Insurance guarantee fund cap applies per individual insurance claim, not per creditor, for subrogated regression rights

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.03.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 4243 din data de 15.02.2017 emise de pârât, prin care refuză plata către A. a sumei de 15.638,04 RON, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/22.12.2015, formulate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a declanşării procedurii falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2166 din 8 iunie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii capătului de cerere privind plata sumei, invocate de pârât, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea promovată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia nr. 4243/15.02.2017 emisă de pârât; a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/22.12.2015; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 169 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut, referitor la calitatea de creditor de asigurare al societăţii A. S.A., în sensul Legii nr. 213/2015, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanţa fiind una eronată şi negăsindu-şi suportul în dispoziţiile legale incidente.

A făcut trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare.

Potrivit recurentului, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, in condiţiile în care îşi exercita un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speţă B. - societate aflată în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definită drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 şi supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dată de prima instanţă, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare cum reţine instanţa.

A reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii şi în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Astfel, a apreciat că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări, este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci, doar reprezintă o ultima sursă de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate, contrar celor reţinute de prima instanţă, că determinarea calităţii de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu se face în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acţiunea în regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate ca urmare a plăţilor efectuate pentru asiguraţii lor, iar nu o acţiune în despăgubire.

În plus, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acţiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu şi nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizaţia de asigurare.

A făcut trimitere la cele statuate prin Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, în ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii în regres, aceasta fiind calificată acţiune comercială şi nu civilă.

Recurentul-pârât a criticat sentinţa instanţei de fond şi sub aspectul interpretării greşite a menţiunilor Listei potenţialilor creditori de asigurări, respectiv încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 14 alin. (4-6) C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004, în sensul reţinerii recunoaşterii exprimate de către pârât cu ocazia întocmirii Listei potenţialilor creditori de asigurări, cu titlu de argument suplimentar în susţinerea concluziei potrivit căreia noţiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare încheiat de B. S.A..

Consideră recurentul-pârât că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor aspectul evidenţiat, privându-l de dreptul a formula apărări, încălcând în acest mod principiul contradictorialităţii, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (4-6) C. proc. civ.

Evocă dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 503/2004, potrivit cărora lista potenţialilor creditori de asigurare ai societăţii B. este publicată pe site-ul Fondului de Garantare a Asiguraţilor anterior momentului în care Comisia specială aprobă sau respinge sumele cuvenite creditorilor de asigurări, în urma verificării dosarelor de daună şi a cererilor de plată formulate.

Concluzionând pe acest aspect, recurentul-pârât consideră că lista invocată de instanţa de fond ca argument suplimentar în susţinerea concluziei potrivit căreia noţiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare încheiat de B. S.A., conţine doar potenţiali creditori ai asigurătorului în faliment, potrivit evidenţelor asigurătorului, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015. Aceste norme reglementează o procedură de plată administrativă necontencioasă şi au făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate soluţionate în sensul respingerii prin Decizia CCR nr. 80/2017.

Potrivit recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B., susţinând în acest sens că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei B.-societate aflată în faliment, în tabel precizându-se că are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

A. nu a contestat înscrierea creanţei sale în cuantum de 450.000 RON sub condiţie rezolutorie în tabelul de creanţe şi nici menţiunile sau măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deşi ar fi avut acest drept în condiţiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare şi, în consecinţă, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

4. Apărările formulate în cauză. Procedura derulată în recurs

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, cerere admisă prin încheierea de şedinţă din 4 decembrie 2019.

La termenul din data de 19 mai 2021, cauza a fost repusă pe rol având în vedere emiterea Deciziei nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat.

Analizând sentinţa recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, hotărârea primei instanţe fiind la adăpost de orice critică din această perspectivă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, prima instanţă a reţinut faptul că, la soluţionarea cererii de plată nr. x din 22.12.2015 formulate de S.C. A. S.A., pârâtul a avut în vedere că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. SA) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate, a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, expuse succint la pct. 3 al prezentei decizii, care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului Casco, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului Casco, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 fiind corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin decizia amintită.

În concluzie, Decizia nr. 4029/13.02.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a refuzat plata sumei de 15.638,04 RON către S.C. A. S.A.,reţinând că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, este nelegală.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către recurent nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul, ca nefondat. Va fi menţinută soluţia primei instanţe de respingere a excepţiilor lipsei de interes şi inadmisibilităţii capătului de cerere privind plata sumei, invocate de pârât, întrucât niciuna dintre părţile cauzei nu a declarat recurs împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2166 din 8 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.