Denial of VAT deduction based on supplier irregularities versus CJEU requirement of proof of buyer's complicity in fraud

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea prin Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Galaţi:

- anularea Deciziei nr. 81/21.02.2018 prin care Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a soluţionat contestaţia fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. x/11.03.2014,

- anularea parţială a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din data de 27.01.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 27.01.2014 emise de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 1.140.694 RON formate din:

- suma de 778.685 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar în sarcina societăţii;

- suma de 362.009 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar în sarcina societăţii;

Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea la rambursarea către reclamantă a sumelor reprezentând TVA deductibilă solicitată la rambursare prin (i) Decontul cu sumă negativă de TVA cu opţiunea de rambursare nr. x din 25.01.2013, şi (ii) Decontul cu sumă negativă de TVA cu opţiunea de rambursare nr. x din 25.11.2013.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 84 din 29 martie 2019, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a desfiinţat Decizia nr. 81/21.02.2018 privind soluţionarea contestaţiei administrativ fiscală îndreptată împotriva deciziei de impunere nr. x/27.01.2017.

Totodată, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/27.01.2017 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.01.2014 în ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum de 1.140.694 RON, constând în 778.685 RON TVA stabilită suplimentar şi 362.009 RON cu titlu de accesorii aferente TVA stabilit suplimentar.

De asemenea, a dispus obligarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi la rambursarea TVA deductibilă, solicitată de reclamantă prin cererile de decont din 25.01.2013 şi 25.11.2013.

Prin aceeaşi sentinţă, a admis cererea expertului fiscal privind suplimentarea onorariului de expertiză, dispunând suplimentarea onorariului la suma de 5200 RON şi obligarea reclamantei la plata sumei de 3.200 RON, cu titlu de onorariu expertiză, către expertul fiscal B..

Totodată, a dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 45.603 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat, taxă de timbru judiciar şi onorariu expert.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală formulând şi un memoriu de recurs distinct, invocându-se motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi

Recurentele-pârâte consideră că prima instanţă nu a analizat condiţiile de deductibilitate, potrivit dispoziţiilor în baza cărora se acordă dreptul de deducere a TVA şi condiţiile pentru acordarea deductibilităţii cheltuielilor la calculul impozitului pe profit, nu a făcut nicio referire la prevederile art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, articol în baza căruia echipa de inspecţie fiscală a respins dreptul la rambursare a sumelor solicitate prin deconturile de TVA, depuse de reclamantă.

- Instanţa de fond nu a analizat dispoziţiile în materie în privinţa sumei de 256.460 RON, avându-se în vedere că partenerul S.C. C. S.R.L. nu a declarat livrări la intern în declaraţia D394, aferentă semestrelor II/2010, III/2010, IV/2010.

Din actele dosarului rezultă că această societate este de tip "fantomă", în condiţiile în care a furnizat documente de livrare (facturi) fictive, în scopul deducerii nelegale de TVA de către reclamantă.

Domiciliul fiscal al acestei societăţi este expirat din data de 11.11.2010 (nu funcţionează la sediul declarat), iar reprezentantul legal nu a dat curs invitaţiilor de a se prezenta la organul de control.

În facturile de achiziţie emise nu sunt menţionate avizele de însoţire a mărfurilor transportate, nu este menţionat mijlocul de transport cu care au fost transportate mărfurile, deşi cantitatea mare de produse facturate impunea efectuarea mai multor transporturi, nu deţine sedii secundare, nu a avut personal angajat.

- În mod corect nu s-a acordat dreptul de deducere a TVA pentru suma de 522.255 RON dedusă de pe facturi ce au fost emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. D. S.R.L., avându-se în vedere că tranzacţiile au fost considerate fictive.

C. nu a declarat livrări la intern aferente semestrului II 2010 şi semestrului I 2011, nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat, are sediul legal expirat, reprezentantul legal nu a dat curs invitaţiilor de a se prezenta la organul de control (ca în precedent).

D. S.R.L. a declarat livrări la intern mai mici decât sumele decontate de reclamantă, nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat, acesta este expirat din 24.07.2011, iar reprezentantul legal nu a dat curs invitaţiilor de a se prezenta la organul de control.

Aceleaşi constatări s-au făcut şi în privinţa societăţii D. S.R.L..

Pentru bunurile achiziţionate destinate utilizării în folosul firmei (motorină, anvelope, motor x, box frig şi agregat frig), au fost întocmite note de intrare-recepţie şi bonuri de consum, iar pentru produsele achiziţionate (porumb, şrot, soia, baloţi lucernă) au fost întocmite note de intrare-recepţie şi facturi de livrare către societatea afiliată, S.C. A. S.R.L..

În ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 45.603 RON, recurentele-pârâte consideră că acesta trebuie redus deoarece onorariul de avocat este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.

3.2. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, depus printr-un memoriu separat

Recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile art. 145 şi art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în condiţiile în care au fost înregistrate în contabilitate documente care nu au la bază operaţiuni reale.

Furnizorii intimatei-reclamante nu funcţionează la sediul social declarat, nu s-a putut verifica evidenţa contabilă a acestora în vederea stabilirii realităţii şi legalităţii tranzacţiilor, există neconcordanţe în ceea ce priveşte declaraţiile 394 ale furnizorilor şi cele ale reclamantei.

Furnizorii nu au efectuat în perioada în care au făcut livrări către reclamantă, achiziţii sau importuri pentru bunurile livrate, nu au deţinut pentru livrările de motorină, autorizaţii de antrepozit fiscal, destinatar înregistrat sau expeditor înregistrat, reprezentanţii acestora nu au dat curs invitaţiilor organelor de control, nu au avut personal angajat în perioada în care au efectuat livrări către reclamantă.

Pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, intimata-reclamantă are obligaţia să facă dovada calităţii de documente justificative a celor înregistrate, potrivit Legii nr. 82/1991, întrucât persoanele impozabile au datoria evidenţierii corecte şi complete a tuturor operaţiunilor efectuate şi a consemnării tuturor documentelor care stau la baza înregistrării în contabilitate, în conformitate cu disp. art. 156 Codul fiscal şi art. 6 din Legea nr. 82/1991.

Deşi persoana impozabilă care achiziţionează marfă pe bază de facturi şi acceptă înregistrarea lor în evidenţa contabilă ca documente răspunzătoare de faptele furnizorului, nu poate fi făcută răspunzătoare de faptele furnizorului, este răspunzătoare de primirea şi înregistrarea în evidenţa contabilă a unor documente întocmite necorespunzător, incomplete, care nu sunt în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Recurenta-pârâtă arată că reclamanta nu a prezentat documente prin care să demonstreze efectivitatea derulării tranzacţiilor în întreg circuitul acestora, în sensul că, unele dintre facturile fiscale de achiziţie nu conţin semnătura de primire a beneficiarului, mijlocul de transport, nu a prezentat avize de însoţire a mărfii, foi de parcurs, bonuri de cântar şi nici contracte de vânzare-cumpărare, potrivit revederilor legale.

În ceea ce priveşte achiziţiile de motorină de la societăţile C. S.R.L. şi D. S.R.L., recurenta-pârâtă precizează că acestea nu au deţinut autorizaţie de antrepozit fiscal, destinatar înregistrat sau expeditor înregistrat, unele dintre facturi nu conţin semnătura de primire a beneficiarului, nu este specificat mijlocul de transport cu care s-a efectuat livrarea, nu a prezentat avize de însoţire a mărfii, foi de parcurs, contracte de vânzare-cumpărare sau comenzi aferente cantităţilor înscrise în facturi, declaraţia de conformitate sau rapoarte de încărcări, certificate de calitate, notă de greutate şi certificatul de calibrare al cisternei sau tichetul de descărcare, nu se cunoaşte locul de încărcare, livrare şi depozitare.

Referitor la achiziţia unor cantităţi de anvelope şi alte achiziţii de la cele trei societăţi, recurenta-pârâtă susţine că există nereguli în documentele justificative care nu au permis corelarea cantităţilor înscrise în facturile de achiziţie şi, în plus, furnizorii nu au putut să fie verificaţi, astfel că tranzacţiile nu au fost realizate efectiv.

Cu privire la suma de 778.685 RON, reprezentând TVA aferentă achiziţiilor din perioada iulie 2010 - ianuarie 2012, de cereale, produse procesate de cereale, motorină, anvelope, box şi agregat frigorific, motor x, recurenta-pârâtă susţine că societăţile nu funcţionează la sediul declarat/aveau sediul expirat/declarat inactiv, începând cu data de 29.10.2013; nu s-au putut efectua verificări asupra evidenţei financiar-contabile a acestora; reprezentanţii legali se sustrag controlului, există neconcordanţe între sumele raportate drept livrări, prin Declaraţia 394 şi sumele raportate de reclamantă, drept achiziţii; niciunul dintre cei trei furnizori nu au efectuat în perioada în care au efectuat livrări către reclamată, achiziţii intracomunitare sau importuri pentru mărfurile livrate; societăţile nu deţin autorizaţii de antrepozit fiscal, etc., nu s-a putut verifica realitatea achiziţiilor de mărfuri a furnizorilor care ulterior au fost livrate către reclamantă; societăţile nu au avut sedii secundare şi personal angajat.

Deşi intimata-reclamantă a prezentat facturile fiscale, note de intrare-recepţie, bonuri de consum, fişa mijlocului fix şi a emis facturi pentru livrările de cereale către societatea A. S.R.L., aceasta nu a prezentat avize de însoţire a mărfurilor achiziţionate de la cele trei societăţi, pe facturile de achiziţie nu sunt menţionate avizele în baza cărora s-au făcut livrările şi nici numerele de înmatriculare a mijloacelor de transport cu care s-au efectuat acestea.

Prin urmare, neputându-se face corelarea între livrările furnizorilor şi achiziţiile reclamantei, din documentele prezentate, organul fiscal, în mod corect, în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu au acordat dreptul de deducere a TVA pentru suma de 778.685 RON.

În concret, pentru achiziţiile de cereale şi produse procesate din cereale, reclamanta nu a prezentat avizele de însoţire a mărfii, semnătura de primire a beneficiarului pe factură, numărul de înmatriculare al mijlocului de transport, data şi ora livrării, bonurile de cântar, contracte de vânzare-cumpărare.

Referitor la achiziţiile de motorină, s-a reţinut că furnizorii nu funcţionează la sediul social declarat, nu au avut sedii secundare deschise, reprezentanţii acestora se sustrag controlului, nu s-a putut verifica realitatea operaţiunii.

Intimata-reclamată era obligată să prezinte avize de însoţire a mărfii, numărul de înmatriculare al mijlocului de transport, data şi ora livrării, etc.

Referitor la achiziţia de anvelope şi alte achiziţii, s-au reţinut aceleaşi obligaţii din partea reclamantei şi aceleaşi lipsuri din partea furnizorilor.

Cu privire la accesoriile stabilite prin decizia de impunere, acestea sunt datorate astfel cum au fost calculate de organele fiscale.

Recurenta-pârâtă critică sentinţa instanţei de fond şi din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată, solicitând respingerea cererii ca nedovedită în privinţa caracterului rezonabil al sumei acordate cu acest titlu.

4. Întâmpinarea formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. Tulcea

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă solicită constatarea nulităţii recursurilor pentru neîncadrarea motivelor de nelegalitate în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, pe fond, respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

1. Cu privire la excepţia nulităţii recursurilor

Potrivit disp. art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, recurentele-pârâte au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentele-pârâte au susţinut încălcarea disp. art. 11 alin. (1), art. 145 şi art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar dezvoltarea criticii s-a făcut pornind de la aceste prevederi legale, astfel că Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursurilor.

2. Analiza motivelor de casare

Potrivit disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe, în înţelesul prezentului C. proc. civ., autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

Conform disp. art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, disp. art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, obligă persoana impozabilă să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155.

Art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (varianta 2010), prevede care sunt elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină factura, notate de la 1) la n), iar alin. (6) arată că semnarea şi ştampilarea facturilor nu sunt obligatorii.

La rândul lor, Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, H.G. nr. 44/2004, în privinţa explicării disp. art. 155 alin. (5) lit. b), c) şi n) din Codul fiscal, prevăd situaţiile când pe factură se menţionează numai data acesteia, respectiv atunci când factura a fost emisă la data livrării, precum şi situaţiile când se face referire la alte documente emise anterior, respectiv când se emit facturi de avans sau parţiale pentru aceeaşi operaţiune.

Astfel, condiţiile pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA sunt acelea ca achiziţiile să fie făcute în scopul operaţiunilor taxabile ale societăţii şi existenţa unei facturi care să conţină menţiunile prevăzute la art. 155 Codul fiscal.

În cauză, având în vedere că este vorba despre o materie armonizată, instanţa naţională are obligaţia să aplice prioritar legislaţia europeană, dar şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, relevante în cauză.

Directiva 2006/112/CE stabileşte condiţiile pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, aceastea fiind obligaţia deţinerii unei facturi care să conţină informaţiile anume prevăzute în cuprinsul actului.

Jurisprudenţa relevantă a CJUE exprimată prin hotărârile date în cauzele C-80/11; C-142/11; C-374/16; C-375/16; C-324/11; C-277/14; C-518/14 şi C-101/16, confirmă că singurele condiţii pentru exercitarea dreptului de deducere sunt cele deja amintite.

Din jurisprudenţa CJUE se desprind mai multe concluzii, printre care faptul că autoritatea fiscală nu poate refuza dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu dispune şi de alte documente, în afara facturii, deşi condiţiile de fond şi de formă sunt îndeplinite.

De asemenea, organul fiscal are obligaţia acordării dreptului de deducere dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond, chiar dacă anumite condiţii de formă nu sunt respectate, de exemplu, indicarea pe factură a adresei locului în care emitentul îşi desfăşoară activitatea economică.

În jurisprudenţa CJUE, citată mai sus, a fost interpretată şi noţiunea de "persoană impozabilă", iar aceasta nu depinde de acordarea vreunei autorizaţii/licenţe emise de organele competente ale statului naţional şi nu poate constitui o condiţie suplimentară necesară pentru recunoaşterea calităţii de persoană impozabilă.

Dreptul de deducere reprezintă un principiu fundamental al sistemului TVA, iar jurisprudenţa CJUE a arătat că acesta nu poate fi limitat, dimpotrivă sistemul comun de TVA garantează neutralitatea impozitării tuturor activităţilor economice.

CJUE a mai statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul de deducere a TVA nu poate fi refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul şi TVA a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.

O hotărâre recentă a CJUE, dată în materia deducerii TVA este şi cea pronunţată în cauza C-430/19-CF S.R.L., prin care se arată că principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al TVA, în special cele ale securităţii fiscale şi securităţii juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezenţa unor simple bănuieli nesusţinute cu dovezi ale administraţiei fiscale naţionale cu privire la realizarea efectivă a operaţiunilor economice care au sat la baza emiterii unor facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA, dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menţionate, alte documente care să probeze realitatea operaţiunilor economice realizate.

Aşadar, CJUE, prin jurisprudenţa prezentată, s-a pronunţat în sensul stopării practicilor organelor fiscale de limitare a dreptului de deducere a TVA, prin invocarea nerespectării unor condiţii de formă sau a faptului că persoana impozabilă nu poate prezenta, în plus, faţă de factură şi alte documente, pe motiv că factura nu este suficientă pentru a se demonstra scopul economic al operaţiunii impozabile, având la bază doar simple bănuieli nesusţinute de dovezi cu privire la realizarea efectivă a operaţiunii.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul motivelor de recurs, dezvoltate prin cele două memorii, recurentele-pârâte susţin, la nivel declarativ, atât principiile incidente în cazul exercitării dreptului de deducere a TVA, cât şi jurisprudenţa obligatorie a CJUE.

Astfel, în ceea ce priveşte achiziţiile intimatei-reclamante, care fac obiectul cauzei, respectiv cele de cereale, produse procesate din cereale, motorină, anvelope, motor x, box frigorific şi agregat frig., de la societăţile furnizoare, recurentele-pârâte consideră, în mod greşit, că dreptul de deducere a TVA trebuie respins ca urmare a comportamentului inadecvat al furnizorilor, precum şi a lipsei unor documente suplimentare, cu rol de documente justificative, în plus faţă de facturile fiscale prezentate şi care îndeplinesc toate condiţiile de formă impuse de lege.

Recurentele-pârâte sugerează, prin criticile aduse sentinţei atacate, nedovedirea realităţii tranzacţiilor tocmai datorită comportamentului inadecvat al furnizorilor.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale incidente, dar şi a jurisprudenţei CJUE, refuzul dreptului de deducere, în atare condiţii, poate interveni numai în ipoteza în care organul fiscal dovedeşte implicarea reclamantei alături de furnizori, în fraudarea legislaţiei fiscale.

Recurentele-pârâte nu oferă nicio dovadă în acest sens, ci doar o simplă presupunere, plecând de la faptul că furnizorii au un comportament inadecvat.

Acest comportament este evidenţiat de recurentele-pârâte prin faptul că furnizorii nu funcţionează la domiciliul fiscal declarat sau acesta este expirat, reprezentatul legal al societăţilor nu a dat curs invitaţiilor de a se prezenta la sediul organelor fiscale, deşi toate acestea se referă la o perioadă ulterioară relaţiilor contractuale dintre părţi.

În plus, la dosar s-a depus decizia penală nr. 798/23.05.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat că operaţiunile efectuate de C. şi D., în perioada 2010 - 2011, sunt reale dar nu au fost evidenţiate în evidenţele contabile.

Din actele dosarului reiese că operaţiunea ulterioară, prin care produsele agricole au fost livrate către A. S.R.L., societate afiliată reclamantei, este reală şi evidenţiată corect în contabilitate, inclusiv din punct de vedere al TVA.

Intimata-reclamantă a achitat în totalitate produsele achiziţionate, iar solicitarea unor documente suplimentare este în dezacord cu prevederile art. 145 şi 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal invocate de recurentele-pârâte.

Prin urmare, refuzul deducerii TVA este nelegal şi a fost sancţionat în mod corect de prima instanţă, care a aplicat corect normele de drept material incidente.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată (onorariul de avocat), ca urmare a Deciziei Înaltei Curţi - Completul competent să judece recursul în interesul Legii nr. 3/2020, se constată că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se vor respinge ca nefondate recursurile formulate de către pârâte.

În temeiul disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata sumei de 13.000 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând 4.000 RON onorariu de avocat (av. E.) şi 9.000 RON onorariu avocat (av. F.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi împotriva sentinţei nr. 84 din 29 martie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele la plata sumei de 13.000 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 4000 RON onorariu de avocat (av. E.) şi 9000 RON onorariu de avocat (av. F.), cu aplicarea 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.