Taxpayer loses appeal, jointly liable for company's 27.6 million RON tax debts despite post-transfer resignation

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de la data de 5 iulie 2016, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună anularea Deciziei nr. MBR-DEC-11 din 5.01.2016, emisă de ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 58/CA/2017-P.I. din 2 mai 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, privind anularea Deciziei nr. MBR-DEC 11 din 5.01.2016 emisă de pârâtă în soluţionarea contestaţiei.

3. Calea atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul - reclamant a susţinut că nu este răspunzător pentru pasivul de 27.624.594 RON al societăţii, pentru că la data la care a părăsit societatea acest pasiv nu exista, şi, mai mult, actul care stabileşte aceste obligaţii fiscale a intervenit după momentul la care a predat societatea şi referitor la tranzacţii efectuate după data cesionarii părţilor sociale şi revocării sale din calitatea de administrator.

De asemenea, recurentul a susţinut că, deşi instanţa de fond corect a reţinut că decizia prin care i s-a atras răspunderea solidară are ca temei legal ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, procedura administrativă, începând cu notificarea iniţială, este desfăşurată în condiţiile dispoziţiilor art. 27 alin. (1) lit. b), ipoteză cu privire la care şi-a formulat apărările în acea fază. În opinia recurentului, acesta constituie un motiv distinct de nulitate absolută a întregului demers administrativ derulat de intimată, care l-a cercetat pentru o faptă, imputându-i apoi pasivul societăţii pentru o cu totul alta situaţie.

A mai arătat recurentul că nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii solidare, neexistând o înstrăinare sau ascundere a vreunui bun aparţinând societăţii debitoare.

Starea de insolvabilitate nu a fost cauzată de acţiunile sau inacţiunile sale în calitate de administrator; datoria pe care organul fiscal încearcă să i-o impute s-a născut ca urmare a unui control realizat ulterior părăsirii societăţii şi în legătură cu tranzacţii comerciale derulate ulterior.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Deşi recurentul a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contractorii ori numai motive străine de natura cauzei"), în cuprinsul motivării cererii de recurs nu se regăseşte nicio susţinere care să poată fi subsumată acestui motiv de casare, neputând fi astfel analizat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Demersul judiciar iniţiat de recurentul - reclamant vizează anularea Deciziei nr. MBR - DEC - 11 din 5.01.2016 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/28.09.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, în vederea realizării în tot a creanţelor fiscale în limita sumei de 27.642.594 RON.

Temeiul antrenării răspunderii reţinut de organele fiscale în cuprinsul celor două decizii este cel reglementat de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, iar nu cel de la art. 27 alin. (2) lit. b).

Dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 prevăd: "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

În Referatul privind oportunitatea declanşării procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.09.2015 se menţionează că obligaţiile de plată restante ale societăţii în sumă de 27.624.594 RON au fost stabilite în urma inspecţiei fiscale, conform Raportului de inspecţie fiscală nr. x încheiat la data de 30.12.2013 şi a Deciziei de impunere nr. x/30.12.2013 emise de către Activitatea de inspecţie fiscală - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare.

Inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioada 16.12.2013-27.12.2013, iar obiectivul controlului a fost de verificare a activităţii desfăşurate în anul 2013 (01.01.2013 - 31.10.2013) în vederea determinării modului de constituire şi virare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L..

În cauză, este necontestat că reclamantul a deţinut calitatea de asociat unic şi administrator al S.C. C. S.R.L. până la data de 16.09.2013, iar după această dată, de administrarea societăţii s-a ocupat noul administrator, numitul D., din cuprinsul Contractului de cesiune şi act adiţional autentificat la data de 2.10.2013 rezultând că asociatul A. a cesionat părţile sociale în favoarea numitului D. care a devenit astfel asociat unic în cadrul societăţii - f.170 din dosarul de fond. Totodată, predarea documentelor societăţii s-a făcut la data de 21.10.2013, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de predare primire aflat la fila x verso dosar fond.

Ca urmare a neachitării obligaţiilor fiscale datorate, autoritatea fiscală a întreprins măsuri de executare silită, constând în comunicări de somaţii şi titluri executorii, precum şi instituiri de popriri asupra disponibilităţilor băneşti aflate în conturile în RON şi/sau valută deschise la unităţile bancare.

Cum în urma acestor demersuri şi după verificarea patrimonială a societăţii debitoare nu au fost recuperate obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat consolidat, societatea a fost declarată debitor insolvabil fără bunuri, prin Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/10.04.2014 emis de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

În mod justificat instanţa de fond nu a primit susţinerea reclamantului referitoare la faptul că nu a cunoscut existenţa Raportului de inspecţie fiscală întocmit la data de 30.12.2015, în condiţiile în care a fost înştiinţat de organele fiscale despre demararea controlului fiscal în luna noiembrie 2013, acesta prezentând actele de cesiune şi, totodată, prezentându-se la discuţii în vederea clarificării acestor aspecte.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că în privinţa Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere întocmite ulterior operează prezumţia de legalitatea, întrucât acestea nu au fost atacate de reclamant, care a susţinut că nu a aflat despre existenţa acestora decât în anul 2015.

Cum în cauză, după cum s-a arătat mai sus, societatea al cărei administrator a fost reclamantul, a acumulat debite la bugetul de stat consolidat stabilite prin acte fiscale neanulate care se bucură de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate şi cum aceste debite nu au fost achitate, iar societatea debitoare a fost declarată insolvabilă fără bunuri, în mod corect autoritatea fiscală pârâtă, în vederea recuperării debitelor, a făcut aplicarea prevederilor legale mai sus citate, fiind îndeplinite toate condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantei cu societatea debitoare al cărei administrator a fost, pe perioada acumulării acestora.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei relei credinţe, Înalta Curte reţine că este îndeplinită întrucât recurentul - reclamant, în calitatea sa de administrator este responsabil faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare şi materiale.

Astfel, reaua credinţă este demonstrată tocmai prin omisiunea de a nu fi achitat obligaţiile fiscale la bugetul de stat din moment ce nu a arătat/nu a probat o conduită conformă cu prevederile legale.

Mai mult decât atât, concluzia că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, determinând neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale reiese din împrejurarea că pe parcursul anului 2013, reclamantul a retras în numerar de la bancă suma de 2.472.400 RON, iar în septembrie 2013 s-a retras din societate.

Motivele invocate în acţiune de reclamant, cum că ar fi creditat iniţial societatea şi avea de recuperat sume de bani de la aceasta, nu au putut fi primite de către prima instanţă, apreciind că, nefiind dovedite în vreun fel, acestea rămân simple supoziţii.

Totodată, virarea la buget a obligaţiilor legale este obligatorie şi întotdeauna prioritară faţă de alte plăţi, întrucât menţinerea sau redresarea activităţii unei societăţi comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient şi onest, al unei performanţe economice reale şi nu al sustragerii de la plata sumelor datorate bugetului de stat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 58/CA/2017-P.I. din 2 mai 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2020.