Military secondment order: validity of administrative motivation and scope of margin of appreciation under Law 80/1995

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.11.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi B., anularea ordinului ministrului apărării naţionale nr. MP 526/04.09.2014, prin care a fost eliberat din funcţia de Şef al Direcţiei Medicale din cadrul Ministerului Apărăii Naţionale şi numit în funcţia de Director General pe statul anexa M la Direcţia Management Resurse Umane pentru Ministerul Afacerilor Interne - Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, Aparatul Propriu, Direcţia Generală Probleme Speciale, repunerea în situaţia anterioară, respectiv repunerea în funcţia de Şef al Direcţiei Medicale din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, suspendarea executării actului atacat, obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

La data de 13.01.2015, reclamantul a formulat cerere precizatoare si completatoare a cererii de chemare in judecată, in condiţiile art. 204 C. proc. civ. coroborat cu art. 28 din Legea 554/2004, prin care a arătat că înţelege să se judece şi cu C., în calitatea sa de Preşedinte al Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat si Probleme Speciale, întrucât a contribuit in mod esenţial la elaborarea si emiterea actului administrativ defăimat in cadrul acestui proces, respectiv a Ordinului nr. M.P. 526 din 04.09.2014. Având in vedere faptul ca prin acţiunea introductiva a solicitat instanţei obligarea paraţilor la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale, solicită obligarea paratului C. la plata sumei menţionate, în solidar, alături de Ministerul Apărării Naţionale şi de B., iar, la data de 22.01.2015, reclamantul a depus cerere precizatoare si completatoare a cererii de chemare in judecata prin care a arătat noi motive ce vizeaza nulitatea actului defăimat.

Prin sentinţa civilă nr. 207 din 29.01.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se că militarii sunt funcţionari publici cu statut special şi incidenţa art. 109 din Legea nr. 188/1999, cu excluderea art. 10 din Legea nr. 554/2004.

După declinarea realizată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 16.02.2015, sub numărul de dosar x/2015

Prin sentinţa civilă nr. 3687 pronunţată la data de 19.05.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi în consecinţă a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se că militarii nu sunt funcţionari publici cu statut special şi incidenţa art. 10 din Legea nr. 554/2004.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi, pe cale de consecinţă, a dispus ca dosarul să fie înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Prin Decizia nr. 2902 pronunţată la data de 25.09.2015 în dosarul numărul x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se că militarii nu sunt funcţionari publici cu statut special şi incidenţa art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Ca urmare a înaintării dosarului, în urma soluţionării conflictului negativ de competenţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.08.2016, sub numărul x/2015.

La termenul de judecată din data de 06.10.2016, reclamantul a depus cerere precizatoare si completatoare a cererii de chemare in judecata, prin care a arătat că înţelege să-şi modifice pretenţiile solicitate iniţial prin acţiune. Astfel, in ceea ce priveşte petitul referitor la repararea prejudiciului suferit ca urmare a ordinului defăimat - Ordinul ministrului apararii naţionale nr. M.P. 526 din 04.09.2014, solicită instanţei ca prin hotararea ce va pronunţa sa dispună obligarea paraţilor la plata sumei de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale si materiale, pagube suferite de reclamant ca urmare a actului administrativ menţionat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 5099 din 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii C., Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, Ministerul Apărării Naţionale şi B., astfel cum a fost precizată şi completată până la primul termen de judecată în faţa instanţei competente, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 5099 din 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând soluţia instanţei de fond, prin prisma motivelor de casarea prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului recurentul reclamant a arătat următoarele:

Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurentul arată că ordinul atacat era un act secret şi instanţa nu a cunoscut conţinutul actului decât după repunerea pe rol astfel încât nu a ştiut cine a semnat ordinul. În aceste condiţii instanţa de fond s-a aflat în situaţia de a încălca legea.

De asemenea, recurentul reclamant afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil întrucât judecătorul nu a fost imparţial. Această lipsă de imparţialitate ar decurge din evoluţia greoaie a dosarului, acesta fiind soluţionat cu depăşirea unui termen rezonabil, din declinarea nelegală a competenţei de judecare a cauzei, din dispunerea de măsuri fără ca judecătorul să cunoască conţinutul actului atacat. Mai mult, dacă ar fi cunoscut actul şi ar fi dorit să afle adevărul instanţa ar fi dispus toate măsurile necesare inclusiv sub aspect probator pentru a stabili dacă procedura de adoptare a actului a fost legală şi ar fi încuviinţat proba cu interogatoriul ministrului B.. Se mai invocă în sprijinul tezei potrivit căreia judecătorul nu ar fi fost imparţial o serie de aprecieri eronate ale instanţei de fond cu privire la modalitatea de realizare a procedurii de citare a Ministrul B., faptul că prin repunerea pe rol a cauzei s-a prelungit durata de soluţionare a litigiului, că instanţa nu a luat măsuri pentru ca actul să fie desecretizat astfel încât să poată fi discutat în şedinţă publică, că a fost respinsă fără o motivare corespunzătoare chemarea la interogatoriu a ministrului B. deşi proba a fost solicitată încă din faza administrativă, şi că a fost respinsă fără o motivare corespunzătoare cererea de suplimentare a probatoriului pe aspectul modului în care a fost semnat ordinul atacat şi cu privire la faptul că adresa nr. x/2014 este calificată uneori ca fiind act secret şi uneori ca fiind act nesecret.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs recurentul arată că, deşi se reclama o procedură nelegală, instanţa de fond a respins fără a motiva în înţelesul CEDO şi aplicând eronat dispoziţiile legii o serie de probe (interogatoriul intimaţilor B. şi Baranga înscrisurile solicitate în condiţiile art. 254 şi 391). În opinia recurentului judecătorul nu poate soluţiona litigiul doar pe baza afirmaţiilor părţilor adesea contradictorii şi nici exclusiv pe baza legii, or hotărârea pronunţată de instanţa de fond conţine o mare parte din motivare fără suport în actele şi lucrările dosarului.

Un al doilea motiv de recurs se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurentul afirmând că hotărârea conţine motive străine de natura cauzei.

Se arată, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că în opinia instanţei de fond actul atacat are ca motivare urgenţa şi gestionarea unor situaţii speciale caracterizate prin urgenţă. Însă această motivare nu reprezintă nimic altceva decât validarea unor afirmaţii făcute de intimaţi fără a exista, însă, un suport în actele şi lucrările dosarului, fără a exista vreo probă la dosarul cauzei care să justifice şi să dovedească o situaţie de acest tip.

Nici în ordinul atacat şi nici în adresa care a stat la baza emiterii lui nu se menţionează situaţiile de urgenţă care au impus luarea măsurii. Probele administrate în cursul procesului confirmă faptul că nu s-a făcut nicio selecţie iar paratul C. care a emis adresa care a stat la baza emiterii ordinului atacat nu a avut acces la dosarul de cadre al recurentului reclamant. Din acte rezultă că Direcţia generală probleme speciale a ANRSPS avea la data emiterii ordinului un director şi chiar a existat o perioadă în care mandatele s-au suprapus, existând doi directori la aceeaşi instituţie.

Un al treilea motiv de recurs se referă la încălcarea normelor de drept material.

În opinia recurentului actul atacat era nul întrucât nu era motivat nici în drept nici în fapt. A exprimat îndoieli cu privire la înregistrarea adresei nr. x/2014 la Ministerul Apărării Naţionale în momentul emiterii ordinului atacat, ordinul a fost semnat la scurt timp după emiterea adresei de o altă persoană decât Ministrul Apărării Naţionale care nu a dovedit că avea mandat special în acest sens, articolele de lege invocate în cuprinsul actului atacat nu fac referire la detaşare şi la condiţiile cerute de lege pentru o asemenea măsură.

Se mai arată că nu a fost respectată procedura de detaşare, neexistând o urgenţă în acest sens şi recurentul neaflându-se în niciuna din situaţiile reglementate de Ordinul nr. M 23/05.02.2010 ce vizează situaţii de urgenţă. Numirea în funcţie ar fi trebuit să se facă în condiţiile legii or, în speţă, nu a existat o justificare pentru luarea măsurii detaşării ci aceasta a fost dispusă în mod arbitrar, în baza unor criterii subiective.

În speţă era relevantă fişa postului or din cercetarea acesteia se constată că recurentul reclamant nu avea specializarea necesară pentru postul pe care a fost numit.

Cu privire la vătămarea suferită recurentul reclamant arată că a fost numit nelegal la conducerea unei direcţii deşi nu existau disfuncţii care să impună o astfel de măsură şi, pe de altă parte, instituţia la care funcţiona a rămas o lungă perioadă de timp fără conducere. Prejudiciul a fost suferit atât de către reclamant a cărui activitate a fost afectată cât şi de instituţia la care a fost detaşat pe care o conduce fără a avea pregătirea şi experienţa necesare. Invocă, de asemenea, faptul că prin actul atacat a fost împiedicat să mai desfăşoare activitate medicală şi didactică în cadrul SUUMC Dr. Carol Davila

4. Apărările formulate în cauză

4.1 Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

4.2 Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică, arătând că înţelege să reitereze apărările invocate în faţa instanţei de fond.

4.3 Intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa instanţei de este legală şi temeinică, criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

5. Răspunsul la întâmpinări

Prin răspunsul la întâmpinări, recurentul-reclamant a combătut apărările invocate prin întâmpinări de către intimaţi, în esenţă, reiterând aspectele prezentate prin memoriul de recurs.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Nu există o structură clară a motivelor de recurs, Înalta Curte constând că o serie de critici sunt reluate în cadrul mai multor motive de casare fără să existe o reală diferenţă de abordare. În aceste condiţii se impune sistematizarea criticilor, Înalta Curte urmând să răspundă în mod grupat la acestea.

Un prim aspect invocat de recurentă se referă la existenţa unor nereguli de ordin procedural care ar fi de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.

Or, Înalta Curte constată că aspectele invocate în susţinerea acestui motiv de casare nu sunt de natură să conducă la nulitatea hotărârii.

Faptul că instanţa de fond nu a avut cunoştinţă pe parcursul procesului de conţinutul actului atacat a fost remediat chiar de respectiva instanţă prin repunerea cauzei pe rol şi solicitarea actelor secrete. Întârzierea în derularea procedurii nu era de natură să conducă la depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii şi, oricum, o astfel de depăşire a termenului rezonabil nu poate constitui, în sine, un motiv de reformare a hotărârii atacate.

Probele suplimentare solicitate nu erau utile pentru soluţionarea cauzei astfel încât nu s-ar justifica o casare a sentinţei pentru neîncuviinţarea unor probe suplimentare. Teza probatorie a acestor dovezi suplimentare se referea la persona care a semnat actul atacat. Or, referitor la acest aspect se constată că prima instanţă a respins acest motiv în considerarea faptului că nu a fost invocat prin acţiune sau printr-o modificare realizată în termen legal. Aceste considerente ale instanţei de fond sunt în acord cu normele procedurale care impun ca instanţa să se pronunţe doar pe ceea ce s-a cerut prin acţiune iar o modificare a acţiunii nu putea interveni decât până la primul termen de judecată la care reclamantul era legal citat.

În acest sens art. 204 din C. proc. civ. prevede în mod expres faptul că "Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei."

În raport de aceste prevederi legale, toate criticile recurentului referitoare la neîncuviinţarea unor probe noi, relevante cu privire la modalitatea de semnare a actului atacat, sunt nefondate. Aprecierea instanţei de fond în sensul că nu mai era posibilă analizarea pe fond a unui astfel de aspect în condiţiile în care, prin acţiune, s-au formulat critici doar cu privire la data semnării actului nu şi cu privire la persoana care l-a semnat fiind temeinică şi legală.

Nu se poate afirma nici faptul că instanţa ar fi trebuit să analizeze din oficiu un astfel de aspect, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii. În acest sens art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede în mod clar că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

De asemenea, nu se poate afirma că acest motiv de nelegalitate a actului atacat ar rezulta implicit din criticile formulate de reclamant prin acţiune, problema persoanei care a semnat actul fiind o problemă distinctă de criticile de ordin procedural care se regăseau în acţiune.

Faptul că recurentul reclamant a luat cunoştinţă pe parcursul procesului de viciile referitoare la modalitatea de semnare nu pot conduce la casarea sau reformarea sentinţei. În măsura în care dorea să pună în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect reclamantul ar fi trebuit să procedeze la modificarea acţiunii solicitând, eventual, repunerea în termen dacă aprecia că, din motive întemeiate, nu a fost în măsură să depună modificarea în termenul stipulat de legiuitor. Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, o modificare a acţiunii în acest sens ar fi impus măsuri suplimentare şi, în primul rând, comunicarea acestei modificări şi discutarea ei în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare. Neformulând o astfel de solicitare, recurentul nu mai poate pune în discuţie, în faţa instanţei de recurs, problema nesemnării ordinului atacat de către funcţionarul competent.

Nici celelalte critici procedurale nu pot fi reţinute ca motive de nulitate a sentinţei atacate şi nici nu pot conduce la concluzia că judecătorul ar fi avut o atitudine părtinitoare. Derularea cu greutate a procesului şi declinarea greşită a competenţei nu au legătură cu judecătorul care a pronunţat hotărârea, după pronunţarea regulatorului de competenţă modificându-se componenţa completului.

Repunerea cauzei pe rol a fost motivată de necesitatea obţinerii documentelor secrete, o astfel de măsură având suport legal. Faptul că judecătorul nu a observat până la dezbaterea pe fond a litigiului că nu au fost înaintate actele cu caracter secret nu este de natură să atragă nulitatea sentinţei. La momentul pronunţării hotărârii aceste acte se aflau la dispoziţia judecătorului care a avut posibilitatea să le consulte în vederea unei temeinice soluţionări a cauzei.

De altfel, se constată că recurentul nu a formulat o cerere de recuzare a judecătorului deşi toate aspectele pe care le invocă în cadrul recursului ca indicii ale unei lipse de imparţialitate a instanţei de fond îi erau cunoscute încă din faza judecării litigiului în primul ciclu procesual.

Faţă de toate aceste considerente acest motiv de recurs urmează să fie respins ca nefondat.

Un alt motiv de recurs se referă la lipsa motivării actului atacat.

Recurentul susţine că nici în actul atacat şi nici în adresa care a stat la baza emiterii lui nu exista o motivare corespunzătoare a măsurii luate iar urgenţa, ca motiv al acestei măsuri, a fost invocată prin acte ulterioare şi a fost reţinută de instanţa de fond fără să existe un probatoriu care să susţină acest considerent, fiind acceptate susţinerile nedovedite ale emitentului actului. Aceste critici se regăsesc atât în cadrul celui de al doilea motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. cât şi în cadrul celui de al treilea motiv, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Strâns legat de acest aspect se invocă faptul că recurentul reclamant nu avea specializarea necesară pentru numirea pe postul menţionat în ordinul atacat şi, în aceste condiţii numirea sa s-a făcut în mod arbitrar.

Actul atacat este criticat şi prin prisma lipsei unei nemotivări în drept.

Înalta Curte constată că şi aceste critici sunt neîntemeiate.

Prin ordinul atacat s-a dispus eliberarea recurentului-reclamant din funcţia de şef al direcţiei medicale şi numirea în funcţia de director general pe statutul anexă "M" la Direcţia de Management resurse umane pentru Ministerul Afacerilor Interne- Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, Aparatul Propriu, Direcţia Generală Probleme Speciale. Prin acelaşi act s-a procedat la detaşarea sa pentru executarea de misiuni în afara Ministerului Apărării Naţionale la Ministerul Afacerilor Interne- Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, Aparatul Propriu, Direcţia Generală Probleme Speciale.

În drept au fost invocate prevederile art. 75, 751, 78 alin. (1) din Legea 80/1995 precum şi art. 101 din acelaşi act normativ.

Ca temei de fapt s-a făcut trimitere la propunerea preşedintelui Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale transmisă prin adresa x/2014.

Toate aceste informaţii au fost comunicate recurentului reclamant prin adresa neclasificată nr. x/04.09.2014.

În ceea ce priveşte instituţia la care a fost detaşat recurentul se constată că potrivit art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 1380/2009 "Personalul Administraţiei Naţionale se compune din: funcţionari publici, personal contractual, funcţionari publici cu statut special şi cadre militare în activitate detaşate de la Ministerul Apărării Naţionale, cărora li se aplică prevederile legislaţiei specifice în domeniu."

Detaşarea reclamantului a avut la bază prevederile art. 101 din legea 80/1995 potrivit cărora "Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate pot fi detaşaţi pentru a executa misiuni în afara Ministerului Apărării Naţionale. Detaşarea şi încetarea detaşării se fac prin ordin al ministrului apărării naţionale sau al comandanţilor stabiliţi de acesta."

Solicitarea formulată de preşedintele Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale nr. x/03.09.2014 a fost fundamentată de aprecierea emitentului potrivit căreia "prin experienţa acumulată şi pregătirea profesională dobândită, generalul susmenţionat (recurentul reclamant din prezenta cauză n.n.) poate reprezenta interesele Ministerului Apărării Naţionale în cadrul instituţiei noastre în domenii vitale".

Coroborând prevederile legale menţionate cu temeiurile de fapt cuprinse în ordin şi în adresa care a stat la baza emiterii acestuia Înalta Curte constată că ordinul atacat conţinea o motivare corespunzătoare, aptă să permită atât exercitarea dreptului la apărare al destinatarului actului cât şi controlul de legalitate realizat de instanţa de judecată.

Sunt indicate atât prevederile legale care permiteau Ministrului Apărării Naţionale să dispună detaşarea recurentului reclamant pe un post în cadrul Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale cât şi aspectele de fapt care au fundamentat decizia.

Criticile recurentului reclamant conduc, mai degrabă, la ideea unei lipse de oportunitate a actului (la lipsa unor motive reale) decât la o lipsă de motivare în sens formal.

Or, sub acest aspect trebuie observat faptul că o autoritate publică dispune de o marjă de apreciere în realizarea competenţelor sale, instanţa de contencios administrativ putând să intervină, fără afectarea principiului separaţiei puterilor în stat, doar în situaţia în care această marjă de apreciere a fost depăşită, actul autorităţii îmbrăcând forma abuzului de putere.

În speţă, însă, nu se poate reţine o astfel de depăşire a marjei de apreciere a autorităţii publice, argumentele referitoare la experienţa acumulată de recurent şi la pregătirea profesională dobândită de acesta constituind motive pertinente pentru luarea măsurii detaşării sale.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, gradul de general, expresie a desăvârşirii aptitudinilor, competenţelor şi atestarea cunoştinţelor dobândite în domeniul pregătirii militare, cu consecinţa îndeplinirii actului de comandă al unităţilor şi trupelor la cele mai ridicate standarde profesionale, indiferent de rolul şi sarcinile structurii în fruntea căreia este numit, consfinţeşte o pregătire generală de manager. În acelaşi sens, în mod corect s-a raportat instanţa de fond la faptul că funcţia deţinută anterior, cea de şef al Direcţiei Medicale din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, era eminamente administrativă, de conducere, care implică o pregătire generală de manager.

În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a procedurii legale, Înalta Curte constată că prevederile art. 751 alin. (1) din legea 80/1995 potrivit cărora "Selecţionarea cadrelor militare din Ministerul Apărării Naţionale pentru numirea în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grad superior celui pe care îl au se face de către comisiile de selecţie constituite în acest scop, potrivit Ghidului carierei militare, iar în situaţii care impun adoptarea de măsuri urgente, cadrele militare pot fi numite în funcţii similare celor deţinute sau superioare acestora prin ordin al ministrului apărării naţionale" nu este incident în speţă, nefiind vorba de numirea recurentului într-o funcţie superioară celei pe care o deţinea iniţial. Relevant ca temei de drept este art. 101 din acelaşi act normativ care dă în competenţa Ministrului Apărării Naţionale atribuţia de detaşare a cadrelor militare pentru misiuni în afara Ministerului Apării Naţionale fără să facă vorbire de o procedură de selecţie realizată de o comisie special organizată în acest scop.

Raportat la considerentele de mai sus, se constată că problema urgenţei actului de detaşare nu mai prezintă relevanţa pe care o pretinde recurentul, procedura detaşării nefiind condiţionată de existenţa unei situaţii de urgenţă. Existenţa unei nevoi urgente de numire a recurentului prezintă relevanţă doar prin raportare la celeritatea cu care s-a procedat la numirea acestuia pe postul de director general la Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale fiind, ca şi alte aspecte, o chestiune de oportunitate lăsată la aprecierea organului administrativ competent. Îndeplinirea acestei condiţii nu mai este esenţială pentru legalitatea actului, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost vorba de o numire a reclamantului pe o funcţie similară celei deţinute sau superioară acesteia, în condiţiile art. 751 alin. (1) din legea 80/1995.

Criticile legate de faptul că instituţia de la care a fost detaşat recurentul a rămas fără conducere o perioadă de timp iar instituţia la care a fost detaşat avea un director general şi nu existau probleme organizatorice ţin exclusiv de oportunitatea actului şi nu pot fi cenzurate de instanţa de judecată. Competenţa instanţei de contencios administrativ de cenzurare a unui act de putere nu permit acesteia să se substituie autorităţii publice şi să aprecieze cu privire la oportunitatea actului respectiv cât timp nu se constată o depăşire a limitelor marjei de apreciere a organului administrativ.

Cât priveşte pretinsul prejudiciu suferit de recurent prin emiterea actului atacat, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care nu au fost identificate elemente de nelegalitate a actului criticat, problema vătămării nu mai prezintă relevanţă, cererea de plată a despăgubirilor fiind neîntemeiată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Raportat la toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 5099 din 20 decembrie 2017 şi a încheierilor de şedinţă de la termenele de judecată din: 30 martie 2017, 4 mai 2017, 18 mai 2017, 19 iulie 2017 şi 7 decembrie 2017 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iulie 2020.