Jurisdictional competence for judicial officer wage disputes: Labor vs. Administrative jurisdiction absent specific statutory assignment

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 18.12.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat următoarele:

I. Obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare în funcţie de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor.

II. Emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor.

III. Repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei, în urma stabilirii unei salarizări diferenţiate între procurori şi judecători, reprezentând diferenţa dintre venitul pe care ar fi trebuit să îl obţină, conform salarizării stabilite pentru judecători în temeiul Legii nr. 153/2017 şi venitul care i-a fost plătit efectiv, stabilit în urma emiterii ordinelor de salarizare, conform Ordinului procurorului general nr. 247/30.01.2018 privind stabilirea drepturilor salariale ale acestuia, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

IV. Obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare.

Prin sentinţa civilă nr. 309/LM/2021 din data de 24 martie 2021, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bihor invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ si fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bihor a reţinut că în ceea ce priveşte natura capetelor de cerere formulate de reclamant, s-a apreciat că, capătul de cerere privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare în funcţie de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor şi capătul de cerere privind emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor, reprezintă ambele capete de cerere principale, iar capetele de cerere privind repararea prejudiciului creat şi obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti, reprezintă capete de cerere accesorii, care nu au relevanţă în determinarea instanţei competente, urmând a fi soluţionate de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe, conform art. 123 C. proc. civ.

Chiar dacă reclamantul a solicitat prin primul capăt de cerere recalcularea indemnizaţiei de încadrare, iar prin cel de-al doilea capăt de cerere, emiterea unui nou ordin de salarizare, nu se poate reţine că acest capăt de cerere, care vizează emiterea unui nou ordin de salarizare, ar avea caracter accesoriu faţă de petitul privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare, pentru ca instanţa de dreptul muncii să fie competentă să soluţioneze si capătul de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, conform art. 123 C. proc. civ.

În consecinţă, instanţa a reţinut că, atât capătul de cerere privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare în funcţie de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor, cât şi capătul de cerere privind emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor, reprezintă capete principale de cererea, primul capăt care vizează recalcularea indemnizaţiei de încadrare fiind într-adevăr de competenţa instanţei de dreptul muncii, însă capătul de cerere care vizează emiterea unui nou ordin de încadrare, este de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 96 pct. 1 C. proc. civ., Curţile de apel judecă în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale.

Totodată, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc următoarele: Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Totodată, instanţa a avut în vedere si art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cât şi prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ. s-a apreciat că, competenţa materială şi teritorială, privind obligarea unei autorităţi publice centrale, respectiv Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, să procedeze la recalcularea indemnizaţiei de încadrare si să emite un nou ordin de salarizare privind indemnizaţia de încadrare de care beneficiază reclamantul, aparţine curţii de apel de la domiciliul reclamantului, în speţă Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ si fiscal, având în vedere înscrisurile de la dosarul cauzei, din care rezultă că reclamantul domiciliază în com. Sânmartin, judeţul Bihor.

Deşi instanţa a reţinut caracterul de capete principale de cerere a capetelor privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare în funcţie de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor şi a capătului de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare, se poate admite şi faptul că are caracter de capăt principal, capătul privind emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care se dispune recalcularea indemnizaţiei de încadrare de care beneficiază reclamantul, astfel încât capătul de cererea privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare, are caracter de capăt de cerere accesoriu, urmând a fi admis doar în ipoteza admiterii capătului principal privind emiterea unui nou ordin de salarizare, împrejurarea în care competenţa se determină tot potrivit art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, însă cu aplicarea prevederile art. 123 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.

În consecinţă, chiar şi în această interpretare, competenţa materială şi teritorială aparţine tot Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ si fiscal.

Pentru aceste motive, având în vedere norma legală imperativă menţionată care reglementează un caz de competenţă materială de la care nu sunt permise derogări, văzând şi dispoziţiile art. 129 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care "necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării necompetenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad", în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea, lăsând în căderea instanţei competente soluţionarea celorlalte excepţii invocate în cauză.

2. A doua instanţă învestită.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 30.03.2021.

Prin sentinţa nr. 36/CA/2021 din data de 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Oradea, excepţie invocată din oficiu şi în consecinţă:

A declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca reprezentat de A.J.F.P. Bihor, Direcţia Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I-a civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamantul nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduce judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-a adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Curtea a constatat că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei, cum ar fi de exemplu cazul funcţionarilor publici.

Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.

Este evident că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 7, Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie cazul special al competenţei secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, întrucât obiectul prezentului dosar nu îl reprezintă plângere împotriva modului de soluţionare a unor contestaţii privind stabilirea drepturilor salariale.

Prin urmare, aşa cum s-a arătat, competenţa de soluţionare a prezentei cauzei aparţine jurisdicţiei muncii, adică în concret Tribunalului Bihor, secţia I civilă (care include şi completurile de litigii de muncă), raportat la prevederile art. 266 din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Astfel, potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

De fapt în acelaşi sens sunt statuările instanţei supreme în decizii de speţă privind soluţionarea unor conflicte negative de competenţă similare, exemple în acest sens fiind Decizia nr. 99/2020 şi Decizia nr. 213/2019 ale ICCJ-SCA.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, prin cererea dedusă judecăţii se solicită: I. Obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare în funcţie de salarizarea aferentă salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor. II. Emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor. III. Repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei, în urma stabilirii unei salarizări diferenţiate între procurori şi judecători, reprezentând diferenţa dintre venitul pe care ar fi trebuit să îl obţină, conform salarizării stabilite pentru judecători în temeiul Legii nr. 153/2017 şi venitul care i-a fost plătit efectiv, stabilit în urma emiterii ordinelor de salarizare, conform Ordinului procurorului general nr. 247/30.01.2018 privind stabilirea drepturilor salariale ale acestuia, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente.

Astfel, Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar nu îl constituie plângerea împotriva hotărârilor ordonatorului de credite, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ci, astfel cum se solicită expres şi clar prin petitul acţiunii se solicită obligarea la plata drepturilor salariale cu luarea în considerare a vechimii în muncă precum şi a gradelor profesionale obţinute începând cu data de 01.01.2018 şi pentru viitor, alături de repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei care ar rezulta din salarizarea diferită dintre procurori şi judecători.

Calificând natura juridică a prezentei cauze prin care reclamantul solicită doar obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând diferenţa de salariu majorată, în lumina dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei RIL nr. 9/2017, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cadrul acestui litigiu prevederile alin. (2) al art. 7 din Cap. VIII Anexa VI la Legea nr. 284/2010 care conferă Curţii de Apel Bucureşti competenţă materială exclusivă în soluţionarea plângerilor împotriva hotărârilor organelor menţionate în alin. (1) al aceluiaşi articol.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

În acest context, Înalta Curte constată că, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamantul nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu a dedus judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-ar fi adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Bihor.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca reprezentat de A.J.F.P. Bihor, Direcţia Naţională Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2021.