Exclusion of 1982 wage compensation from pension score upheld; lower court judgment quashed and claim dismissed

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României reprezentat de Ministerul Muncii, Familiei şi Justiţiei Sociale, anularea din Anexa 15 a Normelor aprobate prin H.G. nr. 257/2011 de aplicare a prevederilor Legii 263/2010 a menţiunii referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensaţiilor acordate conform Decretului 46/1982, iar în subsidiar, în măsura în care va fi respins acest capăt de cerere, la stabilirea drepturilor de pensie după determinarea punctajului în conformitate cu prevederile Legii nr. 263/2010 să se facă aplicarea prevederilor Decretului nr. 46/12.02.1982.

Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 172/18.01.2019.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 159 din 5 iulie 2019, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, dispunând anularea parţială a H.G. nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cât priveşte menţiunea din Anexa nr. 15 referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensaţiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982, întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.

Totodată, a respins solicitarea de stabilire a drepturilor de pensie, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Muncii, Familiei şi Justiţiei Sociale în favoarea pârâtului.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentele pârâte susţin că instanţa de fond în mod greşit a apreciat în sensul nelegalităţii menţiunii din H.G. nr. 257/2011 referitoare la neluarea în calcul la determinarea pensiei a compensaţiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982.

Compensaţia acordată potrivit Decretului nr. 46/1982 a vizat, în exclusivitate, sporirea veniturilor prin creşterea retribuţiilor personalului muncitor, a veniturilor ţărănimii, a pensiilor şi a celorlalte venituri din fondurile sociale, în corelaţie cu modificările de preţuri la bunurile de consum şi la tarifele pentru servicii, susţine reurentele, nefiind determinantă pentru stabilirea drepturilor de pensie.

Decretul nr. 46/1982 a prevăzut, în mod expres, la art. 6, faptul că "retribuţia în acord, sporurile, indemnizaţiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii care se determină, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiei se stabilesc fără a se lua în considerare majorările de retribuţie prevăzute la art. 1."

Potrivit alin. (2) al art. 6 al aceluiaşi act normativ, "compensaţiile acordate potrivit art. 3 nu se iau în considerare la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în funcţie de nivelul pensiei."

Faţă de cele precizate, rezultă că acordarea compensaţiei avea ca scop creşterea retribuţiilor nominale pentru personalul muncitor (art. 9 din Decretul nr. 46/1982).

Retribuţia nominală era echivalentă salariului nominal structurat pe două niveluri: salariul brut şi salariul net, respectiv retribuţie brută şi netă.

Salariul brut sau retribuţia brută reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la data încadrării, iar salariul net sau retribuţia netă reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte efectiv. Retribuţia reală echivalentă salariului real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistentă si de servicii pe care si le pot procura angajaţii cu salariul net pe care îl primesc.

Concluzia reţinută de prima instanţă, în sensul că prin excluderea majorării retribuţiei tarifare acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982 de la stabilirea punctajului mediu anual se încalcă principiul de bază al contributivităţii, nu are suport, susţin recurentele, întrucât compensaţiile Decretul nr. 46/1982 nu au făcut obiectul bazei de calcul la care se raportează principiul contributivităţii.

In sistemul public de pensii, atât potrivit prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale (lege în vigoare în perioada 01.04.2001-01.01.2011), cât şi ale Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, la determinarea punctajelor medii anuale se utilizează salariile brute sau nete, după caz, la care se adaugă sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001 şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi.

Prevederile ambelor acte normative stipulează, în mod explicit, faptul că veniturile, altele decât salariile brute sau nete care se iau în considerare la calculul pensiilor, trebuie să fi constituit sporuri cu caracter permanent şi să fi făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001.

Potrivit prevederilor art. 6 din Decretul nr. 46/1982, compensaţiile acordate ca majorări salariale în sumă fixă nu au influenţat acordarea altor drepturi de retribuire care se stabileau, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiei.

Astfel, aceste compensaţii salariale pentru creşterea preţurilor au fost evidenţiate separat, fără a modifica salariul de bază în funcţie de care se stabileau alte drepturi sau obligaţii (contribuţii, etc).

Conform dispoziţiilor acestui articol, retribuţia în acord, sporurile, indemnizaţiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii care se determinau, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiei se stabileau tară a se lua în considerare majorările de retribuţie (compensaţiile salariale pentru creşterea preţurilor) prevăzute la art. 1 din decret.

In ceea ce priveşte compensaţiile pentru majorări de preţuri şi tarifele stabilite în baza Decretului nr. 240/1982 privind stabilirea unor măsuri pentru gospodărirea judicioasă şi reducerea în continuare a consumului de energie electrică, energie termică, gaze naturale şi alţi combustibili, acestea se acordau trimestrial, iar cuantumul acestora era determinat în mod diferenţiat, potrivit unor criterii specifice stabilite de acest act normativ.

Astfel, având în vedere aceste prevederi, precum şi alte precizări conţinute de actele normative respective, recurenţii susţin că sumele acordate drept compensaţii pentru creşterea preţurilor în baza Decretului nr. 46/1982 şi a Decretului nr. 240/1982 nu pot fi luate în considerare la determinarea punctajului mediu anual.

În concluzie, având în vedere argumentele anterior menţionate, recurentele solicită casarea sentinţei civile nr. 159/05.07.2019 şi respingerea acţiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

3. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimatul reclamant a invocat excepţia nulităţii recursurilor, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că recurentele nu au dezvoltat critici susceptibile de încadrare în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Soluţionând, în prealabil, excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare. În acest sens, Înalta Curte constată că ambele recurente consideră că soluţia pronunţată de instanţă este contrară normelor de drept substanţial care consacră principiul contributivităţii, or, o atare critică este circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Trecând la analiza argumentelor invocate în susţinerea motivului de casare anterior precizat, Înalta Curte constată că intimatul reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care solicită anularea dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, în ceea ce priveşte menţiunea referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensaţiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982, întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.

În esenţă, reclamantul A. susţine că la adoptarea acestei hotărâri de guvern au fost nesocotite principiul fundamental al contributivităţii şi cel al ierarhiei actelor normative, iar dispoziţiile din Anexa 15 la Normele aprobate prin H.G. nr. 257/2011 intră în conflict flagrant cu principiile menţionate şi cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 1 şi art. 96 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Soluţionând acţiunea reclamantului, prima instanţă că Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează la art. 2 lit. c) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Art. 165 alin. (2) din lege dispune că "La determinarea punctajelor lunare, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare".

Aceste dispoziţii legale sunt identice cu cele din reglementarea anterioară a sistemului public de pensii, reprezentată de Legea nr. 19/2000, constată instanţa fondului.

Prevederile ambelor acte normative stipulează, în mod explicit, faptul că veniturile, altele decât salariile brute sau nete care se iau în considerare la calculul pensiilor, trebuie să fi constituit sporuri cu caracter permanent şi să fi făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001.

Apoi, Decretul nr. 46/1982 a reglementat creşterea veniturilor reale ale populaţiei prin majorarea salariilor, a alocaţiilor de stat pentru copii, a pensiilor şi a celorlalte venituri care se acordă din fondurile sociale în raport cu nivelul retribuţiilor sau pensiilor. Art. 1 dispunea că, începând cu data de 15 februarie 1982, în cadrul primei etape de majorare a retribuţiilor prevăzută pentru cincinalul 1981-1985, se majorează retribuţiile tarifare ale tuturor categoriilor de muncitori şi maiştri, în mod diferenţiat, în funcţiile de condiţiile de muncă.

Art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 46/1982 prevedea că "Retribuţia în acord, sporurile, indemnizaţiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii care se determină, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiei se stabilesc fără a se lua în considerare majorările de retribuţie prevăzute la art. 1".

Făcând referire la interpretarea constantă a instanţei supreme, ce rezultă din deciziile pronunţate în recurs în interesul legii şi în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, instanţa fondului concluzionează că sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 trebuie să fie luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public dacă pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale şi au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare. De asemenea, această interpretare a principiului contributivităţii este pe deplin aplicabilă şi în actuala reglementare, reprezentată de Legea nr. 263/2010, apreciază instanţa fondului.

Constată Înalta Curte că soluţia de anulare a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, în ceea ce priveşte menţiunea referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensaţiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982 este greşită, întrucât nu se regăseşte, în speţă, exact premisa de la care a pornit legiuitorul când a legiferat principiul contributivităţii, principiu considerat de instanţa fondului a fi încălcat prin actul administrativ dedus judecăţii.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, prin dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 46/1982 a fost acordată, cu titlu compensatoriu, o sumă diferenţiată în raport de categoriile profesionale şi nivelul retribuţiilor existente la acea dată.

Deşi în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din decret, emitentul acestuia utilizează noţiunea de majorare a retribuţiei tarifare, prin dispoziţiile art. 6 din acelaşi act se arată că retributia în acord, sporurile, indemnizatiile, premiile, celelalte drepturi de retribuire, precum şi orice alte drepturi şi obligaţii care se determină, potrivit legii, in funcţie de nivelul retribuţiei se stabilesc fără a se lua în considerare majorările de retribuţie prevăzute la art. 1.

Prin urmare, chiar emitentul Decretului nr. 46/1982 a stabilit, cu prilejul acordării sumelor prevăzute la art. 1 din actul supus discuţiei, că aceste majorări de retribuţie nu influenţează nici drepturile şi nici obligaţiile care se determină, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiei.

De aceea, este corectă observaţia recurenţilor, potrivit căreia concluzia reţinută de prima instanţă, în sensul că prin excluderea majorării retribuţiei tarifare acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982 de la stabilirea punctajului mediu anual se încalcă principiul de bază al contributivităţii, nu are suport, întrucât compensaţiile Decretul nr. 46/1982 nu au făcut obiectul bazei de calcul la care se raportează principiul contributivităţii.

Această bază de calcul, la care face referire prima instanţă citând considerentele deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii respectiv decizia nr. 5/2010; decizia nr. 19/2011 şi decizia nr. 19/2012, are în vedere sumele pentru care au fost plătite contribuţiile la fondul asigurărilor sociale de stat, potrivit Decretului nr. 389/1972, însă, în condiţiile în care chiar emitentul Decretului nr. 46/1982 exceptează compensaţiile acordate din categoria nu numai a drepturilor dar şi a obligaţiilor care se determină, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiilor, concluzia potrivit căreia soluţia prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, în ceea ce priveşte menţiunea referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensaţiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982 este nelegală, contravenind chiar principiului enunţat de prima instanţă, acela al determinării punctajului mediu prin raportare la veniturile pentru care s-a plătit contribuţia la asigurările sociale de stat.

Astfel cum chiar intimatul reclamant a arătat în cuprinsul acţiunii sale, majorările de retribuţii, acordate în temeiul art. 1 din Decretul nr. 46/1982 şi compensaţiile acordate pensionarilor în temeiul art. 3 din acelaşi act, au fost evidenţiate distinct pe statele de plată şi pe cupoanele de pensii sub denumirea generică de "compensaţii".

Or, acest fapt atestă, în plus, exceptarea acestor sume din sfera câştigului brut salarial în raport cu care se reţinea, de către angajator, contribuţia pentru asigurările sociale de stat, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 389/1972.

Apărarea intimatului reclamant, în sensul că numai pentru sumele menţionate de art. 2 din Decretul nr. 389/1972 nu se datora contribuţia la asigurările sociale de stat, nu este concludentă în cauză, întrucât, în mod evident Decretul nr. 389/1972 nu poate intra în conflict cu o normă ulterioară. Din moment ce emitentul Decretului nr. 46/1982 a exceptat sumele acordate în temeiul dispoziţiilor art. 1 din sfera drepturilor ce prezentau interes pentru stabilirea drepturilor de asigurări sociale, prin efectul dispoziţiilor art. 6 din actul normativ citat, este evident că o atare exceptare se alătură şi nu contravine celor prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 389/1972.

În acelaşi sens, argumentele intimatului-reclamant, potrivit cărora drepturile acordate prin Decretul nr. 46/1982 au fost incluse în retribuţia tarifară începând cu data de 01.08.1988, potrivit Decretului nr. 206/1988, nu susţin critica la adresa legalităţii H.G. nr. 257/2011 ci, dimpotrivă, sunt chiar contrare acestei critici, rezultând, din istoricul reglementării, că numai începând cu data de 01.08.1988 aceste drepturi au fost incluse în salariul tarifar, intrând, implicit şi în baza de calcul a pensiilor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice cuprinse în Anexa nr. 15, referitoare la neluarea în calcul la stabilirea punctajului mediu anual a compensaţiilor acordate conform Decretului nr. 46/1982 nu încalcă prevederile Legii nr. 263/2010, referitoare la stabilirea drepturilor de pensie de asigurări sociale de stat cu luarea în considerare a principiului contributivităţii, cât timp Anexa nr. 15 din H.G. nr. 257/2011 nu face altceva decât să reitereze exceptarea acestor venituri din sfera de interes a drepturilor şi obligaţiilor circumscrise asigurărilor sociale de stat, aşa cum însăşi emitentul Decretului nr. 46/1982 a prevăzut la art. 6 din actul citat.

În consecinţă, recursurile declarate în cauză sunt fondate, astfel că sentinţa civilă criticată va fi casată şi, în rejudecare, acţiunea reclamantului va fi respinsă ca fiind neîntemeiată, constatându-se legalitatea actului administrativ dedus controlului judecătoresc.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor, invocată prin întâmpinare.

Admite recursurile formulate de pârâtul Guvernul României şi de intervenientul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei nr. 159 din 5 iulie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.