Lack of current interest in appeal for suspension of expired interim administrative appointment

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28 septembrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, a solicitat suspendarea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1896 din 22.09.2020 privind numirea domnului B. în funcţia de manager interimar al Sanatoriului Balnear şi de Recuperare Mangalia, judeţul Constanţa, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 147 din 26 octombrie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 147 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

Recurentul-reclamant a arătat că ordinul a cărui suspendare se solicită a fost emis în temeiul Legii nr. 95/2006, iar nu al art. 11 din Legea nr. 55/2020, iar instanţa de fond nu a observat neconcordanţa dintre temeiul legal menţionat în ordin şi cel invocat de pârât prin întâmpinare. Totodată, a apreciat că motivarea instanţei de fond este contradictorie din perspectiva reţinerii temeiului de drept al emiterii ordinului, întrucât, deşi constată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii generale nr. 95/2006, ci prevederile speciale ale art. 27 din Legea nr. 55/2020, totuşi reţine că managerul interimar a fost numit în condiţiile art. 177 alin. (4) - (6) din Legea nr. 95/2006.

Ca atare, a susţinut reclamantul că prima instanţă a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale în baza cărora a fost emis ordinul contestat, aplicând în mod greşit prevederile legii speciale, deşi actul administrativ se raportează la prevederile legii generale.

Recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile art. 27 alin. (3) raportat la art. 11 din Legea nr. 55/2020, care stabilesc că sunt exceptate de la suspendarea oricăror tipuri de concurs pentru ocuparea posturilor sau funcţiilor vacante şi temporar vacante instituţiile şi unităţile aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii. Intimatul-pârât a numit un manager interimar în temeiul Legii nr. 95/2006, iar ulterior a invocat dispoziţiile legii speciale, fără însă a respecta şi procedura specifică acestei legi, de numire în funcţii vacante pe perioada stării de alertă.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, recurentul-reclamant a susţinut că măsura numirii unui manager interimar în detrimentul managerului care a câştigat postul prin concurs creează un prejudiciu în patrimoniul său. Totodată, această măsură perturbă şi activitatea autorităţii publice, raportat la dispoziţiile pe care managerul interimar le implementează pe perioada ocupării funcţiei, ce pot conduce la schimbări în structura autorităţii, care nu mai pot fi ulterior înlăturate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., cerinţa existenţei interesului reclamantului A. în susţinerea căii de atac, Înalta Curte constată că recursul este lipsit de interes, pentru următoarele considerentele:

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1896 din 22.09.2020, prin care s-a dispus numirea unui manager interimar al Sanatoriului Balnear şi de Recuperare Mangalia. Măsura numirii interimare în funcţie s-a dispus pentru o perioadă determinată, de 6 luni, care s-a împlinit la data de 22.03.2021.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

În raport de acest text de lege, Înalta Curte reţine că suspendarea executării, ca măsură de protecţie provizorie împotriva efectelor actului administrativ, presupune executorialitatea actului, respectiv producerea unor efecte vătămătoare asupra drepturilor şi intereselor reclamantului, a căror înlăturare se urmăreşte prin formularea cererii de suspendare. Or, această condiţie nu mai este îndeplinită în ipoteza în care măsurile dispuse prin actul atacat au încetat să mai producă efectul pretins prejudiciabil, ca urmare a împlinirii termenului pentru care au fost dispuse.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac. În stabilirea interesului procesual al susţinerii recursului se au în vedere şi împrejurările survenite ulterior pronunţării hotărârii atacate, care au afectat în vreun fel existenţa sau executorialitatea actului administrativ, inclusiv expirarea termenului pentru care au fost adoptate măsurile contestate, pretins vătămătoare.

În raport de această împrejurare, Înalta Curte reţine că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susţinerii recursului, având în vedere că măsura numirii unui manager interimar, în detrimentul reclamantului care a câştigat concursul de ocupare a postului de manager al sanatoriului balnear, a expirat la data de 22.03.2021, astfel încât, în prezent, atingerea adusă dreptului reclamantului de a fi numit în funcţie nu se mai datorează Ordinului nr. 1896/22.09.2020.

Este adevărat că, ulterior împlinirii acestui termen, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a emis un alt act administrativ, respectiv Ordinul nr. 263/01.04.2021, prin care a numit în funcţia de manager interimar persoana care a ocupat această funcţie şi în temeiul Ordinului nr. 1896/22.09.2020, însă această împrejurare este nerelevantă din perspectiva menţinerii interesului în soluţionarea recursului.

În acest sens, nu pot fi avute în vedere argumentele expuse oral de către reprezentantul recurentului-reclamant în faţa instanţei de recurs, care a justificat interesul susţinerii recursului prin efectul pe care hotărârea instanţei de recurs ar putea să îl aibă asupra litigiului vizând suspendarea executării noului ordin, din perspectiva reţinerii cazului bine justificat şi a înlăturării aparenţei de legalitate de bucură actul administrativ. Pe de-o parte, în discuţie se află două acte administrative individuale distincte, între care nu există raport de accesorietate, astfel încât nelegalitatea unuia să producă un efect direct asupra legalităţii celuilalt, iar pe de altă parte, chiar dacă ambele acte ar fi afectate, la nivel de aparenţă, de aceleaşi elemente de nelegalitate, acest aspect nu schimbă împrejurarea că efectele primului ordin au încetat la data expirării perioadei pentru care acesta a fost emis şi, drept urmare, nu mai există un interes pentru suspendarea lui.

Pentru ca reclamantul să justifice interesul susţinerii recursului, acesta trebuie să prefigureze un folos pe care l-ar putea obţine în cazul admiterii căii de atac şi rejudecării cererii de suspendare, în cauză acest folos constând în suspendarea efectelor numirii în funcţie a managerului interimar. Or, cât timp această măsură a fost dispusă pe o perioadă determinată, care s-a împlinit anterior momentului judecării recursului, Înalta Curte constată că interesul de a acţiona al recurentului-reclamant nu mai este actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ., astfel că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului şi va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 147 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.