Guarantee Fund liability excludes late-payment penalties and court costs arising from insurer's culpable breach

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 11.04.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 5082/27.03.2017, emise de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.218,42 RON şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii în acest sens, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a sintagmei "creanţe de asigurare", apreciind că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, deşi reglementările normative în materie includ atât cheltuielile de judecată, cât şi reactualizarea despăgubirilor, denumite uzual penalităţi de întârziere, în categoria prejudiciilor aferente contractelor de asigurare.

Invocă dispoziţiile art. 9 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 4 alin. (1) lit. a), art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, pe care le apreciază a fi incidente în cauză.

Consideră că din Ordinul CSA nr. 14/2011 rezultă faptul că sumele constatate prin hotărâri judecătoreşti în cadrul acţiunilor în regres reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată, sunt despăgubiri în integralitatea lor, legiuitorul statuând fără echivoc asupra acestui fapt.

De asemenea, potrivit art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015:

"reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună", astfel că prin analogie are aceeaşi natură juridică şi cheltuiala de judecată.

Precizează că Legea nr. 213/2015 nu delimitează între despăgubirile solicitate pe cale administrativă prin avizarea daunelor şi despăgubirile reactualizate acordate în baza hotărârilor judecătoreşti. Consideră că legea nu limitează plata creanţelor de asigurări la despăgubirile interpretate limitativ de către F.G.A., respectiv doar la daunele materiale, ci limitează strict la suma de 450.000 RON pentru fiecare creditor de asigurări.

Totodată, arată că legea defineşte noţiunea de despăgubire la art. 4 lit. d) din Legea nr. 213/2015, în sensul că despăgubirea reprezintă suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asiguratorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de această lege.

Susţine că art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 distinge cu privire la titlurile executorii astfel:

"Titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificate în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege, se transmite Fondului, în vederea verificării lui şi, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condiţiile prezentei norme şi ale prevederilor legale incidente".

Menţionează faptul că penalităţile de întârziere nu au fost solicitate potrivit legislaţiei ca dobânzi penalizatoare reglementate de Ordonanţa nr. 13/2011, ci potrivit reglementării legale a contractului de asigurare RCA, sub denumirea de reactualizare a despăgubirii.

De asemenea, apreciază că, în fapt, cheltuielile de judecată sunt parte din despăgubirile născute din contractul de asigurare RCA.

Recurenta-reclamantă mai arată că prin considerentele hotărârii atacate, instanţa nu a ţinut cont de faptul că titlul executoriu este opozabil erga omnes şi nici nu a făcut distincţie între dosarele administrative care se soluţionează prin plata despăgubirilor fără reactualizare şi cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii. Totodată, susţine că instanţa a făcut confuzie între asigurarea de bunuri şi asigurarea de răspundere civilă.

Mai arată că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurare din speţă rezultă dintr-un raport de asigurare, iar conform art. 9 din Norma nr. 16/2015, reprezintă despăgubirea reactualizată şi cheltuielile de judecată conform titlului executoriu.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, susţine că prima instanţă a reţinut în mod corect starea de fapt şi a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 5082/27.03.2017, emise de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.218,42 RON şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii în acest sens.

La data de 10.05.2013 a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, care, la data producerii accidentului rutier, avea încheiată poliţa RCA nr. x, emisă de B. S.A..

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

De asemenea, în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a pronunţat la data de 04.11.2014 sentinţa civilă nr. 16721, rămasă definitiva, prin care s-a admis în parte acţiunea în regres formulată de recurenta-reclamantă, iar pârâta B. S.A. a achitat primul capăt al cererii de chemare în judecată în timpul procesului, instanţa obligând pârâta la reactualizarea despăgubirii cu 0,1% pe zi de întârziere, în temeiul Ordinului CSA nr. 14/2011 şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/30.12.2015, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A. în cuantum de 2.218,42 RON, din care 685,48 RON penalităţi de întârziere şi 1.532,94 RON cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 5082/27.03.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a fost respinsă cererea de plată pentru suma de 2.218,42 RON solicitată de reclamanta S.C. A. S.A. reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 16721/04.11.2014 pronunţată de către Judecătoria Sector 3 în cadrul dosarului nr. x/2014

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 5082/27.03.2017 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează dobânda legală şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Astfel, nu poate fi reţinută nici incidenţa în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabileşte că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite."

Or, în speţa de faţă, dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligaţia legală principală a Fondului include şi cheltuielile de judecată, în condiţiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligaţiei conţinute în cererea accesorie, cu privire la care, deşi în cursul soluţionării litigiului calea procesuală a stabilirii obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligaţia respectivă devine o creanţă de sine-stătătoare şi poate fi executată ca atare.

Totodată, instanţa constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor, întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2020.