Prescription of civil liability in wealth control proceedings and application of recalculation guidelines on income and expenditure

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond în primul ciclu procesual

1. La data de 27.03.2014, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a fost sesizată de către Agenţia Naţională de Integritate, prin Raportul de evaluare nr. x/26.03.2014, cu privire la averea dobândită de soţii A., funcţionar public în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Argeş, şi B., fost agent şef adjunct de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Argeş, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării unei diferenţe semnificative de 1.552.103,37 RON, echivalentul a 417.477,45 euro, potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010.

Prin Ordonanţa nr. 3 din 26 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a admis, în parte, sesizarea formulată de Agenţia Naţională de Integritate, în vederea începerii acţiunii de control cu privire la averea soţilor A. şi B., şi a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatând că suma de 58.329,84 euro are caracter nejustificat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 10.07.2015, sub nr. x/2014*.

2. Prin sentinţa civilă nr. 165 din 12 noiembrie 2015, Curtea de Apel Piteşti a respins sesizarea formulată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, privind pe reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi pe pârâţii A. şi B..

II. Cererile de recurs formulate împotriva hotărârii primei instanţe. Decizia instanţei de recurs

1. Împotriva sentinţei nr. 165 din 12 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în numele Statului Român, şi Agenţia Naţională de Integritate.

Recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, confiscarea sumei de 244.985,35 RON, dobândită în mod nejustificat de către persoanele cercetate.

Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în numele Statului Român, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii sesizării formulate de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, urmând să se constate că persoanele evaluate nu justifică suma de 58.329,84 euro, cu consecinţa confiscării acestei sume.

Recurenta Agenţia Naţională de Integritate şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, în principal, admiterea sesizării formulate de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, urmând să se constate că suma de 58.329,84 euro are caracter nejustificat, cu consecinţa confiscării acestei sume, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti pentru administrarea de noi probe.

2. Prin decizia civilă nr. 2688 din 20 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile formulate de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, în numele Statului Român, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, împotriva sentinţei civile nr. 165 din 12 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

III. Al doilea ciclu procesual. Aspecte procedurale. Soluţia primei instanţe în rejudecare după casare

1. În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 04.09.2018, sub nr. x/2014.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, la data de 18.08.2015, înregistrată sub nr. x/2015, reclamanţii B. şi A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Ordonanţei nr. 03/26.06.2015 a Curţii de Apel Piteşti - Comisia de cercetare a averilor în Dosarul nr. x/2014 şi a Raportului de evaluare nr. x/26.03.2014 emis de pârâtă şi, pe fond, să se dispună clasarea cauzei, constatându-se caracterul justificat al provenienţei bunurilor.

Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Naţională de Integritate a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că Legea nr. 176/2010 prevede o procedură specială privind activitatea de evaluare a averii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 ianuarie 2019, Curtea de Apel Piteşti a dispus conexarea Dosarului nr. x/2015 la Dosarul nr. x/2014.

2. Prin sentinţa civilă nr. 14 din 4 februarie 2019, Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ce face obiectul Dosarului nr. x/2015 conexat la Dosarul nr. x/2014, ca inadmisibilă.

A admis cererea de sesizare a Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Piteşti, potrivit art. 104 din Legea nr. x, privind pe reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi pe pârâţii A. şi B..

A constatat caracterul nejustificat al sumei de 244.985,35 RON.

A dispus confiscarea sumei de 244.985,35 RON.

A obligat pârâţii să plătească în solidar către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice suma de 244.985,35 RON în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, pârâţii A. şi B. au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate iar, pe fond, respingerea sesizării Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Piteşti, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în vederea refacerii raportului de expertiză, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-pârâţi invocă prescripţia răspunderii civile, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile Decretului-Lege nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă; Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - RIL nr. 1/2014; Deciziile CCR nr. 449/2015 şi nr. 456/2018.

Se arată că perioada supusă controlului este 01.01.2000 - 31.12.2010, când era în vigoare Decretul-Lege nr. 167/1958, iar prin Decizia Înaltei Curţi - RIL nr. 1/2014 s-a stabilit că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse disp. art. 18 din Decretul-Lege nr. 167/1958, astfel încât, atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Prin Decizia CCR nr. 449/2015 s-a constatat că răspunderea civilă se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptelor imputate.

În cazul de faţă, susţin recurenţii-pârâţi, pentru întreaga perioadă cercetată, răspunderea civilă este prescrisă, procedura cercetării administrative a Agenţiei Naţionale de Integritate a fost declanşată în anul 2011, sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a avut loc la 27.03.2014, iar prin Ordonanţa nr. 3/26.06.2016, Comisia a admis sesizarea în parte şi a dispus, la rândul său, sesizarea instanţei de contencios administrativ competente.

Sesizarea Comisiei a fost efectuată în data de 27.03.2014, la mai mult de 3 ani de la ultima faptă imputată - 31.12.2010, însă nici aceasta nu întrerupe prescripţia răspunderii civile.

Emiterea Ordonanţei nr. 3/26.06.2016 şi sesizarea instanţei de contencios administrativ este singura aptă să întrerupă cursul prescripţiei extinctive, în condiţiile art. 16 pct. B din D-L nr. 167/1958.

Acest aspect este reluat de legiuitor şi în cuprinsul Legii nr. 54/2019, prin care s-a prevăzut expres că termenul de prescripţie este de 3 ani de la data săvârşirii faptelor imputabile, termen ce se aplică pentru fiecare an analizat, când începe să curgă un termen de prescripţie separat.

Recurenţii-pârâţi susţin că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 501 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. civ., referitoare la judecata în fond după casare, precum şi art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 şi a încălcat prevederile art. 13 şi urm. din Legea nr. 176/2010, art. 10 şi urm. din Legea nr. 115/1996, cu privire la modalitatea de funcţionare a sistemului de control-justificare de către persoanele cercetate, a averii dobândite şi a cheltuielilor efectuate.

Instanţa de fond a reţinut că în decizia de casare, instanţa de recurs a apreciat pe baza probelor administrate, că în mod greşit în categoria veniturilor aferente anului 2010 a fost inclusă suma de 25.000 euro în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.04.2010; a apreciat întemeiate criticile recurenţilor privind modul de calcul al valorii coşului zilnic de consum, apreciindu-se că se impune completarea raportului de expertiză sub acest aspect; a apreciat necesar să se identifice cu exactitate veniturile şi cheltuielile cu ocazia efectuării raportului de expertiză.

Recurenţii-pârâţi arată că "statuările" instanţei de casare reţinute de instanţa de rejudecare sunt greşite.

În criticile sale aduse hotărârii instanţei de fond, decizia de casare are două modalităţi de argumentare, prima se referă la valoarea bunurilor care au fost achiziţionate sau vândute de către pârâţi, statuând în mod definitiv cu privire la valoarea acestora, iar cea de-a doua se referă la argumentaţia insuficientă a instanţei de fond ce s-a bazat pe datele insuficiente din raportul de expertiză sau în probele aflate la dosar şi care urmează să fie complinite în cursul rejudecării cauzei.

Înalta Curte a dispus casarea cu trimitere a cauzei pentru determinarea cu exactitate a recurselor de venituri, a valorii bunurilor dobândite, a cheltuielilor de întreţinere, în vederea identificării şi cuantificării veniturilor certe şi concrete realizate de persoanele evaluate în perioada 2000 - 2010, precum şi a cheltuielilor efectuate de către acestea anual, în acelaşi interval, cu stabilirea unor subperioade, în raport de achiziţionarea şi înstrăinarea bunurilor mobile şi imobile, pentru a se concluziona asupra disponibilităţilor de investire în bunurile ce constituie averea părţilor, prin raportare la sumele prezente aferente fiecărei subperioade.

Instanţa de casare a urmărit nu doar stabilirea cheltuielilor efectuate, dar şi determinarea veniturilor, deoarece acesta este principalul scop al acestor tipuri de cauze.

Dispoziţiile art. 501 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, prevăd posibilitatea reanalizării probelor efectuate în primul ciclu procesual, în limitele hotărârii de casare, însă instanţa de rejudecare nu a ţinut seama de niciuna dintre probele efectuate, deşi acestea nu au fost înlăturate sau anulate prin Decizia nr. 2688/20.06.2018.

Singura probă admisă de prima instanţă a fost aceea de completare a raportului de expertiză, dar s-a refuzat încuviinţarea obiectivelor, deşi erau în concordanţă cu obiectivele stabilite de instanţă şi ignorate de expert.

Astfel, la capitolul venituri se impune a se lua în considerare şi veniturile obţinute în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.04.2010, altele decât venitul de 20.000 euro înscris în actul autentic.

În perioada controlului, ANI semnalează faptul că în conturile persoanelor cercetate se regăseşte suma de 35.000 euro, începând cu luna august 2010, depusă de C., iar în faza de cercetare se dovedeşte provenienţa sumei prin antecontractul de vânzare-cumpărare.

Instanţa de casare nu a înlăturat aceste sume de la capitolul "venituri", ci doar a solicitat lămuriri suplimentare şi nu probe suplimentare.

Instanţa de casare critică soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte omologarea raportului de expertiză şi nu pentru faptul că nu există şi alte probe la dosarul cauzei.

Art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 prevede că judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa comisiei de cercetare, iar împrejurarea că expertul nu a menţionat în concret care sunt extrasele de cont nu le este imputabil pârâţilor şi nici nu le poate crea un prejudiciu, deoarece extrasele de cont se află la dosar.

În condiţiile în care antecontractul a fost încheiat la data de 27.04.2010, toate plăţile efectuate de soţii D. după această dată exced sumei de 20.000 euro primită ca avans până la momentul încheierii antecontractului.

Referitor la coşul zilnic şi la cheltuielile cu excursiile identificate în conturi, se arată că decizia de casare nu critică soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte modalitatea de imputaţie a coşului zilnic pe perioada analizată - asupra cheltuielilor din conturi, ci modul de calcul al valorii acestuia, raportat la nivelul de trai al părţilor.

Raportul de expertiză efectuat după casare este corect în ceea ce priveşte calculul coşului zilnic pentru perioada cercetată, însă nu este corectă adăugarea acestora la cheltuielile totale efectuate, fără să se ţină seama de cheltuielile din conturile bancare, când însăşi instanţa de trimitere porneşte de la premisa că aceste cheltuieli au fost efectuate din conturile bancare.

Prin decizia de casare s-a recomandat doar reevaluarea coşului zilnic şi nu modalitatea de imputaţie a acestuia.

Expertul identifică la Capitolul "cheltuieli din conturile bancare aceleaşi sume preluate din prima expertiză, ce reprezintă cheltuieli nespecificate (altele decât cele de achiziţie), dar, la cheltuielile totale anuale, adaugă şi cheltuielile cu coşul zilnic.

Cu privire la cheltuielile cu vacanţele, se susţine că prima instanţă a reţinut greşit că nu s-a făcut dovada că acestea au fost achitate cu sumele retrase din conturi.

Recurenţii-pârâţi arată că nu au susţinut că au efectuat aceste excursii, ci ele au fost identificate de către expert ca fiind plăţi din conturile bancare, prin urmare, consideră că nu există obligaţia justificării lor.

Şi în privinţa cheltuielii în sumă de 74.997 RON privind excursiile, expertul le identifică a fi cheltuieli din conturile bancare, dar le adaugă la aceste cheltuieli, operaţiune total eronată.

IV. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analiza motivelor de casare

- Referitor la prescripţia răspunderii civile, Înalta Curte reţine că se invocă dispoziţiile art. 8 din D-L nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, conform cărora, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită şi începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Recurenţii-pârâţi susţin că prescripţia a început să curgă şi s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., motiv pentru care sunt aplicabile prevederile D-L nr. 167/1958 şi, astfel cum s-a statuat în Decizia ÎCCJ - RIL nr. 1/2014, poate fi invocată şi în faţa instanţei de recurs.

De asemenea, este amintită şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Deciziile nr. 449/2015 şi nr. 456/2018, potrivit căreia, cu prilejul analizării legalităţii raportului de evaluare, faţă de data săvârşirii faptei cu privire la care se apreciază că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea sau să reprezinte un conflict de interese, instanţa de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii civile, care guvernează inclusiv raporturile de natură administrativă, în lipsa unui termen stabilit expres în legea specială.

Constată Curtea Constituţională că termenul de prescripţie a răspunderii civile începe să curgă de la data săvârşirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate.

Prin Legea nr. 54/2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010, lege care a modificat şi completat Legea nr. 144/2007, s-a prevăzut că la art. 25 din Legea nr. 176/2010, după alin. (4) se introduce alin. (5), prin care se stipulează că răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare.

Din cuprinsul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, precum şi a articolului unic al Legii nr. 54/2019, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii faptei este avut în vedere numai în cazul incompatibilităţilor şi conflictului de interese, nu şi în situaţia evaluării averii persoanelor anumite prevăzute de lege.

Având în vedere că în speţă este vorba despre o răspundere patrimonială delictuală, prescripţia ar începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba şi persoana care a cauzat-o.

Or, această dată nu se încadrează în perioada 2000 - 2010, deoarece operează prezumţia de liceitate a dobândirii averii, putându-se cunoaşte paguba şi persoana care a cauzat-o numai după efectuarea investigaţiilor specifice prevăzute de Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile D-L nr. 167/1958 şi ale C. civ. pentru invocarea prescripţiei răspunderii civile, astfel cum cererea a fost dezvoltată de către recurenţii-pârâţi.

În cauză, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, conform cărora, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice [...] se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în cursul a 3 ani după încetarea acestora.

Prescripţia stabilită prin disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 trebuia invocată în faţa instanţei de fond, potrivit disp. art. 2.513 C. civ., incidente în cauză.

Chiar şi în ipoteza în care prescripţia ar fi fost invocată cu respectarea termenului prevăzut de art. 2.513 C. civ., Înalta Curte consideră că sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate întrerupe termenul de prescripţie, având în vedere că evaluarea administrativă a averii este parte integrantă a procedurii, care implică mai multe autorităţi, fiecare având rolul desemnat prin dispoziţiile legale exprese din cuprinsul actelor normative evidenţiate anterior.

Prin urmare, motivele de nelegalitate ce privesc incidenţa prescripţiei răspunderii civile vor fi respinse ca nefondate.

- Cu privire la aplicarea greşită a disp. art. 501 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. civ., art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, Înalta Curte reţine că recurenţii-pârâţi susţin faptul că instanţa de rejudecare nu a respectat îndrumările date prin decizia de casare, aceasta din urmă arătând că se vor stabili atât cheltuielile, cât şi exacta determinare a resurselor de venituri.

De asemenea, se susţine că instanţa de rejudecare nu a ţinut seama de probele administrate în primul ciclu procesual, deşi acestea nu au fost înlăturate sau anulate prin decizia de casare.

Înalta Curte reaminteşte cuprinsul dispoziţiilor legale a căror aplicare s-a făcut eronat, în opinia recurenţilor-pârâţi, în sensul că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa de judecată; după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată; în cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege; judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa ANI. La prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi şi Curtea de apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen.

Critica este nefondată, din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 08.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, reiese că instanţa de fond a încuviinţat completarea raportului de expertiză, potrivit indicaţiilor din decizia de casare, printre obiectivele expertizei regăsindu-se realizarea balanţei de venituri şi cheltuieli pe toţi anii în litigiu, urmând a se identifica pentru fiecare an diferenţa pozitivă sau negativă, cu respectarea deciziei de casare.

De asemenea, este nefondată critica privind neînsuşirea probelor administrate anterior pronunţării deciziei de casare, deoarece judecătorul ţine seama doar de probele care se coroborează, neexistând nicio obligaţie legală în sensul arătat de recurenţii-pârâţi.

Cu privire la suma de 25.000 euro, prin decizia de casare s-a reţinut că persoanele cercetate au declarat că, înainte de încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a fost încasată suma de 20.000 euro, iar din diferenţa de 35.000 euro a fost primită suma de 25.000 euro până la sfârşitul anului 2010, restul de 10.000 euro fiind achitaţi până la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare.

A mai reţinut instanţa de casare că judecătorul fondului a luat în calcul greşit suma totală de 45.000 euro, compusă din suma de 20.000 euro primită cu titlu de avans şi suma de 25.000 euro primită în cursul anului 2010, în condiţiile în care, la dosar nu există dovezi în acest sens.

S-a mai reţinut de aceeaşi instanţă că nu există nicio dovadă că ulterior datei de 27.04.2010, când a fost primită suma de 20.000 euro cu titlu de avans, în contul persoanei evaluate a intrat şi suma de 25.000 euro, provenind de la soţii D..

Înalta Curte reţine că în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în faza rejudecării fondului pricinii, la dosar, se arată că a fost luată în calcul suma de 84.000 RON, din care face parte şi suma de 20.000 euro avans.

Se va reţine că sumele depuse ulterior anului 2010 exced perioadei cercetate, iar din extrasele de cont evidenţiate prin motivele de recurs, rezultă că ulterior datei de 27.04.2010 au fost depuse doar 8.000 euro, astfel că motivul de nelegalitate este nefondat.

Referitor la coşul zilnic, se observă că însuşi expertul a defalcat cheltuielile în diverse şi coşul zilnic, deoarece nu s-a putut demonstra/dovedi că acestea din urmă se impută asupra primelor cheltuieli, din extrasele bancare neputând să fie reţinută susţinerea recurenţilor-pârâţi.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu a intervenit vreo eroare în tabelul centralizator 1, iar cuantumul coşului zilnic calculat prin cel de-a doilea raport de expertiză este mai mic de cel calculat în primul ciclu procesual - 132.016,49 RON, în loc de 133.396,06 RON, astfel că nu a fost adus niciun prejudiciu recurenţilor-pârâţi.

Cu privire la cheltuielile cu vacanţele/cheltuieli voluptorii, expertul a identificat pentru anii 2008 - 2010, suma de 75.997,74 RON, astfel că în mod corect au fost evidenţiate separat de cheltuielile coşului zilnic, precum şi cele reprezentând cheltuieli diverse, având în vedere că acestea nu se identifică cu cheltuielile diverse care nu au putut fi analizate în concret, neexistând nicio probă în privinţa fiecărei cheltuieli efectuate.

Cât priveşte cele susţinute de prima instanţă, în sensul nedovediri plăţii prin virament bancar sau prin numerar, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este în măsură să conducă la o altă soluţie, cât timp critica recurenţilor-pârâţi are în vedere, în esenţă, imputarea acestor cheltuieli din categoria cheltuielilor diverse.

Faţă de acestea, Înalta Curte reţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 13 şi urm. din Legea nr. 176/2010, precum şi cele prevăzute de art. 10 şi urm. din Legea nr. 115/1996, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 14 din 4 februarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.