Insurance Guarantees Fund liability: failure to substantiate tariff and parts cost reductions in vehicle damage claims under mandatory civil liability insurance norms

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 08.12.2017 sub nr. x/2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea parţială a Deciziei nr. 10861 din 07.11.2017 emisă de pârât, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată pentru suma de 2.629,91 RON; obligarea pârâtului la plata sumei de 2.629,91 RON cu titlu de debit, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că prin cererea de plată adresată pârâtului a solicitat suma de 5.287,91 RON reprezentând c/val reparării autoturismului avariat ca urmare a evenimentului rutier produs la data de 05.09.2016 din culpa unui conducător auto deţinător al unei poliţe RCA încheiată cu S.C. B. S.A., suma reprezentând preţul practicat de către unitatea de specialitate S.C. C. S.R.L..

Prin decizia contestată a fost admisă parţial cererea de plată, respectiv pentru suma de 2.658 RON, fiind respinsă pentru suma de 2.629,91 RON, motivat de faptul că, potrivit unui deviz întocmit în sistemul de specialitate D., ar rezulta un cost al reparării autoturismului în sumă de 2.657,72 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3385 din data de 17 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat în parte decizia nr. 10861/07.11.2017, respectiv în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de plată cu privire la suma de 2629,91 RON; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.929,91 RON reprezentând despăgubiri, precum şi la plata sumei de 312 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, constatând că ambele părţi au prezentat devize D., însă diferenţele dintre cele două devize la capitolele manoperă, vopsitorie, respectiv contravaloare piese nu au fost justificate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 486 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii contestaţiei reclamantului ca nefondată şi menţinerii ca temeinică şi legală a Deciziei nr. 10861/07.11.2017 emisă de pârât în dosarul de daună nr. x.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a normelor de drept în temeiul cărora îşi desfăşoară activitatea, respectiv Legea nr. 213/2015 şi Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a susţinut recurentul-pârât faptul că, în calitate de persoană juridică de drept public, vine în sprijinul asiguraţilor şi este parte în schema de garantare a asigurărilor din România, scopul fiind acela de a sprijini asiguraţii în ipoteza declanşării procedurii de faliment a unui asigurător, în limita unui plafon maxim de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, suma de plată impunându-se a fi o creanţă de asigurare certă, lichidă şi exigibilă.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat, în esenţă, că sentinţa de fond a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în speţă invocând dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi prevederile Normei ASF nr. 16/2015.

A susţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, având ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător. De asemenea, nu plăteşte pentru asigurătorul în faliment sau în baza răspunderii contractuale, ci, în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a Normei nr. 16/2015 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment.

În speţă, reclamantul A. a formulat cererea de plată înregistrată sub nr. x/31.10.2016, prin care a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraţilor să-i achite suma de 5.287,91 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autovehiculului avariat în urma evenimentului rutier din data de 05.09.2016. Debitorul contractual este B. S.A., având în vedere poliţia de asigurare de tip RCA nr. x emisă de societatea menţionată conducătorului auto E., vinovat de producerea evenimentului rutier, şi nu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, fiind vorba despre neexecutarea obligaţiilor de către acest asigurător.

În urma deschiderii dosarului de daună de către asigurătorul B. S.A. reclamantul a prezentat Devizul nr. AB01JBL/17.10.2016 efectuat de S.C. C. S.R.L., din care a rezultat suma estimativă de 6.345,49 RON (inclusiv TVA) pentru reparaţiile necesare autoturismului avariat, acesta neprobând achitarea prejudiciului.

A evocat recurentul-pârât prevederile art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, apreciind că aceste norme nu fac decât să reglementeze principial modalitatea de stabilire a despăgubirii, indicând ca referinţă preţurile de piaţă ca fiind preţurile practicate de unităţile de specialitate.

A subliniat că despăgubirea acordată trebuie să fie stabilită la o valoare justă şi echitabilă, în limita valorii bunului avariat, astfel încât aceasta să nu depăşească valoarea prejudiciului suferit de persoana păgubită şi să reprezinte sursă de îmbogăţire fără just temei pentru aceasta sau prin aceasta pentru o terţă parte.

Astfel, în urma corectării calculaţiei efectuate de către pârât în cadrul analizei cererii de plată, prin raportare la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, a rezultat suma de 2.657,72 RON. Totodată, a constatat că devizul estimativ de reparaţie depus de reclamant pentru suma de 5.287,91 RON, avea la bază un tarif/oră de manoperă egal cu 80 RON (fără TVA), în urma aplicării corecţiei rezultând un tarif de manoperă practicat de unităţile de specialitate/reprezentanţe pentru marca x, în cuantum de 45 RON (fără TVA).

Recurentul-pârât a mai criticat sentinţa instanţei de fond pentru interpretarea eronată a dispoziţiilor legale în privinţa tarifului de 80 RON/oră practicat de unitatea reparatoare, raportat la valoarea unităţii-reprezentanţă de marcă, a pieselor utilizate în procesul de reparaţie cu luarea în considerare doar a pieselor originale furnizate de producătorul autoturismului avariat.

Sub acest aspect, a susţinut că nu este obligat să acopere creanţele de asigurări în virtutea unei obligaţii proprii faţă de beneficiarul asigurării, ci în considerarea protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau al beneficiarului asigurării cu asigurătorul.

Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi a prevederilor art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, nu s-ar putea susţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor trebuie să achite plata sumelor rezultate din documentele depuse de petenţi, fără a avea posibilitatea de a cenzura şi analiza distinct fiecare dosar de daună în parte, o asemenea interpretare fiind excesivă şi în afara voinţei legiuitorului.

În cadrul procedurii de analizare a cererilor de plată Fondul de Garantare a Asiguraţilor se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, în scopul evitării discrepanţelor între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată.

În acest context legislativ, recurentul-pârât a procedat, în speţă, la o analiză comparativă a preţurilor practicate de reprezentanţa WV şi de unitatea reparatoare S.C. C. S.R.L., rezultând o discrepanţă în ceea ce priveşte tariful manoperei, precum şi cel al pieselor necesare, rezultând o diferenţă de 2.629,91 RON, respinsă la plată. În emiterea deciziei contestate, Fondul a avut în vedere necesitatea respectării principiului echităţii şi rezonabilităţii, întrucât intimatul-reclamant a prezentat doar o estimare a costurilor, nu dovezi privind plata efectivă a sumelor reprezentând contravaloarea reparaţiei. Prin urmare, s-a procedat la compararea a două estimări, cea a intimatului şi cea efectuată de FGA, ambele cu ajutorul aplicaţiei D..

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că principalul său scop este acela al garantării creditorilor de asigurări, fiind obligat să acţioneze ca un profesionist în vederea evitării riscurilor diminuării nejustificate a resurselor sale financiare prin acordarea sumelor solicitate fără o analiză completă, temeinică şi pertinentă a cererilor depuse de petenţi.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal să se constate că recursul este nul, întrucât prin cererea de recurs formulată recurentul nu a indicat critici de nelegalitate în temeiul art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul de dezbateri din data de 19 mai 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant, reţinând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

O primă critică formulată de recurentul-pârât, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a vizat greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, din perspectiva obligaţiilor ce revin Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurare neachitate de asigurătorul în faliment. În esenţă, recurentul a expus argumente privitoare la mecanismul de achitare a despăgubirilor de către Fond, reliefând lipsa calităţii de succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului în faliment.

În speţă, chestiunea supusă analizei priveşte cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile şi sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligaţiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Criticile recurentului privitoare la izvorul diferit al obligaţiilor de plată ce revin asigurătorului, respectiv Fondului pârât, precum şi la dreptul Fondului de a proceda la o instrumentare proprie a dosarului de daună, nu sunt relevante pentru soluţionarea prezentei căi de atac, întrucât instanţa de fond nu a negat dreptul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a face propria analiză a dosarului de daună preluat de la asigurătorul în faliment, astfel cum în mod greşit susţine recurentul, ci, a constatat că această analiză, implicit diferenţele dintre cele două devize, nu sunt justificate şi dovedite de către acesta, aspect de natură a afecta decizia administrativă contestată în cauză.

Mai exact, judecătorul fondului a reţinut că în cursul verificării dosarului de daună pârâtul a nesocotit dispoziţiile art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează modul de calcul al despăgubirilor aferente pagubelor produse prin accidente rutiere.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât circumscrise greşitei aplicări a prevederilor legale care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de calcul al despăgubirilor, Înalta Curte împărtăşeşte raţionamentul instanţei de fond, în sensul interpretării dispoziţiilor art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în sensul că autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii solicitate înainte de efectuarea reparaţiilor dacă este probată cu documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate pentru manopera aferentă reparaţiei/înlocuirii pieselor avariate, precum şi pentru părţi componente, piese înlocuitoare noi şi materiale.

În cauză, despăgubirea solicitată de reclamant în baza devizului estimativ D. emis de unitatea specializată S.C. C. S.R.L a avut în vedere următoarele sume: manoperă 648 RON, vopsitorie - 2.585,96 RON, contravaloare piese - 2.053,95 RON, rezultând un cost total de 6.345,49 RON (inclusiv TVA).

Prin decizia atacată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit valoarea maximă a despăgubirii care se justifică la suma de 2.657,72 RON, compusă din: manoperă - 310,50 RON; vopsitorie - 1.604,73 RON; piese - 742,49 RON şi total reparaţie - 2.657,72 RON, reţinându-se că preţurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparaţiei depăşesc tarifele unităţilor service de reprezentanţă ale mărcii autoturismului avariat. Totodată, s-a reţinut că tariful de manoperă practicat de unităţile service de reprezentanţă pentru autoturisme marca x este în cuantum de 45 RON/oră, faţă de 80 RON/oră, tarif de manoperă practicat de unitatea service reparatoare.

Este important de observat faptul că, deşi recurentul-pârât a respins la plată suma de 2.629,91 RON rezultată din diferenţele tarifelor de manoperă practicate de unităţile de specialitate, costuri de vopsitorie şi costurile de reparaţie constând în înlocuirea pieselor originale menţionate în cele două devize, respectiv numai piese originale în devizul reclamantului şi o singură piesă originală (apărătoare duză dreapta) în devizul pârâtului, această decizie nu a fost susţinută de probe, contrar concluziilor inspectorului de asigurare din cuprinsul referatului - anexa nr. 1 la decizia D.G. nr. 123 din 18.12.2015 întocmită în dosarul de daună nr. x al B. S.A. .

Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentului referitoare la contravaloarea orei de manoperă, recurentul-pârât utilizând în estimarea costurilor reparaţiilor un tarif de 45 RON/oră practicat de reprezentanţa x, fără a prezenta şi dovezi în acest sens. Sub acest aspect este relevant înscrisul depus la dosar de către intimatul-reclamant, reprezentat de o ofertă emisă de F., Service pentru x, din care rezultă că în cazul autoturismelor cu o vechime mai mare de 8 ani, cum este cazul autoturismului reclamantului, tariful pentru manoperă practicat este de 147,56 RON, faţă de tariful rezonabil de 80 RON/oră din devizul depus de reclamant în dosarul de daună, argument reţinut în mod corect de instanţa de fond în fundamentarea soluţiei.

Cât priveşte costurile cu piesele utilizate în procesul de reparaţie, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că în devizul prezentat de reclamant sunt menţionate doar piese originale furnizate de producătorul autoturismului avariat, având în vedere că autoturismul este echipat cu piese originale. În schimb, din devizul pârâtului rezultă o singură piesă originală (apărătoare duză dreapta), restul pieselor provenind de la diverşi furnizori (China, Taiwan), nerespectând cerinţa de a fi identice cu cele avariate pentru a se putea vorbi despre aducerea autoturismului în starea anterioară producerii evenimentului rutier.

În egală măsură, se observă că nici cu privire la cheltuielile reprezentate de costurile vopsitoriei recurentul-pârât nu a prezentat argumente întemeiate pe dispoziţii legale, utilizând acesta un coeficient de indexare a materialelor de vopsitorie de 100%, în condiţiile în care coeficientul de vopsitorie care trebuia utilizat era de 125%, conform indicaţiilor importatorului vopselelor G. utilizate de unitatea reparatoare, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisului emis de unitatea reparatoare autorizată RAR, depus de reclamant la dosarul de fond .

Prin urmare, nu există temei pentru raportarea recurentului-pârât la preţuri stabilite de reprezentanţele din România a mărcii de autovehicul, susţinerile acestuia nefiind probate.

În fine, susţinerea recurentului-pârât în sensul că nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat să facă propria evaluare şi să acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie, respectând principiul echităţii si rezonabilităţii sau că nu poate agrea preţurile practicate de unităţile de specialitate dacă observă o discrepanţă majoră între preţurile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depăşirea marjei de apreciere care îi revine în operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (4), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a constatat în mod corect nelegalitatea actului administrativ contestat şi a dispus anularea în parte a acestuia, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de plată cu privire la suma de 2629,91, cu consecinţa obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei menţionate, pronunţând astfel o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, criticile invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât şi va menţine sentinţa de fond atacată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3385 din 17 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.