Retrocession of ecclesiastical property: Distinction between property ownership of religious funds and administrative rights of the Ordinary.

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 27.09.2016 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 5870 din data de 28.07.2016 emise de pârât, precum şi admiterea cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x/23.01.2006 la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România.

Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia şi a A. din Transilvania.

De asemenea, tot prin întâmpinare, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi intervenienţii Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 145/2017 din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România; a admis cererea de intervenţie formulată de Municipiul Cluj-Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca prin Primar; a respins acţiunea formulată de reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 145/2017 din 05 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania şi intervenienţii Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar.

3.1. Prin recursul întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejdecare.

În motivarea recursului arată că în mod greşit instanţa a făcut referire la o sentinţă cu nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj, prin care s-ar fi reţinut că bunurile ce constituie fondul ar fi bunuri publice ale statului, conferite cu caracter ecleziastic de către principii Transilvaniei, în condiţiile în care hotărârea judecătorească trebuie să se întemeieze pe dispoziţii de drept material şi nu pe hotărâri judecătoreşti.

Recurentele-reclamante arată că în 1940, între Sfântul Scaun şi Guvernul României a intervenit Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul României, act normativ cu valoare de lege, publicat în Monitorul Oficial din 9 martie 1940.

Precizează că acest acord prevedea în art. V că "Toate bunurile ce se găseau la data de 1 ianuarie 1932 în posesiunea şi sub administrarea acelui A. sunt bunuri cu caracter ecleziastic şi vor fi întrebuinţate conform destinaţiunii lor iniţiale, numai pe teritoriul actual al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia".

Mai arată că dreptul de proprietate este si rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune, donaţiune, etc. în favoarea fondurilor respective, astfel după cum urmează: a) fondul de Religiune; b) fondul de Studii; c) fondul de Burse; d) fondul Şcoalelor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii ale funcţionarilor; g) fondul de pensii ale profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Susţine că aceste fonduri sunt de drept reprezentate de Ordinariul de Alba Iulia şi că aceste drepturi nu pot fi nici înstrăinate şi nici grevate decât conform dispoziţiilor dreptului comun al Regatului României şi cu prescripţiunile dreptului canonic. Astfel, can. 1257 CIC (Codex Iuris Canonici) defineşte bunul ecleziastic ca fiind bunul ce aparţine Bisericii Universale, şi prin urmare, odată recunoscut caracterul ecleziastic al bunurilor, ele nu pot aparţine decât unui cult religios, în speţă cultului catolic.

Precizează că acordul invocat a fost pus în aplicare, potrivit art. VIII, bunurile fiind înscrise în cartea funciară în această formă, astfel că indiferent ce a statuat o hotărâre judecătorească din 1932, regimul juridic al acestor bunuri a fost stabilit printr-un act normativ cu valoare de lege, ulterior acelei hotărâri, respectiv prin Acordul din 1940, aşa încât orice dispoziţie sau hotărâre anterioară trebuie considerate caduce.

Mai arată că se face confuzie între activitatea de utilitate publică desfăşurată de aceste fonduri şi caracterul lor de fonduri publice, întrucât împrejurarea că acestea au desfăşurat activităţi ce ţin de utilitatea publică nu le transformă în mod automat în fonduri publice de stat.

Consideră că în abordarea cererii de retrocedare se impune raportarea la situaţia existentă în momentul naţionalizării, când imobilul a fost în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic, create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv, sens în care invocă can. 116 CIC (Codex Iuris Canonici) şi 120 CIC (Codex Iuris Canonici).

3.2. Prin recursul întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intervenienţii Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea în întregime a cererii de intervenţie, în sensul respingerii acţiunii ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor.

4. Apărările intimatei-pârâte Comisia Specială de Retrocedare

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

În esenţă, intimata-pârâtă susţine că cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 a fost depusă de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia pentru Statusul Romano-Catolic din Transilvania, motiv pentru care calitatea de solicitant în cadrul procedurii administrative aparţine A. din Transilvania, iar pe de altă parte, arată că nici Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi nici A. din Transilvania nu au fost proprietarii bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare, ci Fondul de Studii, astfel cum rezultă din cartea funciară nr. x a localităţii Cluj, jud. Cluj.

Mai arată că O.U.G. nr. 94/2000 prevede posibilitatea restituirii bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase, iar nu restituirea bunurilor cu caracter ecleziactic.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare, anularea Deciziei nr. 5870 din data de 28.07.2016 emise de pârât, precum şi admiterea cererii de retrocedare înregistrate sub nr. x/23.01.2006 la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România.

Soluţia instanţei de fond este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Înalta Curte reţine următoarele:

Circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentelor-reclamante vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, din perspectiva calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare, instanţa de fond ignorând caracterul juridic al imobilului în litigiu, de bun cu caracter ecleziastic aflat în proprietatea unei persoane juridice create de Biserica Romano-Catolică, de la care a fost preluat în mod abuziv.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, conform alin. (8) al aceluiaşi articol:

"Prin centru de cult se înţelege instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înţelege instituţia care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării", iar potrivit art. 4 din acelaşi act normativ:

"1) Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.

(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

În speţă, prin cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006, depusă la Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, s-a solicitat de către Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia, pentru A., restituirea imobilului evidenţiat în CF nr. x localitatea Cluj, nr. top. x şi y.

Prin decizia nr. 5870 din 28 iulie 2016 a Comisiei Speciale de Retrocedare s-a respins cererea de retrocedare nr. x din 23.01.2006, întrucât imobilul solicitat nu a fost proprietatea A., ci a Fondului de studii, a Fondului de Burse şi a Fondului de pensie ale profesorilor, administrate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba Iulia.

Acesta fiind contextul factual al cauzei, Înalta Curte constată că potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938:

"dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".

Or, în cauză, dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se solicită a fost înscris în cartea funciară în favoarea Fondului de Studii Ardelean Catolic, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba Iulia şi ulterior, în favoarea Fondului de Studii, aflat în administrarea aceleiaşi entităţi.

Susţinerile recurentelor-reclamante în sensul că imobilului în litigiu, fiind în proprietatea unei persoane juridice cu caracter ecleziastic îi sunt aplicabile regulile dreptului canonic, au fost în mod corect respinse de judecătorul fondului, întrucât Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927 dintre Sfântul Scaun şi Guvernul Român, de care se prevalează recurentele-reclamante, reglementează numai un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin de Alba Iulia, dreptul de proprietate rămânând garantat în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de Studii, art. VIII din Acord dispunând în sensul că "se va proceda la rectificarea inscripţiilor privitoare la proprietatea bunurilor indicate în prezentul acord în cărţile funciare".

Această împrejurare este dovedită chiar de înscrierea operată în Cartea Funciară prin rectificarea menţiunii iniţiale în baza deciziei Ministerului Justiţiei nr. 94109 din 16.07.1940, în sensul rectificării numelui proprietarului din A. romano-catolic din Transilvania în acela de Fondul de Studii, Fondul de Burse şi Fondul de pensie al profesorilor, administrate de Ordinariul Catolic de Rit Latin de Alba Iulia (poziţiile 4, 5, 6 din Foaia de proprietate a Cărţii funciare nr. x Cluj, fila x verso vol. I dosar fond).

Rezultă astfel, cu evidenţă, că dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu a aparţinut Fondului de Studii, Ordinariul de Alba Iulia având recunoscut doar un drept de administrare în privinţa acestora, drept ce nu poate constitui temei pentru o cerere de retrocedare.

În ceea ce priveşte Fundaţia A., Înalta Curte constată că urmare a Adunării generale din 1873 a avut loc o reorganizare a A., în baza unui nou regulament, aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873, prin care a fost aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor şi a afacerilor aparţinătoare Comisiei Catolice. Ulterior, o altă modificare a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce priveşte dreptul de administrare asupra bunurilor, în sensul că acesta - "îngrijeşte, guvernează şi administrează (…) fondurile sale şi fundaţiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană şi cu menţinerea intactă a drepturilor de suprem patronat şi supremă inspecţiune ale Majestăţii Sale".

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a a recunoscut personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoaşterii anterioare de către statul ungar, precum şi a Adresei nr. x/1924 a Ministerului Cultelor şi Artelor din România.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11 că "organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute (comunităţile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-şi pune în concordanţă statutele lor de organizare cu dispoziţiunile legii de faţă, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare şi confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniştri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispoziţiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeaşi procedură".

Prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul României, Statusul s-a transformat în Consiliu al Eparhiei Catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu urma să aibă drept de administrare a averilor ce-i reveneau. Averile aveau caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate rămânea garantat. Mitropolitului catolic de la Bucureşti i s-a conferit dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor, dar acelaşi drept îl avea şi Statul român, în condiţiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunţarea Concordatului încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M. Of nr. 164 din 19 iulie 1948) s-a prevăzut în articolul unic:

"(1) Concordatul încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum şi acordurile şi convenţiunile ulterioare, intervenite în aplicaţiunea acelui concordat, se denunţă pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeaşi dată încetează aplicaţiunea concordatului, acordurilor şi convenţiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum şi legile de ratificare a convenţiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

Astfel, Statusul şi-a încetat activitatea în anul 1948, apoi şi-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcţionare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951.

După unirea Ardealului cu România, în 1918, şi până la momentul încheierii Acordului de la Roma, fondurile catolice ardelene au fost administrate de către Statusul catolic, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri fiind numite Fondul General Catolic de Religie şi Fondul General Catolic de Instrucţie, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce priveşte starea patrimonială.

Prin Acordul de la Roma, din 10 mai 1927, Statusul Romano-Catolic s-a transformat în Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, urmând ca acesta să îndeplinească sarcinile prevăzute de Canoanele 1520 şi 1521 din Codex Juris Canonici (art. I alin. (1) şi (2), toate drepturile patrimoniale ce se găseau în administrarea Statusului, urmând a fi administrate şi reprezentate de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia (art. II alin. (1), art. V alin. (3), în conformitate cu scopurile indicate de Actele, Decretele şi Literele de fundaţiune (art. III alin. (1), bunurile ce se găseau la 1 ianuarie 1932 în posesia si administrarea Statusului având caracter eclesiastic (art. V alin. (1).

Potrivit aceluiaşi Acord, Statul Român păstra dreptul de control şi supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1), iar în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra bunurilor, acesta era garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul şcolilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcţionarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Şi, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII al aceluiaşi acord, s-a stabilit că se va proceda la rectificarea (din oficiu şi fără plata vreunei taxe de timbru) a cărţilor funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se menţiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Prin urmare, Înalta Curte reţine că împrejurarea că pentru bunurile aparţinând fondului au fost făcute o serie de acte de dispoziţie, în numele fondului de către entităţi aparţinând cultului romano-catolic nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor fondurilor, în condiţiile în care, prin prisma considerentelor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând fondurilor (deşi aflate în posesia şi sub administrarea A.), este şi rămâne garantat în favoarea fondurilor respective - art. V alin. (2) din Acordul de la Roma.

Această concluzie este în deplin acord cu hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 1564/30.09.1924 pronunţată în dosarul nr. x, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că: "A. nu are drept de proprietate asupra averii fundaţionale căci dreptul de administrare nu constituie drept de proprietate nici nu poate servi ca bază de uzucapiune (…)" şi "(…) că A. nu a avut posesiune ci numai delegaţie pentru administrarea averii şi realizarea scopului fundaţiunei".

Chiar dacă alin. (3) al articolului V din Acord dispune că drepturile asupra fondurilor sunt de drept reprezentate prin Ordinariul de Alba Iulia, nu schimbă cu nimic natura juridică a bunurilor, despre care se precizează că sunt bunuri cu caracter ecleziastic - alin. (1) al art. V din Acord.

Tocmai acest caracter ecleziastic al bunurilor aparţinând fondurilor atrage incidenţa normelor dreptului canonic, care se completează cu cele ale dreptului român şi nicidecum o eventuală proprietate a acestora, revendicată de către recurente.

Pe de altă parte, dispoziţiile Acordului referitoare la dreptul conferit Ordinariatului Diecezei catolice de rit latin de Alba Iulia sunt neechivoce, art. VIII alin. (5) stabilind expres menţiunea "administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia", astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, existenţa unui drept de proprietate asupra bunurilor, inscripţiunile privitoare la proprietatea bunurilor se va face prin indicarea respectivelor fonduri - alin. (1) şi (5) din Acord.

În aceste condiţii, proprietatea cultului romano-catolic, mai exact a Diecezei romano-catolice de rit latin de Alba-Iulia asupra bunurilor aparţinând fondurilor nu poate fi susţinută, în raport cu argumentele precedente, şi, cu atât mai puţin acestea ar putea fi revendicate de un simplu organ al Diecezei - Statusul, sau continuatorul personalităţii sale juridice.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania împotriva sentinţei civile nr. 145/2017 din 05 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Cu privire la recursul declarat de intervenienţii Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar, Înalta Curte constată că acesta este neavenit.

Astfel, potrivit art. 67 alin. (4) din C. proc. civ.:

"Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond".

În faţa instanţei de fond, Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar au depus o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei Comisia Specială de Retrocedare, admisă în principiu prin încheierea din data de 22 martie 2017.

Având în vedere că pârâta Comisia Specială de Retrocedare nu a exercitat calea de atac împotriva sentinţei civile nr. 145/2017 din 05 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că în privinţa recursului intervenienţilor Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar devin aplicabile dispoziţiile art. 67 alin. (4) din Codul de procedură, calea de atac formulată de aceştia fiind neavenită.

Prin urmare, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 67 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neavenit, recursul declarat de Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 145/2017 din 05 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. din Transilvania împotriva sentinţei civile nr. 145/2017 din 05 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca neavenit, recursul declarat de Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca prin Primar, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2020.