Retrocession of church-administered property: distinguishing right of administration from ownership under OUG 94/2000 and the 1927 Concordat

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 22 decembrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 şi ulterior disjunsă, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţin cultelor religioase din România, anularea în totalitate a Deciziei nr. 6205 din data de 20.10.2016 emise de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu consecinţa admiterii cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 166/2017 din 08 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesual active invocată prin întâmpinare şi a respins actiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţin cultelor religioase din România, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 166/2017 din 08 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolica Alba Iulia, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată din recurs.

În motivarea recursului arată că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice.

Consideră că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident, întrucât prima instanţă s-a pronunţat asupra acestei excepţii, deşi nu a fost invocată de pârât sau instanţă, din oficiu, şi nici nu a fost pusă în discuţia părţilor, încălcându-se art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ.. Arată că din cuprinsul întâmpinării reiese că pârâta a invocat această excepţie motivat de lipsa calităţii Arhiepiscopiei de "persoană îndreptăţită" la retrocedare, în accepţiunea O.U.G. nr. 94/2000, sens în care apreciază că în mod greşit, ulterior, în considerente, instanţa a abordat această excepţie prin prisma modalităţii în care a fost formulată acţiunea.

Apreciază că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva faptului că prima instanţă a reţinut în mod greşit că acţiunea ar fi fost formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în nume propriu, şi nu pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, sub acest aspect încălcând dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., dat fiind faptul că recurenta a justificat calitatea de "persoană îndreptăţită" la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice. Astfel, arată că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, cu motivaţia că în speţă nu este vorba despre un drept de proprietate, ci doar de un drept de administrare asupra imobilelor în cauză, încălcându-se dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, consideră că în speţă concluzia primei instanţe este greşită şi contrazisă de probaţiunea administrată, din care rezultă următoarele aspecte:

1. Faptul că toate actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano catolic (Consiliul de Administraţie al A.), ceea ce demonstrează că avea un drept de proprietate asupra imobilelor, întrucât atributul dispoziţiei nu poate fi exercitat decât de către un proprietar.

2. Prima instanţă dă o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 în sensul că dreptul de dispoziţie ar fi fost un atribut al dreptului de administrare conferit B., ceea ce dovedeşte că aceste bunuri se aflau în proprietatea cultului romano-catolic.

3. Concluzia instanţei că bunurile ce compun Fondul ar fi fost proprietatea Statului este contrazisă de chiar faptul naţionalizării.

Din înscrisurile înregistrate la dosar de către de către Arhivele Naţionale, cu precădere Cererea nr. x/1933 a Ordinariatului Diecezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, rezultă că acest Ordinariat a fost singura entitate care a avut un veritabil drept de dispoziţie asupra bunurilor ce constituiau Fondul de Studii Romano-Catolic, încă de la înfiinţarea acestuia, acesta din urmă nefiind decât un ansamblu de bunuri, fără personalitate juridică proprie şi organe proprii de conducere.

Din conţinutul vechii Cărţi funciare nr. x Cluj Mănăştur reiese că s-au operat modificări în privinţa imobilului din litigiu la solicitarea Consiliului de Administraţie al A., respectiv la cererea unei entităţi ce face parte din cultul romano-catolic.

Invocând o serie de înscrisuri ce atestă operaţiuni din Fondul de studii al Statusului romano-catolic din Transilvania, recurenta-reclamantă concluzionează că din niciun înscris nu rezultă că ar fi fost efectuate acte de dispoziţie de către Statul român sau vreo entitate de drept public.

Mai arată că prin încheierea de carte funciară nr. x/06.04.1933 s-a dispus rectificarea cărţii funciare şi exproprierea parţială a unor imobile făcând parte din Fondul de Studii, în contextul reformei agrare din perioada respectivă.

Consideră că, în baza actului de expropriere, din eroare s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea oraşului Cluj şi cu privire la partea neexpropriată din imobil (nr. top. x).

Astfel, susţine că realitatea şi necesitatea exproprierii de către Statul Român a unor imobile ce aparţineau Fondurilor confirmă o dată în plus lipsa oricăror drepturi ale Statului Român cu privire la acestea.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Precizează că a invocat prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, având în vedere că cererile de retrocedare au fost depuse de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, aşa încât calitatea de solicitant a aparţinut Consiliului Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia, dar cu toate acestea, ulterior Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a contestat în nume propriu deciziile emise de Comisia Specială de Retrocedare.

Pe de altă parte, arată că nici Consiliul Arhidiecezei şi nici Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia ori Fundaţia B. nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare de faţă, ci Fondul de Studii, astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localităţii Cluj, jud. Cluj.

Susţine şi faptul că prin hotărâri judecătoreşti pronunţate atât în perioada interbelică, cât şi după depunerea cererii de retrocedare, se statuează faptul că Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia nu a avut un drept de proprietate asupra bunurilor aparţinând diverselor Fonduri, care erau entităţi juridice distincte enumerate la art. V din Acord.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţin cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 6205 din data de 20.10.2016 emise de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi admiterea cererii de retrocedare nr. x/30.01.2003.

Soluţia instanţei de fond este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Una dintre criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, faptul că instanţa a apreciat eronat asupra calităţii sale procesuale active, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, din perspectiva calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare, instanţa de fond ignorând caracterul juridic al imobilului în litigiu, de bun cu caracter ecleziastic aflat în proprietatea unei persoane juridice create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, conform alin. (8) al aceluiaşi articol:

"Prin centru de cult se înţelege instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înţelege instituţia care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării", iar potrivit art. 4 din acelaşi act normativ:

"1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.

(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

În speţă, prin cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003, depusă la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, s-a solicitat de către Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, restituirea imobilului identificat în extrasul CF nr. x, nr. top x a localităţii Cluj.

Prin Decizia nr. 6205 din data de 20.10.2016 emisă de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România s-a respins de către Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cererea de retrocedare nr. x/30.01.2003 formulată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Consiliul Arhidiecezei Romano-Catolice de Alba Iulia.

Cererea de retrocedare a fost respinsă cu motivarea că persoana solicitantă nu a fost proprietara imobilului solicitat, această calitate având-o Fondul de Studii, astfel că bunul nu a fost proprietate ecleziastică.

Acesta fiind contextul factual al cauzei, Înalta Curte constată că potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938:

"dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".

Or, în cauză, dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se solicită a fost înscris în cartea funciară în favoarea Fondului de Studii, administrat în Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada cu niciun act că bunurile în discuţie au fost proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate şi că la crearea Fondului de Studii acest cult l-a destinat scopului pentru care s-a înfiinţat. Lipsa acestei dovezi duce la concluzia lipsei calităţii de proprietar.

Realizarea actelor de dispoziţie a avut loc din calitatea de administrator al Fondului de Studii. Aceste fonduri reprezentau, în realitate, bunuri publice afectate scopurilor expres indicate (în speţă, scopului didactic) şi administrate în acest scop de cultul romano catolic. Pentru acest patrimoniu, titularul dreptului de administrare exercita, conform chiar dispoziţiilor invocate de reclamantă, în planul dreptului civil, toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de dispoziţie cu respectarea anumitor reguli (art. V ultimul alineat din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10.05.1927 dintre Sfântul Scaun şi Guvernul României). Ca atare, realizarea unor acte de dispoziţie nu dovedeşte în speţă calitatea de proprietar.

Nu se poate desprinde concluzia că prin acest Acord s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formau Fondurile sus indicate în favoarea cultului romano catolic. Ceea ce s-a recunoscut este menţinerea neschimbată a dreptului de proprietate, conform intenţiei fondatorului acestor Fonduri, menţinerea dreptului de administrare în favoarea cultului romano catolic, folosirea acestor bunuri de cultul romano catolic în scopul pentru care aceste Fonduri au fost create, sub controlul şi supravegherea Statului Român. Acest regim juridic a fost stabilit chiar dacă s-a apreciat că bunurile au caracter ecleziastic. Ca atare, acest caracter nu este decisiv şi nu este un element care să conducă la stabilirea dreptului de proprietate în favoarea cultului romano catolic, câtă vreme acesta nu poate face dovada că a dat aceste bunuri Fondului la momentul creării sale.

Majoritatea practicii judiciare create în aplicarea Legii 112/2015 a stabilit acelaşi aspect juridic şi anume, că Biserica Romano Catolică nu a avut un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare asupra bunurilor ce făceau parte din Fondul de Studii.

Statutele Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care conferă imobilului din speţă caracterul de bun ecleziastic, nu sunt suficiente faţă de considerentele anterior expuse, la fel recunoaşterea libertăţii de organizare a cultelor, prevederile din Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice, în vigoare la data naţionalizării sau din prezent, noţiunea de patrimoniu de afectaţiune şi celelalte motive invocate în cererea de chemare în judecată de către reclamantă.

Niciunul dintre aceste aspecte nu dovedeşte proprietatea cultului romano catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut de oricare din dreptul comun aplicabil în Transilvania în diversele perioade de timp şi că la crearea Fondului de Studii acest cult l-ar fi destinat scopului didactic.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că Fondul de Studii a constituit un fond public aflat în proprietatea Statului Român şi că actele depuse nu sunt în măsură să dovedească dreptul de proprietate al cultului, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care arată că doar imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, deci aflate în proprietatea acestora şi care au fost preluate în mod abuziv, se retrocedează foştilor proprietari.

Din moment ce nu s-a dovedit înfiinţarea acestor Fonduri de către Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia, direct sau prin persoanele sale juridice, rezultă că Fondurile respective au fost înfiinţate de stat, astfel că preluarea acestora din administrarea Bisericii Romano-Catolice nu poate fi considerată abuzivă şi nu este în măsură să legitimeze solicitarea de retrocedare a bunului revendicat.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că imobilul în litigiu, fiind în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic, îi sunt aplicabile regulile dreptului canonic, au fost în mod corect respinse de judecătorul fondului, întrucât Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun şi Guvernul Român, de care se prevalează recurenta-reclamantă, reglementează numai un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, dreptul de proprietate rămânând garantat în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de Studii, art. VIII din Acord dispunând în sensul că "se va proceda la rectificarea inscripţiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărţile funciare".

Această împrejurare este dovedită chiar de înscrierea operată în Cartea funciară prin rectificarea menţiunii iniţiale în baza deciziei Ministerului Justiţiei nr. 94109 din 16.07.1940, în sensul rectificării numelui proprietarului din Fondul de Studii Catolic în acela de Fondul de Studii, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia (poziţia 5 din Foaia de proprietate B a Cărţii funciare nr. x a localităţii Cluj, dosar fond).

Rezultă astfel, cu evidenţă, că dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu a aparţinut Fondului de Studii, Ordinariul de Alba Iulia având recunoscut doar un drept de administrare în privinţa acestora.

În ceea ce priveşte art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, a reţinut că actul normativ de preluare nu recunoaşte proprietatea Statusului sau a Consiliului Diecezei Romano Catolice, iar caracterul de bun ecleziastic a fost modificat prin afectarea bunului imobil altei destinaţii.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că, potrivit înscrierii din CF nr. x Cluj, asupra imobilului revendicat proprietar era Fondul de Studii administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, astfel că bunurile aparţinând Fondului de Studii nu reprezentau bunurile proprietatea bisericii catolice, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, antecesorii reclamantei având doar un drept de administrare asupra acestora.

Este nefondată susţinerea că prima instanţă dă o interpretare greşită art. V teza ultimă din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul Român. Astfel, potrivit art. V din acest Acord, "Toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea şi sub administrarea acelui Status Romano - Catholicus Transylvaniensis sunt bunuri cu caracter eclesiastic şi vor fi întrebuinţate conform destinaţiunii lor iniţiale, numai pe teritoriul actual al Diecezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

Dreptul de proprietate este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, donaţiune etc., în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a) fondul de Religiune; b) fondul de Studii; c) fondul de Burse; d) fondul şcoalelor primare; c) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii ale funcţionarilor; g) fondul de pensii ale profesorilor; h) fondul asigurărilor. Aceste fonduri sunt de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia. Aceste drepturi nu pot fi nici înstrăinate, nici grevate decât în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun ale Regatului României şi cu prescripţiunile Dreptului Canonic."

Rezultă aşadar că cele două entităţi - Statusul Romano - Catholicus şi, ulterior, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, nu aveau în proprietate bunurile, ci doar în administrare, astfel că nu este îndeplinită cerinţa de la art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aceea ca imobilele să fi aparţinut, deci să se fi aflat în proprietatea unui cult religios.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia a fost şi a rămas garantat în favoarea Fondurilor menţionate la art. V alin. (2) din Acord.

Fondul de Studii, în proprietatea căruia s-a aflat imobilul în litigiu, potrivit înscrierilor din cartea funciară, nu este un cult religios, iar invocarea caracterului de bun ecleziastic al acestui imobil nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a recursului, din moment ce art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează posibilitatea restituirii bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase şi nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziastic. Acest caracter al unui bun nu duce implicit la concluzia că dreptul de proprietate asupra bunului aparţine bisericii.

Din interpretarea coroborată a prevederilor Acordului sus menţionat rezultă în mod clar că Statusul Romano - Catholicus Transylvaniensis avea în posesiune şi sub administrare, deci nu în proprietate, drepturi patrimoniale, el transformându-se într-un organ al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia luând denumirea de Consiliu al Diocezei Catolice de rit latin de Alba - Iulia.

După anul 1932, bunurile aflate în posesia şi sub administrarea Statusului Romano-Catolic au trecut sub administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia şi nu sub administrarea Consiliului Diocezei Catolice de rit latin de Alba Iulia, care nu a mai avut niciun drept sau prerogativă asupra bunurilor aflate în posesia şi în administrarea Statusului Romano-Catolic.

Recurenta susţine că toate actele de dispoziţie cu privire la imobilele în cauză au fost făcute în numele Fondului exclusiv de către entităţi făcând parte din cultul romano catolic, ceea ce reprezintă dovada că avea un drept de proprietate cu privire la acestea.

Susţinerea nu poate fi reţinută, câtă vreme din probatoriul administrat a rezultat în mod neîndoielnic faptul că imobilul era proprietatea Fondului de Studii, iar actele de dispoziţie au fost făcute în considerarea calităţii de administrator al acestui Fond.

Împrejurarea că Fondul era reprezentat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, potrivit Acordului anterior amintit, justifică faptul că în actele de dispoziţie cu privire la imobilele aparţinând acestui Fond el era reprezentat doar de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia, nu de o altă instituţie de drept public a Statului. Prin urmare, susţinerea conform căreia de-a lungul timpului, nicio menţiune în cartea funciară nu s-a făcut la cererea unor entităţi ale Statului Român, altele decât cele făcând parte din cultul romano catolic, nu constituie un argument în sensul admiterii recursului.

În privinţa aprecierii că, dacă Statul ar fi avut un drept de proprietate asupra bunurilor, conferirea, în mod distinct, şi a unui drept de supraveghere şi control ar fi fost superfluă, se reţine că dreptul de control şi supraveghere al Statului, prevăzut prin dreptul comun al Regatului României, precum şi prin Concordatul în vigoare între Sfântul Scaun şi România, este menţionat în mod expres în art. IV din Acordul privind interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, care prevede că acest drept rămâne intact. În acest scop, Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia va prezenta anual Ministrului Cultelor României raportul de gestiune, bugetul, bilanţul şi procesele-verbale ale adunărilor.

Instanţa de recurs apreciază că menţinerea acestui drept nu poate fundamenta concluzia că bunurile nu erau proprietatea statului, ci a cultului religios, din moment ce nu s-a dovedit că bunurile aparţinând Fondului de Studii erau proprietatea bisericii romano catolice.

În considerentele hotărârii recurate instanţa de fond a făcut referire la sentinţa civilă nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, prin care s-au arătat documentele istorice care atestă faptul că bunurile ce constituie Fondul de Studii şi alte fonduri publice sunt bunuri publice ale statului, fondurile fiind înfiinţate de principii Transilvaniei în considerarea interesului general al statului, iar conferirea caracterului ecleziastic al bunului nu îl transferă pe acesta din proprietatea publică în proprietatea reclamanţilor. Totodată, s-a reţinut că dreptul de administrare nu poate fi baza uzucapiunii, bunurile din proprietatea publică neputând fi uzucapate.

De asemenea, prima instanţă a făcut referire şi la decizia civilă nr. 1864/1924 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată de reclamantul Statusul Romano-Catolic reţinându-se că acesta nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale, dreptul de administrare al acestuia nu constituie drept de proprietate şi nici nu poate servi ca bază pentru uzucapiune. Asupra tuturor fundaţiilor Statul Ungar a avut drept de supremă inspecţiune, iar în urma Tratatului de la Trianon acest drept de supremă inspecţiune a trecut asupra Statului Român, deoarece averea fundaţională e pe teritoriul roman.

Instanţa de control judiciar constată că în cererea de recurs recurenta nu formulează nicio critică în ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţă, ca argumente suplimentare în sensul respingerii acţiunii, a considerentelor acestor hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică.

Înalta Curte apreciază că este utilă menţionarea deciziei civile nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, a deciziei civile nr. 301/A/2006 a aceleiaşi instanţe, precum şi a deciziei civile nr. 1765/R/2006 a Curţii de Apel Cluj. De altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata a invocat decizia civilă nr. 809/A/2006 a Tribunalului Cluj, irevocabilă.

Prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a stabilit că Arhiepiscopia Romano-Catolică şi persoanele juridice subordonate acesteia nu au calitatea de continuatoare ale proprietarului tabular Fondul de Studii, bunurile acestuia înscrise în cartea funciară nereprezentând bunuri proprietatea bisericii, ci bunuri publice aflate în proprietatea Statului Român, Fondul de Studii fiind un fond public aflat în proprietatea Statului Român şi în administrarea Ordinariului Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Referitor la criticile formulate cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Romană-Catolică Alba Iulia, instanţa de recurs apreciază că analizarea problemei de drept vizând calitatea procesuală activă a acestei reclamante, din perspectiva incidenţei celor două motive de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu mai prezintă interes, din moment ce prin soluţia pronunţată a fost de fapt analizat fondul cauzei.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 166/2017 din 08 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva sentinţei civile nr. 166/2017 din 08 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2020.