Tax administrative suspension of contestation pending criminal proceedings: insufficient motivation of decisive influence and mootness following criminal dismissal

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 250/30.09.2016 emise de pârâtă, în ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare în cuantum de 8.825.237 RON, şi obligarea pârâtei la soluţionarea în fond a contestaţiei fiscale formulate de reclamantă şi înregistrate sub nr. A_SLP1349/13.07.2016 şi nr. A_SLP1378/15.07.2016 în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare în cuantum de 8.825.237 RON, în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3410 din 02 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea reclamantei, a fost anulată în parte decizia nr. 250/30.09.2016 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, respectiv numai în ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/10.05.2014 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 8.825.237 RON, şi împotriva deciziei de calcul accesorii nr. 205/10.06.2016 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 177.652 RON.

A fost obligată pârâta să soluţioneze în fond contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/10.05.2014 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 8.825.237 RON, şi împotriva deciziei de calcul accesorii nr. 205/10.06.2016 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 177.652 RON.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 5.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 50 de RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 5000 de RON reprezintă onorariu de avocat redus în condiţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs principal pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi recurs incident, depus odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.A.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat hotărârea instanţei de fond, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că decizia recurentei nu ar fi fost argumentată în concret cu privire la condiţia referitoare la înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracţiunii cu privire la care s-a formulat sesizarea penală o are asupra soluţiei care urmează să fie dată în procedura administrativă.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de fond a reţinut eronat că organul învestit cu soluţionarea contestaţiei nu ar fi explicat din ce cauză nu poate fi soluţionată contestaţia administrativă mai înainte ca organele penale să se pronunţe asupra sesizării primite.

Recurenta a arătat că în speţă aspectele asupra cărora organul de soluţionare este învestit să se pronunţe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema nedeclarării veniturilor obţinute de societate în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, cu consecinţa diminuării taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat.

Recurenta a apreciat că chiar dacă inspecţia fiscală este abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către contribuabil, odată ce neregula fiscală trece în sfera penală, singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiar penal în urma administrării unui probatoriu, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond şi cu privire la obligarea organului fiscal la plata unor cheltuieli de judecată în sumă importantă, deşi, în opinia recurentei, nu poate fi stabilită o culpă procesuală în sarcina instituţiei pârâte.

Prin cererea de recurs incident, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, fiind invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că, în mod nelegal, Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat argumentele A. privind aspectele procedurale de nelegalitate ale Deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei reclamantei, ca urmare a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale.

1.4. Apărările intimatei

Recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat, prin întâmpinarea depusă la dosar, excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că cererea de recurs nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de reclamantă şi a invocat excepţia lipsei de interes a recursului incident

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursul formulat de pârâtă va fi respins, ca nefondat, iar recursul incident, ca fiind lipsit de interes, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte, prin încheierea de şedinţă de la data de 27 februarie 2020 a respins excepţia nulităţii recursului principal, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Instanţa de recurs constată că prin cererea introductivă, reclamanta a supus controlului judiciar măsura suspendării soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/10.05.2014 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Instanţa de primă jurisdicţie a admis cererea de chemare în judecată, în sensul că a fost anulată în parte decizia nr. 250/30.09.2016 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, respectiv numai în ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în condiţiile în care suspendarea soluţionării contestaţiei reprezintă doar o posibilitate, iar dispunerea unei astfel de măsuri este de natură a perturba activitatea societăţii supuse verificării, organul învestit cu soluţionarea contestaţiei administrative este ţinut să motiveze întrunirea în concret a condiţiilor prevăzute de lege pentru suspendarea soluţionării contestaţiei.

În cauză, a reţinut instanţa că din lecturarea deciziei nr. 250/30.09.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de către reclamantă nu a fost argumentată îndeplinirea condiţiei referitoare la înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracţiunii cu privire la care s-a formulat sesizarea penală ar avea-o asupra soluţiei care urmează să fie dată în procedura administrativă, prin raportare la circumstanţele cauzei, la argumentele din contestaţia administrativă formulată de către reclamantă şi la înscrisurile prezentate de către reclamantă.

A constatat instanţa de fond că organul învestit cu soluţionarea contestaţiei s-a limitat (la paginile 45-51 ale deciziei de soluţionare a contestaţiei) la a prezenta situaţia de fapt reţinută de reprezentanţii organului de inspecţie fiscală, suspiciunile acestora cu privire la operaţiunile derulate de A. S.A. cu B., prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 şi considerente teoretice şi extrase din jurisprudenţa naţională şi europeană; organul învestit cu soluţionarea contestaţiei nu a explicat de ce în cauză nu poate fi soluţionată contestaţia administrativă înainte ca organele penale să se pronunţe asupra sesizării primite.

Cu privire la recursul principal.

Critica recurentei-pârâte ANAF vizează faptul că instanţa de fond a reţinut eronat că organul învestit cu soluţionarea contestaţiei nu ar fi explicat din ce cauză nu poate fi soluţionată contestaţia administrativă mai înainte ca organele penale să se pronunţe asupra sesizării primite, arătând că chiar dacă inspecţia fiscală este abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către contribuabil, odată ce neregula fiscală trece în sfera penală, singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiar penal în urma administrării unui probatoriu, iar aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate primi criticile formulate de recurentă şi le va respinge ca nefondate având în vedere argumentele ce urmează:

În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003: Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei când: organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 se referă la o situaţie de excepţie, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă şi are ca scop evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii cu privire la aceleaşi operaţiuni economice în baza cărora au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare.

Este adevărat că printr-o serie de decizii, Curtea Constituţională a stabilit întâietatea rezolvării acţiunii penale, care este neîndoielnic justificată şi consacrată ca atare în C. proc. pen., însă scopul suspendării îl constituie tocmai verificarea existenţei sau nu a infracţiunii cu privire la care autoritatea fiscală are unele indicii.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că decizia de impunere (F-MC 170/10.05.2014) este emisă în anul 2014, iar sesizarea penală formulată de organul fiscal a făcut obiectul cercetărilor penale şi, în cauza penală a fost dispusă clasarea cauzei prin Ordonanţa nr. 280817 din 28.08.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, conform art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Or, având în vedere situaţia de fapt a cauzei, măsura suspendării soluţionării deciziei de impunere a societăţii reclamante este o măsură care în mod corect a fost sancţionată de prima instanţă, întrucât nu există niciun motiv pentru ca organul fiscal să nu procedeze la soluţionarea contestaţiei reclamantei.

Cu privire la critica ce vizează acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de fond, instanţa de recurs constată că în mod corect a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul în faţa instanţei de judecată, având în vedere soluţia dată cererii principale şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul incident.

Înalta Curte analizând excepţia lipsei de interes a recursului incident invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare, constată că este întemeiată şi va respinge pentru acest considerent recursul incident.

Înalta Curte apreciază că recursul incident formulat de reclamantă este lipsit de interes, având în vedere soluţia dată de instanţa de fond cu privire la cererea recurentei-reclamante, de admitere a acţiunii, şi soluţia instanţei de recurs conturată mai sus, situaţie în care lipseşte orice interes al recurentei în soluţionarea recursului incident.

Soluţia instanţei de control judiciar se impune şi în contextul în care, în cauză, nu poate fi reţinută existenţa unui folos practic al reclamantei în admiterea recursului incident, atâta timp cât prin obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative se declanşează o nouă procedură.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal ca nefondat şi recursul incident ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 3410 din 02 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge ca fiind lipsit de interes recursul formulat de A. S.A.împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iulie 2020.