Magistrate’s bid to extend court posting after term expired rejected; Council’s staffing discretion upheld

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 4 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii:

- anularea Hotărârii nr. 2049 din 16.12.2019 a secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii;

- obligarea pârâtului să emită o hotărâre prin care să dispună admiterea cererii sale de continuare a activităţii la Curtea de Apel Suceava, începând cu data încetării mandatului în funcţia de preşedinte al Judecătoriei Gura Humorului, 15.07.2020 şi transferul de la Judecătoria Gura Humorului la Curtea de Apel Suceava;

- fără cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 58 din 30 iunie 2020, Curtea de Apel Suceava a respins, ca nefondate, atât excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cât şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3. Recursul principal şi recursul incident

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3.1. Prin recursul principal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

Recurentul reclamant arată că, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, forma nemodificată de Legea nr. 242/2018 şi ale art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în opinia recurentului reclamant, art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 conferă persoanei care îndeplineşte condiţiile stabilite de lege, dreptul de a ocupa o funcţie de execuţie la o instanţă unde poate funcţiona şi nu o vocaţie în acest sens, fiind exclusă o analiză a cererii prin prisma criteriului oportunităţii.

Cu toate acestea, la şedinţa din data de 11.12.2018 a Comisiei nr. 2 -Resurse umane şi organizare, referitoare la mandatul funcţiei de conducere a cărui exercitare a început sub imperiul reglementării anterioare, secţia pentru judecători a apreciat că, dacă judecătorul cu funcţie de conducere optează să-şi continue activitatea la o altă instanţă decât cea de la care provine, cererea se analizează în condiţiile art. 51 din Legea nr. 303/2004, ţinând seama de posturile vacante, necesităţile de personal ale instanţelor implicate, precum si de celelalte criterii expres prevăzute de regulamentul de transfer.

Practic, condiţionând exercitarea dreptului prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 de o analiză a oportunităţii cererii în raport de criteriile prevăzute expres de regulamentul de transfer, intimata pârâtă a adăugat la lege, golind de conţinut dispoziţiile legale ale art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Contrar celor susţinute de instanţa de fond, nu poate fi catalogată ca fiind rezonabilă raportarea autorităţii emitente la criteriile prevăzute de regulamentul pentru transferul judecătorilor, atât timp cât, în mod nepermis, intimata pârâtă s-a erijat puterii legislative şi a adăugat la lege, în speţă la art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, o condiţie prin care să fie împiedicată "exercitarea discreţionară" a dreptului conferit.

Mai susţine recurentul că, aprecierea oportunităţii cererii de continuare a activităţii, adăugată la lege în mod nepermis, se realizează în baza unui act administrativ cu caracter normativ, de rang infralegal, emis în baza unei dispoziţii legale declarate neconstituţională, Decizia CCR nr. 454 din 24.06.2020.

Recurentul reclamant critică sentinţa atacată şi prin prisma faptului că, aceasta s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 întrucât motivele invocate de autoritatea emitentă în motivarea lipsei de oportunitate din cuprinsul actului administrativ contestat, reflectă o exercitare absolut discreţionară a atribuţiilor ce îi revin.

Astfel, motivarea că toate cele 5 posturi de judecător prevăzute pe schemă la Judecătoria Gura Humorului sunt ocupate iar admiterea cererii sale ar avea consecinţe negative asupra actului de justiţie, prin suprasolicitarea judecătorilor, apare ca ilară în condiţiile în care, în raza Curţii de Apel Suceava, există judecătorii care au funcţionat cu un singur judecător sau doi judecători, ex. Judecătoria Săveni, Judecătoria Vatra Dornei, cu atât mai mult cu cât ocuparea celor cinci posturi de judecător nu semnifică faptul că Judecătoria Gura Humorului are un deficit de personal.

Pe de altă parte, aceeaşi situaţie a schemei de personal de la Judecătoria Gura Humorului a justificat admiterea cererii sale de continuare a activităţii la Tribunalului Suceava, potrivit Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 115/06.02.2020, care, potrivit practicii intimatei pârâte, a fost analizată şi prin raportare la criteriul oportunităţii.

3.2. Prin recursul incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes.

Motivul de nelegalitate pe care înţelege să-1 invoce prin raportare la sentinţa recurată se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., publicat, cu modificările ulterioare, recurentul pârât considerând că instanţa de fond făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 32, art. 36 şi art. 40 din C. proc. civ.

Apreciază, că instanţa de fond a reţinut în mod eronat cu privire la netemeinicia excepţiei lipsei de interes pe care a invocate-o în cadrul apărărilor formulate în faţa acesteia.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, reclamantul nu justifică interesul în demersul judiciar întreprins de a solicita anularea Hotărârii nr. 2049/16.12.2019 a secţiei pentru judecători prin care i s-a respins cererea de continuare a activităţii la Curtea de Apel Suceava începând cu data la care îi încetează mandatul în funcţia de preşedinte al Judecătoriei Gura Humorului, în temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1874/26.11.2019 a fost respinsă solicitarea recurentului intimat reclamant privind continuarea activităţii la Curtea Militară de Apel Bucureşti începând cu data la care îi încetează mandatul în funcţia de preşedinte al Judecătoriei Gura Humorului, în temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Ulterior hotărârii a cărei anulare se solicită în prezenta cauză şi hotărârii anterior menţionate, recurentul intimat reclamant a solicitat continuarea activităţii la Tribunalul Suceava, în acord cu dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (forma în vigoare la data numirii în funcţia de conducere), începând cu data de 15.07.2020, dată la care expiră mandatul funcţiei de preşedinte al acestuia la Judecătoria Gura Humorului.

Cererea acestuia a fost admisă prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 115/06.02.2020, astfel ca reclamantul îşi continuă activitatea începând cu data încetării mandatului funcţiei de conducere la Tribunalul Suceava.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 5 noiembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 3 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererilor de recurs

II.1 În ceea ce priveşte recursul principal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulat de reclamantul A. Înalta Curte îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:

O primă critică adusă de recurentul reclamant sentinţei atacate o constituie interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, forma nemodificată de Legea nr. 242/2018.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la data numirii sale în funcţia de conducere, la încetarea mandatului funcţiei de conducere, judecătorii sau procurorii pot ocupa, în condiţiile prevăzute de art. 48, 49 şi 50, o funcţie de conducere la aceeaşi instanţă sau la acelaşi parchet ori revin la instanţele sau parchetele pe care le-au condus sau de unde provin sau la o instanţă sau parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii.

Recurentul reclamant consideră că aceste dispoziţiile legale îi confer un drept şi nu o simplă vocaţie aşa încât, analiza cererii sale prin prisma unor criterii de oportunitate (posturile vacante, necesităţile de personal ale instanţelor implicate), precum si de celelalte criterii expres prevăzute de regulamentul de transfer, este nelegală.

Intimata pârâtă apreciază că, sintagma "instanţă la care au dreptul să funcţioneze potrivit legii" presupune analizarea îndeplinirii tuturor cerinţelor legale privind ocuparea de către un magistrat (în speţă judecător) a unui post de execuţie la o altă instanţă la care solicită să funcţioneze, alta decât cea de la care provine.

Instanţa de fond a considerat că susţinerile reclamantului potrivit cărora dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 i-ar da dreptul necenzurabil de a funcţiona la o instanţă pentru care are gradul corespunzător sunt nefondate întrucât, deşi acestea acordă, într-adevăr, dreptul magistraţilor aflaţi în situaţia reclamantului de a funcţiona, ulterior exercitării mandatului în funcţia de conducere, la instanţe judecătoreşti pentru care îndeplinesc condiţiile, acest drept nu poate fi exercitat discreţionar; interesele bunei funcţionări a sistemului judiciar precum şi cele referitoare la echitate, limitează sfera opţiunilor părţii; o concluzie contrară ar acredita ideea că atari drepturi au a fi, în mod obligatoriu, valorificate, indiferent de situaţia ocupării posturilor instanţelor (chiar şi în cazul în care la instanţa dorită nu sunt locuri disponibile), concluzie care, în mod evident nu a fost avută în vedere de legiuitor la edictarea normei.

Înalta Curte constată că, gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul intimatului pârât Consiliul Superior al Magistraturii, astfel încât analizarea cererilor formulate în baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la raţiunile şi necesităţile sistemului judiciar, pentru evitarea provocării unor grave disfuncţionalităţi în activitatea instanţelor şi parchetelor.

Dacă s-ar aprecia că norma instituie un drept discreţionar la încetarea mandatului funcţiei de conducere, aşa cum sugerează recurentul reclamant, cererea ar trebui admisă de plano, cu înlăturarea dreptului intimatului pârât în exercitarea atribuţiilor sale de gestionare a resurselor umane pe care însuşi legiuitorul i l-a conferit, ceea ce ar contrazice însăşi raţiunea textului şi ar minimaliza până la pură formalitate rolul secţiilor în analizarea cererilor pe acest temei.

Or, însuşi legiuitorul este cel care a dat abilitare Consiliului Superior al Magistraturii (prin secţiile sale) în analiza solicitărilor de acest fel, de menţinere a unui just echilibru între criteriile de ordin obiectiv referitoare la situaţia instanţelor implicate în această procedură şi opţiunea solicitantului.

Nu pot fi reţinute nici criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, respectiv, exercitare absolut discreţionară a atribuţiilor ce îi revin intimatului pârât prin motivarea lipsei de oportunitate din cuprinsul actului administrativ contestat.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond şi în acord cu aceasta, Înalta Curte apreciază că în mod legal CSM s-a raportat la situaţia posturilor din schema ambelor instanţe, precum şi încărcătura cauzelor/judecător. Situaţia statistică prezentată în cuprinsul hotărârii atacate, atestă o încărcătură evident mai mare pentru judecătorie; o eventuală diminuare a numărului de judecători care funcţionează în această instanţă, prin plecarea solicitantului, ar fi de natură a creşte dramatic încărcătura menţionată, dat fiind numărul redus de judecători ce funcţionează în cadrul instituţiei, consecinţele în ceea ce priveşte activitatea instanţei fiind, în mod evident, nefaste.

Pe de altă parte, nu pot fi reţinute susţinerile recurentului referitoare la faptul că aceeaşi situaţie a schemei de personal de la judecătorie a justificat admiterea cererii sale de continuare a activităţii la Tribunalului Suceava, potrivit Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 115/06.02.2020, câtă vreme, în analiza acestei cereri nu s-a avut în vedere doar numărul de judecători şi încărcătura de dosare de la nivelul judecătoriei de la care pleca ci şi situaţia de la nivelul Tribunalului Suceava, unde solicitase numirea, în privinţa necesităţii de personal .

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia, aprecierea oportunităţii cererii de continuare a activităţii, adăugată la lege în mod nepermis, se realizează în baza unui act administrativ cu caracter normativ, de rang infralegal, emis în baza unei dispoziţii legale declarate neconstituţională, Decizia CCR nr. 454 din 24.06.2020, Înalta Curte nu o poate reţine, pe de o parte pentru considerentele de mai sus deoarece s-ar nega rolul pe care în are intimatul pârât de gestionare a resurselor umane în sistemul judiciar, iar pe de altă parte, decizia de mai sus se referă la neconstituţionalitatea altor dispoziţii din Legea nr. 303/2004 şi nu a celor aplicabile în speţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază recursul principal declarat de reclamantul A. ca fiind nefondat.

II.2 Cât priveşte recursul incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, şi acesta este nefondat pentru următoarele:

Critica recurentului pârât are în vedere modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată prin prisma faptului că, ulterior pronunţării hotărârii atacate, intimatului reclamant i s-a admis cererea de continuare a activităţii la Tribunalul Suceava.

Înalta Curte apreciază că, prin admiterea cererii intimatului reclamant de continuare a activităţii la Tribunalului Suceava, potrivit Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 115/06.02.2020, acesta îşi poate menţine interesul în admiterea cererii sale de continuare a activităţii la o instanţa superioară, respectiv, Curtea de Apel Suceava, cu atât mai mult cu cât, aceasta a fost prima sa opţiune în aplicarea art. art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Aşa fiind, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondate, atât recursul principal declarat de reclamantul A. cât şi recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 58 din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2021.