Fiscal securing measures: necessity of concrete proof of asset dissipation risk under Art. 213 Fiscal Code

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş, precum şi suspendarea executării acestui act administrativ fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2134/2018 din 7 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele măsuri:

- a respins cererea de suspendare, ca inadmisibilă;

- a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâta DGRFP - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii -ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş;

- a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/04.10.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4491 din 5 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de completare a dispozitivului, formulată de reclamantă şi a dispus completarea dispozitivului, în sensul că a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5050 de RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

3. Cererile de recurs

Reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş au formulat recurs împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat recurs şi împotriva sentinţei nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

3.1. Recursul reclamantei

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi în rejudecare, obligarea pârâţilor la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată solicitate reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 20.000 RON.

În susţinerea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material, instanţa de fond realizând o aplicare greşită a normelor de drept instituite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a criteriilor prevăzute de textul de lege menţionat care prevăd posibilitatea instanţelor de judecată de a proceda la reducerea onorariilor avocaţiale.

Recurenta-reclamantă a susţinut că în cauză, instanţa de fond a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de M.F.P.-A.N.A.F. - DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş, constatând că "organul fiscal nesocotind o dezlegare definitivă a unei instanţe de judecată a aceleiaşi chestiuni de fapt şi de drept, a emis un nou act administrativ fiscal - decizie de instituire a măsurilor asigurătorii - prin care adoptat măsuri similare celor anulate definitiv de instanţă.

În privinţa dezlegărilor date de instanţă prin decizia civilă nr. 3097/2016 a Tribunalului Bucureşti, s-a observat că sunt corecte alegaţiile reclamantei cu privire la aceea că ele se opun cu putere de lucru judecat, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate că, instanţa de fond a admis acţiunea şi a constatat culpa procesuală a pârâtei care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată efectuate de către parte în vederea soluţionării problemei litigioase, obligând-o la plata acestora, în mod greşit însă, raportat la dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată a dispus reducerea cuantumului onorariu de avocat, realizând o analiză necorespunzătoare a criteriilor prevăzute de textul de lege.

În aprecierea cuantumului onorariului avocaţial, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere în mod concret criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., simplul considerent, astfel cum a fost reţinut de către instanţa de judecată, respectiv faptul că "litigiul nu comportă o complexitate deosebită, fiind vorba de o cerere de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, iar cererea a fost soluţionată la trei termene de judecată (...) activitatea desfăşurată de avocat nu a fost una elaborată şi de durată", nefiind în măsură a justifica reducerea cuantumului onorariului avocaţial solicitat.

Aceasta, întrucât cauza de faţă nu a avut ca obiect suspendare act administrativ, ci anulare şi suspendare act administrativ; ceea ce conduce în mod evident la o cauză de o complexitate sporită întrucât a fost necesar din punctul de vedere al apărării combaterea argumentelor privind legalitatea actului administrativ.

În acest sens, avocatul angajat a formulat contestaţia şi cererea de suspendare, prezentându-se la toate termenele de judecată, depunând în final şi concluzii scrise.

De asemenea, a susţinut recurenta-reclamantă, chiar dacă societatea a mai obţinut o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv decizia civilă nr. 3097A pronunţată la data de 22.07.2016 în dosarul nr. x/2014 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin care s-a constatat că toate tranzacţiile sale sunt legale, totuşi au fost nevoiţi a depune toate documentele contabile ce reflectau tranzacţiile verificate de ANAF şi implicit alte documente care să combată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată.

Astfel, avocatul angajat împreună cu colaboratorii săi şi parte din angajaţii societăţii, au pregătit timp de 2 săptămâni câte 16 ore/zi toate documentele contabile şi alte documente elocvente, căutând fiecare document în parte în bibliorafturile societăţii, scanând cea. 60.000 de file, aranjându-le apoi în 6.399 de fişiere şi ulterior în 243 de foldere; toate acestea pentru a nu încărca instanţa de judecată cu documente scriptice care ar fi presupus peste 50 de volume de dosare şi care nu ar fi putut fi transmise facil părţilor adverse.

Concomitent, avocatul a combătut apărările pârâţilor întocmind 3 răspunsuri la întâmpinările acestora de câte 14-15 file, pregătind şi toate documentele necesare.

Pe de altă parte, în raport de valoarea cauzei - măsurile fiind instituite pentru suma de 7.181.127 RON, recurenta învederează că soluţia instanţei atârna anularea unei măsuri abuzive şi continuarea activităţii subscrisei.

Mai mult, trebuie reţinut că prin măsura ANAF conturile societăţii au fost blocate, societatea fiind în imposibilitate de a desfăşura activităţi comerciale, sens în care o societate cu o activitate de 18 ani pe piaţa farmaceutică a fost efectiv distrusă, iar parte din angajaţii acesteia, care efectiv s-au sacrificat pentru bunăstarea societăţii au fost nevoiţi să îşi demisia, societatea neputând a-i mai plăti intrând în insolvenţă datorită abuzurilor ANAF.

Faţă de toate cele sus expuse, nu se poate aprecia că onorariul solicitat de avocat este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfăşurată de acesta, sens în care solicită admiterea recursului declarat, casarea în parte a hotărârii atacate şi în rejudecare, obligarea pârâţilor la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată solicitate reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 20.000 RON.

3.2. Recursurile formulate de pârât

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

3.2.1. În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul-recurent a invocat prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând în esenţă că în mod eronat instanţa de fond a admis acţiunea.

Ca o chestiune prealabilă, recurentul-pârât a susţinut că împotriva societăţii reclamante a fost formulată sesizare penală de către organele de control din cadrul DGAF Bucureşti.

S-a arătat că având in vedere cuantumul obligaţiilor fiscale estimate în sarcina S.C. A. S.R.L, in conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, s-au dispus masuri asigurătorii. In acest sens a fost întocmit Referatul justificativ al masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 si a fost emisa Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017.

În opinia recurentului-pârât, argumentele invocate în contestaţie de către S.C. A. S.R.L. nu sunt de natură sa anuleze Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că având in vedere cele constatate de organe de control din cadrul AJFP Argeş, cât şi cele din Procesul-verbal nr. x/09.02.2015 întocmit de organele de control din cadrul DGAF Bucureşti, au fost reconsiderate tranzacţiile societăţii cu furnizorii S.C. D. S.R.L. .CUI x, S.C. E. S.R.L. CUI x, -"F. S.R.L. CUI x, S.C. G. S.R.L. CUI x si S.C. H. S.R.L. CUI x, deoarece conform adresei nr. x/01.09.2017 emisa de Direcţia Generala Juridica din cadrul ANAF "procesul-verbal 'încheiat de inspectorii antifraudă nu este un act subsecvent Deciziei de masuri asigurătorii chiar daca este încheiat ulterior deciziei. Prin urmare interpretarea data de societate, prin avocat, hotărârii penale, nu are fundament legal".

Se arată că organele de inspecţie fiscala din cadrul DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş, sunt părţi diferite faţă de organele de control din cadrul DGAF Bucureşti, lucru evidenţiat şi de tematica diferită a celor doua tipuri de controale.

Având in vedere faptul ca Procesul-verbal nr. x/09.02.2015 nu este un act subsecvent Deciziei de masuri asigurătorii iar cerinţa triplei identităţi de părţi nu este îndeplinită, s-a procedat la reconsiderarea tranzacţiilor cu furnizorii menţionaţi.

Mai mult decât atât, din informaţiile suplimentare solicitate organelor de control din cadrul DGAF, prin adresa nr. x/21.08.2017 s-a învederat faptul că: "urmare verificărilor specifice efectuate de către DGAF cu privire la activitatea desfăşurata de S.C. A. S.R.L. au rezultat aspecte susceptibile a întruni elemente constitutive ale unor infracţiuni, motiv pentru care a fost formulat act de sesizare a organelor de urmărire penala".

Echipa de inspecţie fiscala a considerat că există riscul ca societatea să nu achite obligaţiile de plată stabilite, având în vedere cuantumul obligaţiilor fiscale suplimentare, acestea fiind peste valoarea activelor deţinute de societate.

Mai mult decât atât, analizând istoricul fiscal al societăţii, din ultimele trei exerciţii financiare încheiate, s-a observat o restrângere considerabila a activităţii economice, aceasta înregistrându-se şi pe timpul inspecţiei fiscale desfăşurate.

Prin RIF nr. x/25.10.2017 s-au stabilit in sarcina societăţii contestatoare obligaţii suplimentare la bugetul de stat in cuantum de 10.216.081 RON, din care suma de 3.064.422 RON reprezintă TVA de recuperat, iar diferenţa de 7.181.127 RON reprezintă o valoare ce nu putea fi acoperita doar de bunurile mobile si imobile care nu sunt folosite direct in activitatea economica, astfel că măsura asiguratorie s-a luat cu respectarea prevederilor art. 227 şi art. 213 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deoarece sechestrul şi poprirea asiguratorie pot fi instituite concomitent.

Potrivit art. 6 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze în limitele atribuţiilor ce ii revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege întemeiată de constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului formulat, casarea sentinţei atacate, respingerea acţiunii formulate de reclamantă şi menţinerea ca legală şi temeinică a Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017.

3.2.2. În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurentul-pârât a invocat prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că în mod eronat instanţa de fond a o obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5050 de RON.

În opinia recurentului, hotărârea pronunţată în cauză a fost dată cu aplicarea greşita a legii la cazul particular dedus judecaţii, sub aspectul obligării la cheltuieli de judecata, deoarece instituţia pârâtă nu are nicio vina in declanşarea acestui litigiu.

In alta ordine de idei, în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecata, în suma de 5050 RON, solicită analizarea, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ.

Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însa această parte trebuie să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa, în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

De asemenea, nu pot fi reţinute în sarcina instituţiei pârâte nici aspecte privind reaua credinţa, comportarea neglijenta sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Aţa cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în bogata sa jurisprudenţă, se poate afirma ca şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Totodată, avându-se în vedere complexitatea cauzei şi necesitatea unor cheltuieli rezonabile în raport de poziţia instituţiei pârâte, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2), solicită reducerea cuantumului acestora.

De asemenea, cu privire la complexitatea cauzei, arată că dosarul a avut doar trei termene de judecată, din care două termene pentru rezolvarea unor probleme de natură administrativă.

In concluzie, solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, pe fond, modificarea soluţiei primei instanţe, in principal, în sensul înlăturării obligaţiei de plata a sumei de 5050 RON, reprezentând cheltuieli de judecata, în subsidiar, reducerea cuantumului acestora.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

1. Analizând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată nulitatea acestuia pentru următoarele motive:

Criticile formulate de reclamantă prin cererea de recurs privesc obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, reprezentate de onorariul avocaţial parţial.

Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de reclamanta S.C. A. S.R.L., referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L..

2. Analizând recursurile formulate de pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele motive:

2.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârât împotriva sentinţei nr. 2134/07.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte reţine că în cauză, nu subzistă motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate, criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o contestaţie împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş, reclamanta solicitând anularea actului contestat ca fiind nelegal şi netemeinic.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat decizia menţionată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

În speţă, în Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.10.2017 emisă de DGRFP Ploieşti - AJFP Argeş s-a consemnat faptul că măsurile asigurătorii au la bază sume estimate/stabilite prin RIF nr. x/25.10.2017 în cuantum de 7.181.127 de RON, reprezentând TVA respins la rambursare şi impozit pe profit suplimentar.

În motivarea deciziei atacate, organul fiscal a reţinut că "există riscul ca societatea să nu achite obligaţiile de plată stabilite, având în vedere cuantumul obligaţiilor fiscale suplimentare, acestea fiind peste valoarea activelor deţinute de societate", susţinere reluată şi în motivele de recurs.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Caracterul excepţional al măsurii este menţionat şi în Ordinul A.N.A.F. nr. 2546/2016 din 05 septembrie 2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, care statuează:

"16. Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (...). 17. În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii."

Pericolul la care face referire legea trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală. Însuşi legiuitorul a definit ce înseamnă caracterul excepţional:

"atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Pentru ca măsurile asigurătorii să poată fi dispuse trebuie verificate, la data luării măsurilor, ipotezele de excepţie avute în vedere de legiuitor. Ca atare, pentru luarea măsurilor în aceste condiţii, trebuie să existe date certe, susţinute de probatoriu, care să ducă la concluzia existenţei pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul.

Textul de lege anterior menţionat stabileşte în mod clar că instituirea măsurilor asigurătorii este "una excepţională" şi poate fi luată numai în ipoteza în care "există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul pârâta nu face nicio referire la împrejurări concrete, fapte săvârşite de reclamant care denotă intenţia de a se sustrage obligaţiei de a achita debitul pentru care a fost instituită răspunderea sa, sau acte juridice încheiate de reclamant, care demonstrează că încearcă a-şi diminua sau a-şi risipi patrimoniul, care au determinat-o să ajungă la concluzia că "există o situaţie excepţională", care impune luarea măsurilor asigurătorii împotriva debitorului-reclamant, pentru a asigura colectarea .

Faţă de prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală, menţiunea generală din decizie că "există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire şi să-şi ascundă patrimoniul" nu constituie temei suficient pentru luarea măsurilor asiguratorii, cât timp nu este raportată la o anumită atitudine a debitorului care încearcă să se sustragă, ascundă sau să distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.

Organul fiscal nu a probat, prin date obiective, pericolul că debitorul s-ar putea sustrage, ar putea ascunde ori şi-ar putea risipi patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, organul fiscal neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului reclamantului.

De asemenea, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că, pe numele reclamantei a mai fost dispusă în anul 2014, prin Decizia nr. x/31.10.2014 instituirea de măsuri asiguratorii, sens în care a fost emis procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/2014. Atât decizia de instituire a măsurilor asiguratorii cât şi procesul-verbal de sechestru au fost cenzurate de o instanţă de judecată, care prin decizia nr. x A/22.07.2016 a constatat nelegalitatea acestor acte administrativ fiscale dispunând anularea acestora.

Din analiza considerentelor Deciziei nr. 3097 A/22.07.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rezultă că măsurile asiguratorii au fost dispuse pentru aceleaşi tranzacţii cu furnizorii de produse farmaceutice, pentru lipsa elementelor privind identificarea persoanelor care au efectuat transportul şi livrarea produselor farmaceutice, delegaţii sau reprezentanţii furnizorilor şi mijloacele de transport cu care s-a efectuat livrarea produselor farmaceutice au reprezentat şi în anul 2014 cauza instituirii măsurilor asiguratorii - sechestru asupra bunurilor mobile ale reclamantei - iar o instanţă de judecată a stabilit deja că aspectele reţinute de echipa de control nu sunt întemeiate, neputând conduce la instituirea acestor măsuri.

În acest context, se constatată că în mod just prima instanţă a stabilit că, în condiţiile în care motivarea din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestată în prezenta cauză, nu cuprinde elemente noi care să fi condus la necesitatea adoptării unei noi măsuri asiguratorii, în speţă sunt aplicabile în mod direct dezlegările anterioare ale instanţei cu privire la nelegalitatea instituirii măsurilor asiguratorii, sub aspectul inexistenţei pericolului de sustragere de la urmărire, a ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile referitoare la formularea unei sesizări penale împotriva reclamantei, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada existenţei unui dosar penal în care să fie analizate eventuale acte frauduloase ale acesteia.

Motivele invocate de recurenta-pârâtă nu pot constitui temeiuri pentru instituirea măsurilor asigurătorii, astfel că, în mod corect instanţa de fond a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

2.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârât împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate, criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.

Referitor la criticile privind stabilirea de către instanţa de fond a unui cuantum prea mare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, Înalta Curte constată, fără a relua considerentele reţinute prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, că motivul referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate.

De asemenea, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că în mod greşit, instanţa de fond a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, nu pot fi primite.

În speţă, în raport cu dispoziţiile art. 453 şi art. 451 alin. C. proc. civ., şi soluţia de admitere a acţiunii, instanţa de fond a apreciat în mod corect că se impune obligarea pârâtei la plata sumei de 5050 RON, cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să-i plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Având ca fundament aceste dispoziţii legale, s-a admis ideea că, la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală a părţii, iar în cauza dedusă judecăţii, culpa procesuală a pârâtei-recurente rezultă implicit din soluţia dată de către instanţa de recurs.

Prin urmare, rezultă fără putinţă de tăgadă că instituţia pârâtă a fost în culpă şi, faţă de dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond în sensul admiterii parţiale a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este legală.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscalşi va respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş la plata sumei de 3000 de RON către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin Administrator Judiciar B. împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 2134/2018 din 7 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi împotriva sentinţei nr. 4491 din 5 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş la plata sumei de 3000 de RON către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2020.