi valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente care include şi TVA, suportat din FNUASS şi din bugetul MS, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate.

Susţinerile recurentei referitoare la nemotivarea actului sunt greşite întrucât prin notificare s-au pus în aplicare întocmai prevederile arătate. Cu alte cuvinte, potrivit dispoziţiilor exprese ale O.U.G. nr. 77/2011 care instituie contribuţia şi stabileşte procedura de calcul şi declarare a ei, obligaţia CNAS este de a transmite consumul centralizat înregistrat corespunzător datelor din sistemul de asigurări, iar nu de a comunica explicaţii cu privire la valoarea înregistrată a acestui consum.

Asocierea CNAS cu un organ fiscal, în legătură cu emiterea notificării, nu se justifică, CNAS neavând o astfel de calitate, ci îndeplinind atribuţiile impuse prin actul normativ special (O.U.G. nr. 77/2011), de a comunica datele necesare stabilirii bazei impozabile.

Desigur, referindu-se la date ce vor constitui bază de impunere, notificarea are legătură cu fiscalitatea, însă criticile recurentei privitoare la încălcarea unor principii în procedura de valorificare a elementelor factuale care conduc la stabilirea bazei de impunere vor fi tratate în cadrul următorului motiv de recurs.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de către recurentă a fost încălcarea principiului transparenţei administraţiei publice şi a principiului certitudinii impunerii, al predictibilităţii şi neutralităţii fiscale şi principiul protecţiei populaţiei, precum şi libera circulaţie a capitalşurilor şi a mărfurilor.

Curtea Constituţională a fost sesizată în mod repetat cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 77/2011, în special, a art. 1, art. 3, art. 5 şi art. 6 din ordonanţă, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.G. nr. 17/2012, cu motivarea că ar contraveni prevederilor constituţionale ale art. 31 alin. (1) privind dreptul la informaţie, deoarece sistemul creat de O.U.G. nr. 77/2011 nu conferă contribuabilului posibilitatea de a solicita şi de a obţine informaţiile direct de la farmacii şi spitale, în ceea ce priveşte consumul total de medicamente pe baza căruia se stabileşte valoarea taxei datorate.

Curtea Constituţională a statuat, atât prin decizia nr. 144/2015, cât şi prin decizia nr. 789/2015, că transmiterea în format electronic a datelor necesare pentru calculul contribuţiei trimestriale nu este de natură a contraveni dispoziţiilor constituţionale invocate, ci reprezintă o consecinţă a eliminării barierelor administrative, în scopul instituirii unei proceduri caracterizate prin simplificare şi celeritate în comunicarea informaţiilor. Curtea Constituţională a reţinut şi că datele comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, potrivit prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011 pot fi contestate de către deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor în procedura administrativă şi, în cele din urmă, prin adresarea instanţei de contencios administrativ, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ceea ce pretinde recurentareclamantă, şi anume prezentarea de către CNAS a tuturor raportărilor de pe fiecare canal de consum, însoţite de întreaga documentaţie aferentă acestor raportări, reprezintă o sarcină exorbitantă care se vrea pusă pe seama administraţiei publice însărcinate cu atribuţii care privesc protecţia sănătăţii publice. O astfel de solicitare care nu urmăreşte verificări punctuale, justificate, ci o verificare sistemică, care să dea plătitorului taxei siguranţa corectitudinii raportărilor în format electronic, nu răspunde cerinţei proporţionalităţii şi contravine cadrului normativ.

Cât priveşte includerea în această bază de calcul a adaosurilor distribuitorilor şi farmaciilor, Înalta Curte constată potrivit O.U.G. nr. 77/2011 (art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (7), noţiunile de consum de medicamente, valoarea consumului de medicamente şi, respectiv, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie din cuprinsul dispoziţiilor citate au aceeaşi semnificaţie şi reprezintă valoarea de compensare a medicamentelor, conform datelor din sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Prin O.U.G. nr. 69/2014 s-a unificat exprimarea din art. 3 şi art. 5, rezultând în mod clar că informaţia din cuprinsul notificării pe baza căreia se stabileşte valoarea de impozitare pentru contribuţia clawback se referă la valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente suportat de FNUASS şi din bugetul MS.

Interpretând literal, sistematic şi teleologic prevederile O.U.G. nr. 77/2011 atât în forma anterioară amendării lor prin O.U.G. nr. 69/2014, cât şi în forma amendată, rezultă identitatea între noţiunea de consum de medicamente şi noţiunea de valoare a consumului de medicamente, legiuitorul neurmărind să se raporteze la valoarea vânzărilor realizate de DAPP, stabilită pe baza preţurilor de vânzare practicate de acesta, ci la valoarea consumului de medicamente înregistrat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, pe baza preţurilor la care au fost eliberate asiguraţilor.

Actul normativ operează cu o unitate de măsură identică atât în cazul stabilirii procentului "p", cât şi în cazul stabilirii bazei de impozitare, anume cu valoarea consumului trimestrial de medicamente (total şi, respectiv, individual).

Susţinerile recurentei-reclamante care urmăresc înlăturarea din baza de impunere a valorii adaosurilor distribuitorilor şi farmaciilor contravin soluţiei legale de stabilire a bazei de impunere, care, de altfel, a făcut şi obiectul controlului de constituţionalitate.

Prin deciziile nr. 789/2015, nr. 802/2015 şi nr. 665/2014, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legală conform căreia valoarea consumului de medicamente se raportează la preţul cu amănuntul al medicamentelor (incluzând o cotă a adaosului de distribuţie şi o cotă a adaosului de farmacie care sunt plafonate prin ordin al ministrului Sănătăţii) nu încalcă nici un principiu constituţional. Sunt relevante în acest sens paragrafele 38-40 ale deciziei nr. 789/2015, prin care s-a statuat:

"38. Referitor la critica privind încălcarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, instituit de art. 56 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui "just echilibru" între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă "posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc" (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49).

39. De asemenea, Curtea a reţinut că reglementarea criticată a fost determinată de un interes public general, respectiv pentru asigurarea accesului neîntrerupt al populaţiei, cu şi fără contribuţie personală, la medicamentele acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naţionale de sănătate, şi ţinând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuţie sustenabil, pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanţare a sistemului public de sănătate în regim de urgenţă, în vederea asigurării asistenţei medicale a populaţiei. În acest context, şi pentru realizarea unui just echilibru între interesul general arătat şi drepturile particularilor vizaţi prin reglementarea criticată, modul de calcul al contribuţiei stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori şi farmaciile care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deţinătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piaţă a medicamentelor, au certitudinea vânzării şi încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuţiei în discuţie, cu excluderea celorlalte categorii de operatori economici menţionate, care nu beneficiază de aceste avantaje. Formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuţiei dă expresie, aşadar, acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia şi avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deţinătorilor de APP.

40. Prin Decizia nr. 484 din 25 septembrie 2014, precitată, Curtea a reţinut că deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuţiei trimestriale reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011. Aceasta întrucât, potrivit art. 890 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătăţii stabileşte, avizează şi aprobă, prin ordin al ministrului sănătăţii, preţurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizaţie de punere pe piaţă în România, cu excepţia medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală (OTC). În aplicarea prevederilor legale de referinţă este stabilit, aşadar, modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deţinătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus."

În contextul precizat, Înalta Curte nu poate reţine criticile menţionate ca fiind întemeiate, prin urmare procedând la înlăturarea acestora.

Cât priveşte procentul "p" al trimestrului de referinţă, Înalta Curte precizează că notificarea are, potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, numai rolul de a comunica valoarea procentului "p". Din coroborarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) cu art. 5 alin. (7) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 7/2011, rezultă că obiectul contestaţiei administrative îndreptate împotriva notificării îl reprezintă (exclusiv) datele comunicate de CNAS potrivit art. 5 alin. (7), adică valoarea consumului centralizat de medicamente înregistrat corespunzător datelor din sistemul de asigurări. Procentul "p" a fost stabilit prin alt act administrativ - Ordinul nr. 249/29.04.2015 al preşedintelui CNAS.

Împrejurarea că au fost invocate deciziile Curţii Constituţionale în susţinerea punctului de vedere al instanţei de fond nu are ca finalitate negarea atribuţiilor jurisdicţionale, ci o confirmare a argumentelor expuse în precedent.

În fine, în privinţa nelegalităţii încheierilor de şedinţă din data de 10.03.2016 şi 26.05.2016, prin care au fost admise doar în parte cererile de probaţiune formulate de reclamantă, fiind respinsă proba cu documentaţia care a stat la baza notificării contestate şi cererea de încuviinţare a obiectivului nr. 2 la raportul de expertiză încuviinţat, Înalta Curte reţine că aceste chestiuni privesc aspecte de netemeinicie a hotărârii pronunţată de instanţa de fond.

În acest sens este de reţinut că în economia C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, ale cărui dispoziţii sunt incidente în cauză, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din cuprinsul acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul alin. (1), la punctele 1-8.

Ca atare, recursul se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate însă nu şi de netemeinicie, cum sunt cele privind efectuarea de verificări ale conformităţii situaţiei de fapt reţinută prin hotărârea instanţei de fond cu probele administrate în cauză sau chestiuni referitoare la aspecte de probaţiune, unicul obiect al recursului constituindu-l verificarea legalităţii hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare prevăzute de lege.

1.2. Recursul pârâtei CNAS.

Fără să abdice de la considerentele anterioare, referitoare la înţelesul sintagmei "valoarea consumului de medicamente", Înalta Curte constată că, în soluţionarea acestei critici a recurentei-pârâte, sunt relevante concluziile expertizei judiciare care a stabilit că reclamantă nu a realizat nicio vânzare de medicamente cu codurile CIM anterior amintite nici în trimestrul de referinţă şi nici anterior, începând cu octombrie 2011, de când taxa a fost introdusă, pe teritoriul României, perioada verificată fiind cea corespunzătoare termenului de valabilitate a fiecărui medicament.

Din această perspectivă, susţinerile reclamantei în sensul confirmat de lucrarea de specialitate trebuiau să facă obiectul contraprobei de către CNAS. Recurenta-pârâtă ar fi trebuit să demonstreze consumul pretins pe aceste coduri, de vreme ce DAPP a dovedit că nu a realizat vânzări de medicamente cu codurile CIM enumerate.

Declararea acestor coduri CIM în lista pe care DAPP trebuie să o depună la CNAS, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, nu are nicio relevanţă în stabilirea valorii consumului, care se întemeiază pe decontarea efectivă a unor medicamente, iar nu pe declararea lor în lista celor pentru care se datorează contribuţia trimestrială.

Recurenta susţine fără temei şi că reclamanta nu ar fi contestat punctual codurile CIM în procedura administrativă, pentru că în realitate a existat această contestaţie punctuală la nivelul trimestrului de referinţă. Este nerelevant că între data vânzării medicamentelor de către DAPP şi data înregistrării lor în consum există un decalaj de timp, câtă vreme s-a dovedit pe calea expertizei că reclamanta nu a înregistrat vânzări pe codurile CIM menţionate.

În ceea ce priveşte criticile recurentei-pârâte privind greşita ei obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de recurs precizează că aceasta are în mod indiscutabil calitatea de parte în prezentul litigiu.

Astfel, admiterea chiar şi în parte a acţiunii îndreptată împotriva acesteia este dovada necesară şi suficientă a culpei sale procesuale, fapt ce a justificat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Din acest punct de vedere criticile recurentei nu pot fi primite în condiţiile în care, procedând la emiterea notificării contestate, a determinat reclamanta să apeleze la un apărător calificat şi implicit să angajeze cheltuieli suplimentare prin plata onorariului acestuia, al cărui cuantum acordat de prima instanţă, urmare a încuviinţării în parte a acestuia, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în opinia instanţei de recurs, nu depăşeşte condiţia rezonabilităţii prin raportare la criteriile instituite de norma procesuală prevăzută în cuprinsul art. 451 C. proc. civ.

De altfel, analiza recurentei cu privire la prestaţia apărătorului este sumară şi nerealistă în raport cu cea a judecătorul fondului care a putut realiza cuantificarea efortului acestuia în mod direct şi nemijlocit, realizând o justă apreciere a sa în contextul art. 451 din C. proc. civ.

Oricum, Înalta Curte învederează că această critică însă nu se încadrează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt şi nu pe o interpretare a normei de drept.

Aceasta întrucât stabilirea, prin raportare la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocaţial plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei, a valorii obiectului cauzei, precum şi a muncii îndeplinită efectiv de avocat, instanţa fiind obligată să se raporteze, chiar din oficiu, la aceste criterii şi la circumstanţele cauzei în ansamblu, toate aceste operaţiuni constituind, potrivit celor anterior menţionate, aspecte de fapt şi nu de greşită interpretare sau aplicare a normelor de drept material.

2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru considerentele expuse în precedent, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la respingerea ambelor recursuri, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 10 martie 2016, încheierii din 26 mai 2016 şi sentinţei nr. 3672 din 12 octombrie 2017 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iulie 2020.