Application of the 450,000 RON guarantee cap per individual insurance claim rather than per creditor under subrogation rights

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal cu nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare A Asiguraţilor, anularea Deciziei FGA nr. 2069 din 11.10.2016 de respingere a cererii de plată nr. x din 15.03.2016 cu privire la suma de 2.544,67 RON, cu consecinţa obligării pârâtei în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse iar în subsidiar, la emiterea unui act adminstrativ prin care să aprobe plata sumei de 2.544,67 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2779 din 30 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2779 din 30 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, in principal obligarea intimatului la efectuarea plăţii solicitate, iar, in subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentinţa atacată, a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut de Constituţie, întrucât raporturile juridice dintre A. şi clienţii asiguraţi facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurări, considerente care preiau argumentaţia FGA, fără a realiza o analiză proprie a problemei de drept în discuţie.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanţe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie, aşa cum în mod greşit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA şi la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piaţă, contrar scopului pentru care a fost înfiinţat.

Recurenta-reclamantă a criticat şi considerentele instanţei de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit şi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO. Acest "bun" constă într-o creanţă recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentinţă judecătorească, opozabilă recurentului-pârât.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii Casco - societăţi care solicită plata a numeroase creanţe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraţilor - şi ceilalţi creditori de asigurări, care deţin creanţe singulare, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinţei şi din perspectiva considerentelor referitoare la respectarea principiului contributivităţii, apreciind că instanţa de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă.

Nelegale au fost considerate, în opinia recurentei, şi argumentele instanţei de fond grefate pe procedura falimentului societăţii B., reclamanta susţinând, în esenţă, că nu există vreo posibilitate de eludare a procedurii falimentului prin intermediul procedurii administrative de plată a despăgubirilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intimatul-pârât a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a acestui text de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de fond, valorificate în cuprinsul sentinţei recurate.

Totodată, având în vedere reperele jurisprudenţiale ale CEDO, intimatul-pârât a apreciat că pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate, invocată de reclamantă, are o bază legală internă, plafonul maxim de 450.000 RON fiind prevăzut de lege şi are un scop legitim, o natură obiectivă şi un caracter proporţional, în raport de mecanismul de garantare a creanţelor de asigurări. Statul nu are obligaţia de a garanta integral un drept de creanţă în cazul insolvabilităţii unui particular.

În concluzie, intimatul-pârât a apreciat că plafonul de garantare reprezintă o limitare cu caracter raţional faţă de resursele limitate ale Fondului şi de scopul urmărit, asigurând echilibrul între cerinţele de interes general referitoare la protecţia pieţei asigurărilor şi protejarea creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment.

Nu se poate susţine existenţa unei discriminări între persoanele păgubite şi asigurătorii CASCO, în speţă neexistând o restrângere a unor drepturi fundamentale, constatată de Curtea Constituţională, iar discriminarea ar trebui să privească persoane aflate în aceeaşi situaţie, nu şi persoane aflate în situaţii diferite.

Neîntemeiate sunt şi criticile reclamantei referitoare la nerespectarea principiului contributivităţii, intimatul-pârât susţinând că acestea ignoră prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 şi ignoră scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a tranşat problema de drept dedusă judecăţii, in sensul că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

In ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la legea aplicabilă raportului de garantare, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ., s-a apreciat că problema de drept nu necesită dezlegare, decizia pronunţată tranşând-o indirect prin stabilirea împrejurării că speţei deduse judecăţii i se aplică Legea nr. 213/2015, asupra interpretării căreia s-a pronunţat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Reţine Înalta Curte, următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicarii deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată nr. x/15.03.2016 formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2.544,67 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la solicitarea de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativa soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.123 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2779 din 30 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând;

Admite acţiunea, anulează Decizia FGA nr. 2069 din 11.10.2016 şi obligă pârâta să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x din 15.03.2016.

Obligă intimata - pârâtă la plata sumei de 2.123 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea recurentei - reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2020.