Cassation appeal dismissed, upholding solidary tax liability of company administrator for unpaid debts under Art. 27 O.G. 92/2003

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15.03.2017 (urmare a declinării competenţei materiale, prin sentinţa nr. 371/25.01.2017 a Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, anularea deciziei nr. 4735/19.04.2016 privind soluţionarea contestaţiei şi a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.02.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1817 din 18 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare din 15.02.2016, precum şi a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.02.2016.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică, întrucât în mod greşit a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti. A menţionat recurentul că la stabilirea competenţei după valoarea obiectului cererii trebuie avut în vedere doar debitul principal, nu şi accesoriile, iar faţă de valoarea acestuia instanţa competentă este Tribunalul Bucureşti.

A mai arătat recurentul că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt greşită, considerând că organul fiscal a respectat prevederile pct. 6.5 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul preşedintelui ANAF nr. 127/2014. În speţă nu s-a făcut dovada respectării procedurii reglementate prin dispoziţiile prezentate, nu s-a făcut dovada că i-au fost remise reclamantului avize pentru vreo scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu există proces-verbal de afişare întocmit de factorul poştal, nu există nicio dovadă că s-a efectuat convocarea în vederea audierii persoanei înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

A apreciat recurentul că nu există nicio dovadă a faptului că i-ar fi fost trimisă notificarea, astfel că nu se poate concluziona că ar fi refuzat să ridice corespondenţa sau că din culpa sa nu a putut fi audiat, în condiţiile în care nu a primit niciun act de la pârâtă până la momentul comunicării directe a deciziei de angajare a răspunderii solidare din 15.02.2016. Astfel, recurentul a fost lipsit de dreptul de a formula apărări, motiv pentru care decizia de angajare a răspunderii solidare este nulă.

Totodată, a mai arătat recurentul că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale incidente, considerând că sunt întrunite condiţiile art. 27 lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, a arătat recurentul că reclamantul a avut calitatea de administrator la societatea debitoare în perioada 15.11.2010-30.09.2011, fapt constatat şi prin ordonanţa de clasare din 07.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea care a fost comunicată şi intimatei, astfel că aceasta nu poate afirma că nu a avut cunoştinţă despre acest aspect. Demisia din funcţia de administrator nu se depune la ONRC, ci la sediul societăţii, iar Adunarea generală a asociaţilor a luat act de aceasta, aceasta având rolul de a numi un nou administrator şi de a face formalităţile la ONRC.

Decizia de angajare a răspunderii solidare nu cuprinde o analiză a provenienţei debitelor ce se impută reclamantului, limitându-se la a menţiona o fişă sintetică totală editată la 03.02.2016, în care apar doar anumite sume, fără a se face referiri la izvorul din care au luat naştere. Nu au fost analizate documente referitoare la istoricul persoanei juridice debitoare.

Contrar susţinerilor instanţei de fond conform cărora nu are importanţă momentul în care s-au născut obligaţiile fiscale, ci momentul constatării lor de către organele fiscale, Instrucţiunile aprobate prin ordinul preşedintelui ANAF nr. 127/2014 prevedeau în mod obligatoriu o analiză a originii debitelor.

A apreciat recurentul că este un nonsens juridic să răspundă patrimonial nu administratorul în mandatul căruia s-au născut debitele şi care este responsabil pentru ele, ci administratorul în mandatul căruia aceste debite au fost constatate, întrucât acesta nu are nicio răspundere pentru aceste datorii. A arătat recurentul că faptul juridic generator al obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantului prin decizia de angajare a răspunderii personale a avut loc la 24.02.2006, când a fost întocmit procesul-verbal de transfer încheiat între societatea B. S.R.L. şi societatea C. S.A., proces-verbal semnat de către fostul administrator D.. Obligaţiile fiscale pentru care s-a atras răspunderea solidară a reclamantului sunt anterioare perioadei în care acesta a devenit administrator al societăţii, respectiv datei de 15.11.2010, prin urmare nu îi pot fi imputate acestuia. Toate aceste împrejurări rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce nu au fost analizate legal de instanţă.

Totodată, a mai arătat recurentul că nu a primit niciodată procesul-verbal de insolvabilitate nr. x/29.02.2012 despre care se face vorbire în decizia de angajare a răspunderii solidare şi în baza căruia se presupune că a fost demarată procedura de angajare a răspunderii solidare. La data încheierii acestui proces-verbal, reclamantul nu mai era administrator al societăţii şi nu avea legătură cu o eventuală contestare a sa.

A mai arătat recurentul că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 27 lit. c) din O.G. nr. 92/2003 întrucât obligaţiile fiscale nu sunt aferente perioadei cât acesta a fost administrator, ci anterioare, fiind aferente anului 2006, când administrator era o altă persoană. Reclamantul nu mai era administrator la data declarării stării de insolvabilitate, 29.02.2012, iar procesul-verbal de insolvabilitate nu i-a fost comunicat niciodată. Totodată, reclamantul nu a fost de rea-credinţă nici în exercitarea mandatului şi nici atunci când nu a cerut instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, neexistând nicio legătură de cauzalitate între acţiunile şi inacţiunile acestuia în calitate de administrator şi starea de insolvabilitate a societăţii.

Instanţa de fond în mod greşit a prezumat că reclamantul este de rea-credinţă şi, mai mult, a respins orice cerere de probatoriu în ceea ce priveşte o expertiză contabilă care să analizeze întreaga situaţie contabilă, economică şi fiscală a societăţii. Totodată, în mod greşit a concluzionat instanţa de fond că, pentru angajarea răspunderii în condiţiile art. 27 lit. c) nu este necesar să se facă dovada că starea de insolvabilitate a fost cauzată de administrator cu rea-credinţă, ci este suficient ca acesta să nu îşi îndeplinească obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d), a) arătat recurentul că şi aceste dispoziţii legale au fost aplicate greşit de instanţa de fond, în condiţiile în care din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu a rezultat că reclamantul nu a făcut demersurile legale pentru a achita obligaţiile fiscale restante în numele debitoarei, iar o expertiză contabilă care să analizeze situaţia economică a societăţii pe timpul mandatului de administrator al reclamantului nu a fost încuviinţată.

Aceste condiţii nu sunt îndeplinite, obligaţiile fiscale fiind anterioare mandatului de administrator al reclamantului, acesta neavând posibilitatea să determine nici nedeclararea, nici neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale născute într-o perioadă când conducerea societăţii era asigurată de către o altă persoană. Pârâta nu a făcut dovada faptului că, în perioada mandatului reclamantului, ar fi existat în patrimoniul societăţii sumele de bani necesare acoperirii datoriilor către stat, iar acesta, cu rea-credinţă, să nu le fi achitat, astfel că decizia de angajare a răspunderii personale a reclamantului este nelegală.

În raport de împrejurările concrete ale cauzei, în condiţiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenţia administratorului de a se sustrage obligaţiilor de plată, nu se poate prezuma că acesta a acţionat cu rea-credinţă.

În concluzie, a arătat recurentul că deciziile contestate sunt nelegale şi netemeinice şi că nu există niciun motiv bazat pe probe care să determine angajarea răspunderii persoane a reclamantului în solidar cu societatea.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea soluţiei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate decizia privind angajarea răspunderii solidare nr. x/15.02.2016 prin care organul fiscal a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 pentru obligaţii fiscale în cuantum de 1839851 RON ale debitorului principal S.C. B. S.R.L. în sarcina reclamantului, reţinându-se că acesta, în calitate de administrator, nu a efectuat plata obligaţiilor fiscale, conform declaraţiilor depuse în perioada 25.06.2009-25.07.2012 şi deciziilor privind accesoriile şi nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Contestaţia administrativă formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă ca nefondată de către DGRFP Bucureşti prin decizia nr. 4735/19.04.2016.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente,nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. este nefondat.

Recurentul a criticat soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea excepţiei necompetenţei materiale a curţii de apel de a soluţiona fondul cauzei, arătând că ar fi trebuit să fie avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispoziţiile art. 98 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora, la stabilirea competenţei după valoarea obiectului cererii, trebuie avute în vedere doar debitul principal, nu şi accesoriile.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 din C. proc. civ., ci prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Având în vedere că în speţă se contestă decizia de angajare a răspunderii solidare în cuprinsul căreia este menţionat un debit de 1839851 RON, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, faţă de valoarea menţionată, competenţa aparţine curţii de apel, iar nu tribunalului.

Nefondat este şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speţa de faţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Pe de altă parte, referitor la motivarea hotărârii, aşa cum s-a reţinut în practica instanţei supreme, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază.

În ceea ce priveşte criticile reclamantului privind incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea.

Recurentul a formulat o serie de critici arătând că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că organul fiscal a respectat prevederile pct. 6.5 din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul preşedintelui ANAF nr. 127/2014, întrucât în speţă nu s-a făcut dovada respectării procedurii reglementate prin dispoziţiile prezentate, nu s-a făcut dovada că i-au fost remise reclamantului avize pentru vreo scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu există proces-verbal de afişare întocmit de factorul poştal, nu există nicio dovadă că s-a efectuat convocarea în vederea audierii persoanei înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

A apreciat recurentul că nu există nicio dovadă a faptului că i-ar fi fost trimisă notificarea, astfel că nu se poate concluziona că ar fi refuzat să ridice corespondenţa sau că din culpa sa nu a putut fi audiat, în condiţiile în care nu a primit niciun act de la pârâtă până la momentul comunicării directe a deciziei de angajare a răspunderii solidare din 15.02.2016. Astfel, recurentul a fost lipsit de dreptul de a formula apărări, motiv pentru care decizia de angajare a răspunderii solidare este nulă.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond: la filele x din vol. al II-lea al dosarului Tribunalului Bucureşti există notificarea nr. x/15.12.2015. Potrivit înscrisului aflat la filele x din vol. al II-lea al dosarului Tribunalului Bucureşti, reclamantul nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru a-şi ridica corespondenţa, astfel că notificarea a fost returnată organului fiscal la data de 04.01.2016, cu menţiunea "expirat termen de păstrare, se aprobă înapoierea".

S-a retransmis această notificare reclamantului la data de 15.01.2016; reclamantul nu s-a prezentat nici de această dată la oficiul poştal pentru a-şi ridica corespondenţa, astfel că notificarea a fost din nou returnată organului fiscal la data de 28.01.2016, cu menţiunea "destinatar lipsă de la domiciliu" .

A mai arătat recurentul faptul că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale incidente atunci când a considerat că sunt întrunite condiţiile art. 27 lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare.

A criticat sentinţa instanţei de fond arătând că Decizia de angajare a răspunderii solidare nu cuprinde o analiză a provenienţei debitelor ce se impută reclamantului, că nu au fost analizate documente referitoare la istoricul persoanei juridice debitoare şi că Instrucţiunile aprobate prin ordinul preşedintelui ANAF nr. 127/2014 prevedeau în mod obligatoriu o analiză a originii debitelor.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că aceste susţineri sunt contrazise de conţinutul deciziei privind angajarea răspunderii solidare şi al actelor premergătoare, din care rezultă în mod clar că organul emitent a avut în vedere situaţia fiscală a societăţii debitoare.

A mai apreciat recurentul că este un nonsens juridic să răspundă patrimonial nu administratorul în mandatul căruia s-au născut debitele şi care este responsabil pentru ele, ci administratorul în mandatul căruia aceste debite au fost constatate, întrucât acesta nu are nicio răspundere pentru aceste datorii. A arătat recurentul că faptul juridic generator al obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantului prin decizia de angajare a răspunderii personale a avut loc la 24.02.2006, când a fost întocmit procesul-verbal de transfer încheiat între societatea B. S.R.L. şi societatea C. S.A., proces-verbal semnat de către fostul administrator D.. A menţionat că obligaţiile fiscale pentru care s-a atras răspunderea solidară a reclamantului sunt anterioare perioadei în care acesta a devenit administrator al societăţii, respectiv datei de 15.11.2010, prin urmare nu îi pot fi imputate acestuia, iar toate aceste împrejurări rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce nu au fost analizate legal de instanţă.

Înalta Curte apreciază corectă reţinerea instanţei de fond în sensul că, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, angajarea răspunderii solidare intervine pentru "obligaţiile fiscale aferente perioadei exercitării mandatului de administrator", neavând aşadar importanţă faptul generator al obligaţiei fiscale şi momentul producerii acestuia. Or, conform susţinerilor reclamantului şi concluziilor expertului contabil extrajudiciar, debitul principal a fost stabilit prin decizia de impunere emisă la data de 24.06.2011, dată la care reclamantul era administrator al societăţii debitoare B. S.R.L.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului că nu a primit niciodată procesul-verbal de insolvabilitate nr. x/29.02.2012 despre care se face vorbire în decizia de angajare a răspunderii solidare şi în baza căruia se presupune că a fost demarată procedura de angajare a răspunderii solidare, instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia instanţei de fond în sensul că acesta este un act premergător emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, neavând relevanţă aspectele învederate de recurent privind comunicarea acestuia.

A mai arătat recurentul că instanţa de fond în mod greşit a prezumat că reclamantul este de rea-credinţă şi a concluzionat că, pentru angajarea răspunderii în condiţiile art. 27 lit. c) nu este necesar să se facă dovada că starea de insolvabilitate a fost cauzată de administrator cu rea-credinţă, ci este suficient ca acesta să nu îşi îndeplinească obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

Înalta Curte reţine că reclamantul, pe perioada exercitării mandatului de administrator, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

De altfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că ipotezele de angajare a răspunderii solidare a altor persoane pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, astfel cum se regăsesc reglementate la art. 27 alin. (2) lit. a) - e) din O.G. nr. 92/2003 sunt alternative, iar nu cumulative, fiind suficient ca situaţia persoanei vizate să se încadreze în una dintre variantele textului pentru a fi obligat la plata creanţelor fiscale incumbând debitorului insolvabil.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală "(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate".

În speţă, recurentul-reclamant a deţinut calitate de administrator al debitoarei B., fiind întrunită cerinţa prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală referitoare la calitatea persoanei. Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că reclamantul a avut calitatea de administrator al societăţii debitoare în perioada 15.11.2010-15.11.2014, potrivit extrasului ONRC nr. 379569/2016, şi că demisia sa din 30.08.2011 nu poate fi opozabilă terţilor întrucât nu are dată certă şi nu este înregistrată la Registrul Comerţului.

În ceea ce priveşte condiţia relei-credinţe, cerută de textul sus arătat, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că aceasta implică atitudinea volitivă a persoanei în legătură cu îndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Prin urmare, există rea-credinţă atunci când, fără justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea obligaţiei de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Dat fiind că recurentul-reclamant deţinea calitatea de administrator al debitoarei, în baza dispoziţiilor art. 66 alin. (1)-(3) din Legea nr. 85/2014 îi incumba obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Potrivit dispoziţiilor aceluiaşi act normativ, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, fiind prezumată atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă nu a plătit datoria sa faţă de creditor şi iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fonduri băneşti disponibile la data scadenţei.

Or, în speţă, societatea debitoare a fost declarată insolvabilă prin procesul-verbal nr. x/29.02.2012 şi, întrucât de la 25.04.2013 nu a mai depus declaraţii fiscale, aceasta a fost declarată inactivă la 12.05.2015.

Câtă vreme recurentul-reclamant nu a demonstrat o imposibilitate de îndeplinire a obligaţiei legale de a cere deschidea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale restante şi neachitate şi nici nu a dovedit că s-ar fi angrenat în negocieri pentru restructurarea datoriilor societăţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că nu poate fi recunoscut beneficiul bunei credinţe.

În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d), a) arătat recurentul că şi aceste dispoziţii legale au fost aplicate greşit de instanţa de fond, în condiţiile în care din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu a rezultat că reclamantul nu a făcut demersurile legale pentru a achita obligaţiile fiscale restante în numele debitoarei, iar o expertiză contabilă care să analizeze situaţia economică a societăţii pe timpul mandatului de administrator al reclamantului nu a fost încuviinţată.

Înalta Curte apreciază că având în vedere că, potrivit înregistrărilor în Registrul comerţului, reclamantul a deţinut calitatea de administrator al societăţii debitoare în perioada 15.11.2010-15.11.2014, în mod corect instanţa de fond a concluzionat că revine conduitei sale omisive neîndeplinirea obligaţiei legale de a achita obligaţiile fiscale restante ale societăţii debitoare (debit principal şi accesorii), întrucât acesta, deşi avea cunoştinţă de existenţa obligaţiilor fiscale de plată scadente, a manifestat dezinteres în achitarea acestora.

Concluzionând cu privire la aspectele analizate, Înalta Curte reţine netemeinicia motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1817 din 18 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1817 din 18 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iulie 2020.