Legality of public fund disbursement for external judicial commission members under statutory equal treatment doctrine

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a solicitat anularea încheierii nr. 16 din 12.09.2019 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 8/12.07.2019 întocmită de auditorii publici externi din cadrul Departamentului XII al Curţii de Conturi, şi pe cale de consecinţă, anularea măsurilor înscrise la pct. II.4 din decizie referitoare la deficienţele constatate la pct. 3 (angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli fără bază legală prin nerespectarea întocmai a prevederilor legale cu privire la decontarea cheltuielilor cu diurna, cazarea şi transportul unor membri ai comisiilor de concurs).

De asemenea, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării măsurilor menţionate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 861 din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a admis cererea de suspendare executare, a dispus suspendarea executării Încheierii 16/2019 a pârâtei şi a măsurii de la punctul II.4 din Decizia 8/2019, ambele emise de pârâtă, până la soluţionarea definitivă a fondului cauzei, a dispus anularea Încheierii 16/2019 şi a măsurii de la punctul II.4 din Decizia 8/2019.

3. Recursul exercitat

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră că prima instanţă nu a analizat corect şi temeinic dispoziţiile legale invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Instanţa de fond a ignorat faptul că decontarea cheltuielilor în discuţie s-a făcut de către intimatul-reclamant în baza unor documente justificative incomplete, lipsind ordinul de deplasare (delegaţie).

Având în vedere calitatea unora dintre membrii comisiilor de concurs, respectiv personal din afara instituţiei publice verificate, precum şi lipsa ordinului de deplasare (delegaţie), angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata acestor cheltuieli din veniturile proprii ale CSM, s-a făcut fără să existe bază legală, în sensul că nu există nicio prevedere legală care să oblige instituţia reclamantă să acorde acestor persoane, diurna şi să deconteze cheltuielile de cazare şi transport, cu excepţia cazurilor în care acest personal a fost delegat de către o altă instituţie publică, în vederea îndeplinirii unor atribuţii în cadrul CSM.

Instanţa de fond a ignorat faptul că, în procesul-verbal de constatare s-a consemnat încălcarea prevederilor art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Prima instanţă nu a motivat de ce a înlăturat de la aplicare prevederile acestei legi, în condiţiile în care constatarea se fundamentează pe prevederile Legii nr. 500/2002.

Din conţinutul contractelor de colaborare încheiate de CSM, cu terţi prestatori persoane fizice, reclamantul s-a obligat să le plătească acestora doar o remuneraţie pentru activitatea desfăşurată, constând în suma rezultată din împărţirea indemnizaţiei brute lunare a unui judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 170, sumă care se va înmulţi cu numărul de ore efectiv prestate, fără să fie înscrisă şi obligaţia reclamantului de a achita diurnă, cheltuieli de transport şi cazare.

Judecătorul fondului a eludat prevederile art. 6 Secţiunea 1, Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, de care se prevalează reclamantul în susţinerea pretenţiilor sale, iar aceste prevederi nu se referă la membrii comisiilor de concurs din afara instituţiei reclamante, ci sunt reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei.

De asemenea, prevederile H.G. nr. 183/2005 se aplică în exclusivitate personalului de specialitate din afara instituţiei verificate, numai personalului de instruire al Institutului Naţional al Magistraturii, fiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 153/2017.

Considerentele reţinute de judecătorul fondului nu sunt fondate pe lege şi pe probatoriul administrat în cauză, întrucât, pe de o parte, acestea privesc domeniul organizării concursurilor, iar abaterea nu se referă la aceste aspecte, ci la plata unor cheltuieli fără bază legală, iar pe de altă parte, actele normative invocate de prima instanţă ca bază legală nu au incidenţă în cauză, fiind specifice numai personalului din sistemul justiţiei.

În ceea ce priveşte suspendarea executării măsurii dispuse la pct. II.4 din Decizia nr. 8/12.07.2019, prima instanţă nu a motivat măsura, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de disp. art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat de pârâta Curtea de Conturi a României

Analiza motivelor de casare

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate ce vizează cererea de anulare a încheierii nr. 16/2019 şi a măsurii de la pct. II.4 din Decizia nr. 8/2019, Înalta curte constată că acestea se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 6, Secţiunea 1 Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi cele prevăzute de H.G. nr. 183/2005.

Potrivit disp. art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale; nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Instanţa de fond a identificat că reprezintă baza legală pentru cheltuiala efectuată cu plata diurnei, cheltuielilor de transport şi cazare a membrilor comisiilor de concurs din afara instituţiei, respectiv cadre didactice din învăţământul juridic superior acreditat şi alţi specialişti români/străini, dispoziţiile art. 108 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 52 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul magistraţilor, în forma în vigoare la momentul desfăşurării concursului, precum şi Regulamentele privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în magistratură, examenului de absolvire a INM şi a concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aprobate prin HPCSM nr. 279/2012, nr. 439/2006 şi, respectiv, nr. 74/2012.

Toate aceste prevederi legale, evidenţiate şi analizate de prima instanţă, conduc la concluzia că nu există nicio distincţie între persoanele ce reprezintă personal de instruire în cadrul INM şi cele ce sunt folosite, în mod excepţional, de aceeaşi instituţie.

Drepturile acestor persoane sunt aceleaşi, asigurându-se şi cheltuielile de transport, cazare şi diurnă, pentru toţi membrii comisiilor, dacă acestea se deplasează în altă localitate decât cea în care îşi au locul de muncă.

În acelaşi sens, disp. art. 6, Secţiunea 1, Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice trebuie coroborate cu prevederile art. 108 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, ce arată în mod explicit că drepturile membrilor comisiilor de concurs sunt egale, iar textele legale incidente se aplică identic, fără discriminare, situaţia analizată fiind aceeaşi, indiferent de statutul acestor persoane.

În concluzie, Înalta Curte reţine că prima instanţă a identificat corect prevederile legale incidente, le-a interpretat şi aplicat în sensul stipulat de acestea.

Persoanele în cauză sunt considerate a fi detaşate, fără să fie necesară existenţa unui ordin de deplasare/detaşare, deoarece în privinţa acestora legea nu o impune.

Cu privire la faptul că, în conţinutul contractelor de colaborare nu s-a prevăzut obligaţia plăţii, în afara remuneraţiei pentru activitatea desfăşurată şi plata diurnei cheltuielilor de transport şi de cazare, Înalta Curte constată nerelevanţa criticii, deoarece contractul stabileşte drepturile băneşti aferente activităţii şi nu alte drepturi băneşti ce se acordă numai în anumite cazuri particulare, pentru acele persoane care se deplasează în alte localitate decât cea de domiciliu, plata făcându-se la cerere şi în temeiul dispoziţiilor legale incidente.

Înalta Curte reţine aceleaşi considerente şi în privinţa dispoziţiilor H.G. nr. 183/2005, care permit utilizarea personalului de specialitate din afara instituţiei, prevederile acesteia coroborându-se cu cele ale Legii nr. 3030/2004.

Faţă de acestea, se constată neîntrunirea criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-pârât în privinţa capătului de cerere având ca obiect anularea actelor administrative atacate.

Cu privire la motivele de nelegalitate ce vizează cererea de suspendare a actelor administrative atacate, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă susţine încălcarea disp. art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, fără să dezvolte critica.

De asemenea, se arată că instanţa de fond trebuie să aibă în vedere şi oportunitatea măsurii de suspendare pentru a se evita să fie menţinută o lungă perioadă de timp incertitudinea referitoare la obligaţiile stabilite în sarcina reclamantului.

Criticile sunt nefondate, disp. art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 au fost analizate corect de prima instanţă, prin prisma cazului bine justificat şi a prevenirii pagubei iminente, neputându-se analiza şi oportunitatea măsurii suspendării, care ţine de fondul pricinii.

Mai mult, măsura suspendării a fost justificată şi ca urmare a soluţiei pronunţate în calea de atac a recursului asupra legalităţii actelor administrative atacate.

Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 861 din 27 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.