Scope of 450,000 RON Guarantee Cap in Insolvency of Insurer: Per Claim vs. Per Creditor

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.01.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2758/22.11.2016 emise de pârât, prin care refuză plata către A. a sumei de 2.610 RON, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei solicitate conform cererii de plată nr. x/18.01.2016 înregistrată la pârât sub nr. x/29.01.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2230 din 12 iunie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile tardivităţii şi a inadmisibilităţii formulării cererii adiţionale, ca neîntemeiate; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a dispus anularea Deciziei FGA nr. 2758/22.11.2016; a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate; a respins în rest pretenţiile formulate ca neîntemeiate; a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1134,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei în parte, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere prin care a solicitat obligarea directă a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei pretinse conform cererii de plată nr. x/18.01.2016, cu consecinţa modificării sentinţei şi admiterii în totalitate a contestaţiei formulate.

După ce a prezentat situaţia de fapt şi cele reţinute de prima instanţă, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv prevederile Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi prevederile Legii nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ.

A arătat recurenta-reclamantă că a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate în temeiul cererii de plată formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, ţinând cont de caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, opinia sa fiind aceea că instanţa are posibilitatea obligării directe a pârâtului la plata sumelor solicitate.

Astfel, deşi a reţinut dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, care reglementează caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit aceste norme, considerând că prin obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei pretinse, ar imixtiona în activitatea acestuia.

Evocă recurenta dispoziţiile art. 16 şi 20 din Norma ASF nr. 16/2015, în considerarea cărora societatea A. îndeplinea toate condiţiile pentru ca instanţa de judecată să-i recunoască dreptul de a-i fi plătite sumele solicitate prin cererea de plată, în mod direct, fără a fi necesară reanalizarea pe fond a cererii de plată.

Din interpretarea normelor legale evocate recurenta apreciază că rezultă fără echivoc procedura administrativă de soluţionare a dosarelor de daună la nivelul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, aceasta presupunând o analiză completă a tuturor aspectelor ce ţin de analiza şi instrumentarea dosarului, atât a celor intrinseci, cât şi a celor extrinseci, astfel încât nu pot fi reţinute susţinerile pârâtului potrivit cărora cererea de plată a fost respinsă strict din perspectiva depăşirii plafonului de plată (aspect extrinsec),fără o analiză a fondului solicitării.

De altfel, din înscrisurile aflate la dosarul administrativ de daună se poate observa cu uşurinţă că pârâtul a efectuat o analiză completă a dosarului, având în vedere existenţa unui document de avizare a dosarului de către direcţiile de specialitate emis la data de 26.10.2016, în temeiul art. 16 lit. d) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care conţine menţiunea "Propun aprobare spre plată".

În schimb, în cuprinsul Deciziei de respingere a cererii de plată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor menţionează un singur motiv de respingere, respectiv atingerea plafonului de plată în cuantum de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile de drept material, în speţă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, precum şi dispoziţiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, apreciind că nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac recurentul-pârât a susţinut, referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care pleacă instanţa fiind una eronată şi negăsindu-şi suportul în dispoziţiile legale incidente.

A făcut trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare.

Potrivit recurentului, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, in condiţiile în care îşi exercita un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în speţă B. - în faliment.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dată de prima instanţă, care adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare cum reţine instanţa.

A reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) si b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Astfel, a apreciat că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate, contrar celor reţinute de prima instanţă, că determinarea calităţii de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu se face în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar, ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate, ca urmare a plăţilor efectuate pentru asiguraţii lor, iar nu o acţiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii B., susţinând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Astfel, A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei B.-în faliment, în tabel precizându-se că are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

A. nu a contestat înscrierea creanţei sale în cuantum de 450.000 RON sub condiţie rezolutorie în tabelul de creanţe şi nici menţiunile, măsurile dispuse de lichidatorul judiciar, deşi ar fi avut acest drept, în condiţiile art. 259 alin. (1) din Legea nr. 85/2016.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că reclamanta este unic creditor de asigurare şi, în consecinţă, s-a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la această calitate.

4. Apărările formulate în cauză. Procedura derulată în recurs

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul incident al reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la data de 18.10.2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea argumentelor prezentate de reclamantă, cu consecinţa respingerii recursului acesteia ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017, cerere admisă prin încheierea de şedinţă din 20 noiembrie 2019.

La data de 25.11.2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol, admisă la termenul din 19.05.2021, când pricina a fost reţinută spre soluţionare.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate.

5.1. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.A., instanţa de control judiciar apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumelor solicitate în temeiul cererii de plată formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, ţinând cont de caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, însă, în mod eronat a considerat instanţa de fond că nu are posibilitatea obligării directe a pârâtului la plata sumelor solicitate.

Astfel, deşi a reţinut dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, care reglementează caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit aceste norme, considerând că prin obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei pretinse, ar imixtiona în activitatea acestuia.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante expuse la pct. 3.1. din prezenta decizie, în acest sens reţinând că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea reclamantei în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, nu şi la plata sumei pretinse.

Aşa fiind, din moment ce autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege, astfel că pretenţiile reclamantei sub acest aspect urmează a fi respinse.

Din acest motiv, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată şi nu la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

5.2. Referitor la recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, instanţa de control judiciar reţine că, la soluţionarea cererii de plată nr. x/29.01.2016 formulate de A. S.A., pârâtul a avut în vedere că în privinţa acesteia (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. SA) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest cererea de chemare în judecată.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată cu aplicarea şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, expuse succint în prezenta decizie, care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind corectă.

De asemenea, nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, Decizia nr. 2758/22.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a refuzat plata sumei de 2.610 RON către A. S.A., reţinând că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, este nelegală.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs de către recurenţi nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2230 din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.