Municipality’s concession annulment claim reinstated; limitation runs from actual knowledge, not registration — quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Comuna Socol - prin primar a chemat în judecată pârâtele Ministerul Transporturilor fost Ministerul Lucrărilor Publice şi Transporturilor şi Locuinţei, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR-S.A."Bucureşti şi Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea contractelor de concesiune nr. x/01.03.2001 şi nr. y/24.01.2002 şi a actelor subsecvente încheiate în baza contractelor de concesiune ca efect al constatării nulităţii absolute a acestora şi radierea înscrierii în cartea funciară a contractelor de concesiune, respectiv: nr. 2713/01.03.2001 din CF x UAT Socol şi nr. 224/24.01.2002 din CF x, CF x, CF x, CF x UAT Socol.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 98 din 19 aprilie 2018 a respins cererea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta Comuna Socol, împotriva pârâţilor Ministerul Transporturilor (fost Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei), Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara şi Compania Naţională Administraţia Porturilor Dunării Fluviale S.A., ca tardivă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Comuna Socol, a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (3) şi (8) C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că, în speţă, competenţa de soluţionare a litigiului revine Tribunalului Caraş-Severin şi nu Curţii De Apel Timişoara.

Recurenta precizează că, în cauză, respectivele contracte de concesiune nu sunt evaluabile în bani, cu atât mai mult cu cât în contractul de concesiune nr. x/24.01.2002, la cap. IV, Redevenţă, art. 3 se stipulează că bunurile proprietate publică a statului în anexa 1, se atribuie în concesiune fără plata redevenţei.

Or, având în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 competenţa de soluţionare a litigiului revine Tribunalului Caras-Severin.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că acţiunea a fost soluţionată pe excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

Recurenta susţine că nu a fost citată cu menţiunea de a răspunde la această excepţie. Faţă de acest aspect acţiunea a fost soluţionată cu încălcarea principiului contradictorialităţii procesului civil.

Recurenta mai arată că este terţ faţă de cele două contracte de concesiune şi nu a avut cunoştinţă despre încheierea acestora, până la sfârşitul lunii mai 2017, când i s-a solicitat înscrierea în evidenţele fiscale a obligaţiei de plată a taxei pentru terenurile închiriate de concesionari unor terţe persoane.

Din analiza extraselor CF x UAT Socol şi din CF x, CF x, CF x, CF x UAT Socol rezultă că proprietar tabular este Statul Roman, terenuri care au fost în administrarea operativă directă a comunei Socol.

În opinia recurentei, aceste terenuri nu puteau face parte din domeniul public al Statului Roman deoarece o parte din ele aparţin domeniului public al UAT Socol, conform H.G.. 532/2002, iar o parte sunt terenuri ce au aparţinut persoanelor fizice, terenuri trecute în proprietatea CAP Socol.

De asemenea, se mai arată că pârâtele nu au solicitat în termen legal retrocedarea vreunui teren ce aparţinea CAP-ului Socol şi nici nu au făcut alte demersuri pentru a intra în proprietatea terenurilor, conform legilor fondului funciar.

Recurenta mai susţine că nu a avut cunoştinţă despre contractele de concesiune încheiate, nici de faptul că terenurile înscrise în CF-urile indicate, ar aparţine domeniului public al statului, respectiv al concesionarului, decât la sfârşitul lunii mai când acesta a comunicat un înscris prin care a arătat că doreşte să plătească impozit pentru terenurile închiriate terţelor persoane.

Având în vedere situaţia tabulară, recurenta apreciază că pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice şi Transporturilor şi Locuinţei nu avea calitate de reprezentant al statului Roman, cu atât mai mult al UTA Socol în a încheiat contractele de concesiune.

Recurenta mai consideră că, din analiza contractelor de concesiune, nu rezultă calitatea de proprietari al pârâtului 1 cu privire la bunurile care fac obiectul concesiunii. Acest aspect este susţinut şi de extrasele de carte funciară unde proprietar tabular este statul roman.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Ministerul Transporturilor, Compania Naţională Administraţia Porturilor Dunării Fluviale S.A. Giurgiu şi Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei Curţii de Apel, Înalta Curte constată că din actele şi lucrările dosarului rezultă că la termenul din data de 15.03.2018, primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, Curtea de Apel Timişoara a pus în discuţia părţii prezente, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, celelalte părţi, inclusiv reclamanta Comuna Socol, fiind lipsă, deşi au fost legal citate, competenţa materială şi teritorială a soluţionării cauzei în primă instanţă, iar în urma deliberării a apreciat că este competentă material şi teritorial.

În conformitate cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (4) C. proc. civ., "dacă necompetenţa nu este de ordine publică; partea care a făcut cererea la o instanţa necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei". Per a contrario, dacă necompetenţa este de ordine publică, partea care a sesizat instanţa necompetentă va putea invoca necompetenţa.

Necompetenta materială a primei instanţe nu se poate invoca direct în recurs nici de către părţi şi nici de către instanţă din oficiu, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Referitor la pretinsa încălcare a principiului contradictorialităţii, Înalta Curte constată că la termenul din data de 15.03.2018 instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia prescripţiei extinctive a decăderii din dreptul material la acţiunea în anularea contractelor de concesiune, raportat la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

La acelaşi termen instanţa a apreciat ca fiind necesar a se cita toate părţile lipsă cu menţiunea de a-şi exprima poziţia procesuală asupra prescripţiei extinctive a decăderii din dreptul material la acţiunea în anularea contractelor de concesiune, raportat la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, considerent pentru care a dispus amânarea judecării cauzei la data de 19.04.2018.

Recurenta nu s-a prezentat la termenul din data de 19.04.2018 şi nici nu şi-a exprimat în scris poziţia procesuală cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a decăderii din dreptul material la acţiunea în anularea contractelor de concesiune, raportat la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, astfel că această critică nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat, instanţa de fond în mod greşit respingând acţiunea recurentei-reclamante pe motiv că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat o rectificare de carte funciară, pentru radierea contractelor de concesiune încheiate de pârâtul Ministerul Transporturilor (fost Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei), în beneficiul pârâtelor Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. şi Compania Naţională Administraţia Porturilor Dunării Fluviale S.A. Giurgiu.

Recurenta-reclamantă este terţ faţă de cele două contracte de concesiune şi nu a avut cunoştinţă despre încheierea acestora, până la sfârşitul lunii mai 2017, când i s-a solicitat înscrierea în evidenţele fiscale a obligaţiei de plată a taxei pentru terenurile închiriate de concesionari unor terţe persoane.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că recurenta-reclamantă avea cunoştinţă despre încheierea celor două contracte de concesiune cel mai târziu la data evidenţierii acestora în cărţile funciare aferente imobilelor situate pe teritoriul administrativ al UAT Socol.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere".

După analiza alin. (1), (2) şi 5 ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, se poate observa că termenele pentru introducerea acţiunii sunt:

- termen de prescripţie - cel de 6 luni, care este aplicabil acţiunilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, termen care curge de la date diferite;

- termen de decădere - cel de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

El poate fi invocat dacă nu a fost respectat termenul de 6 luni şi dacă sunt "motive temeinice" şi termenul de 1 an se calculează începând de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul acesteia.

Chiar dacă numai art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire la "data luării la cunoştinţă", prin introducerea acestei sintagme a fost avut în vedere tocmai momentul de la care începe să curgă termenul de decădere pentru acţiunile formulate de terţii vătămaţi prin acte administrative adresate altor subiecte de drept, în mod similar stabilirii datei de la care curge termenul de prescripţie pentru exercitarea procedurii prealabile.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de introducere a acţiunii pentru terţul vătămat într-un act administrativ adresat altui subiect de drept curge de la data luării la cunoştinţă a actului vătămător.

Referitor la speţă, principiul opozabilităţii faţă de terţi a înscrisurilor în cartea funciară, este consacrat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi chiar dacă nu poate pune semnul egalităţii între conţinutul juridic al noţiunii de opozabilitate erga omnes a dreptului reclamantului pentru care au fost efectuate formalităţile de publicitate imobiliară şi luarea la cunoştinţă, de către terţi, a existenţei actului administrativ individual ce a fost înscris în C.F., totuşi trebuie recunoscut faptul că înscrierea în cartea funciară dă naştere unor prezumţii.

Un act administrativ individual, cum este cazul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, se comunică numai beneficiarului său şi, din acel moment, al comunicării către beneficiar, se produc efectele juridice legate de caracterul său obligatoriu şi executoriu ex officio.

Momentul în care terţii iau cunoştinţă de existenţa unui act administrativ vătămător este legat de elemente extrinseci, de acte sau fapte survenite ulterior, cărora judecătorul le poate da semnificaţia cuvenită, în raport cu circumstanţele cauzei şi păstrând un just echilibru între interesele părţilor în litigiu.

Prin urmare, în mod netemeinic şi nelegal s-a constatat că recurenta-reclamantă avea obligaţia de a promova acţiunea în termenul de decădere de 1 an de la momentul înscrierii în cărţile funciare a celor două acte juridice, moment de la care se prezumă că avea cunoştinţă despre existenţa lor.

Astfel fiind, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat la momentul înscrierii în CF a contractelor (26.06.2003 şi, respectiv, 12.12.2012), considerând că acţiunea în anulare a fost tardiv formulată la data de 24.07.2017, cu depăşirea termenului de decădere de 1 an, stabilit de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere modul în care a procedat instanţa de fond, aceasta a pricinuit recurentei-reclamante o vătămare, încălcând principiul egalităţii armelor, consacrat de jurisprudenţa Convenţiei, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere toate apărările invocate de părţi în susţinerea intereselor lor legitime şi va stabili dacă, în raport de momentul luării la cunoştinţă, acţiunea este sau nu introdusă în termen.

Motivul de casare astfel reţinut, face inutilă examinarea celorlalte critici formulate prin motivele de recurs invocate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Comuna Socol prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 98 din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2021.