Judicial transfer denial and calculation of effective seniority excluding justice audit periods under CSM regulations

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.02.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea Hotărârii nr. 1001/12.11.2018 a secţiei de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea sa de transfer de la Judecătoria Constanţa la orice judecătorie din mun. Bucureşti, cu consecinţa obligării intimatului la emiterea unei hotărâri prin care să i se aprobe cererea de transfer de la Judecătoria Constanţa la oricare dintre judecătoriile din mun. Bucureşti.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 618 din data de 22 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a anulat Hotărârea nr. 1001/12.11.2018 a secţiei de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 618 din data de 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. cât şi pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. a criticat soluţia prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a intimatului la emiterea unei hotărâri prin care să se dispună transferul reclamantei de la Judecătoria Constanţa la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în conformitate cu statutul său constituţional şi cu dispoziţiile din Legile nr. 303/2004 şi nr. 317/2004, numai Consiliului Superior al Magistraturii i-ar reveni prerogativa gestionării resurselor umane în sistemul judiciar, iar o dispoziţie a instanţei în această materie dincolo de datele speţei, ar echivala cu o intruziune în atribuţiile constituţionale şi legale ale unei autorităţi de rang constituţional, ceea ce n-ar putea fi acceptat.

Având în vedere că legea contenciosului administrativ reglementează un contencios de plină jurisdicţie, în care competenţa instanţei nu se limitează la anularea unui act nelegal, ci include posibilitatea ca prin hotărârea judecătorească să se dispună măsuri pentru recunoaşterea de drepturi subiective, restituiri, reintegrări, despăgubiri şi chiar reformarea unei decizii administrative, instanţa poate să oblige autoritatea pârâtă la emiterea actului solicitat de reclamant, cu un anumit conţinut, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sau că legea îi conferă reclamantului un anumit drept.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, în ceea ce priveşte soluţia de anulare a Hotărârii nr. 1001/12.11.2018 a secţiei pentru judecători, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii arată că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 3 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 193/2006 (în vigoare la data emiterii actului atacat) reţinând faptul că perioada în care judecătorul a fost auditor de justiţie nu se ia în calculul vechimii în funcţie.

Astfel, după cum a arătat şi în întâmpinarea depusă în dosarul de fond, la calculul vechimii în funcţia de judecător sau procuror se are în vedere şi perioada în care candidatul a avut calitatea de auditor de justiţie, principiu aplicabil fiecărui solicitant de transfer care a avut calitatea de auditor de justiţie, astfel cum rezultă din tabelul privind situaţia judecătorilor care au solicitat transferul pentru sesiunea din octombrie - noiembrie 2018.

Totodată, potrivit art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror."

O interpretare a dispoziţiilor art. 3 din Regulament propusă de reclamantă în sensul de a nu se lua în calcul la vechimea în funcţia de judecător sau procuror perioada în care magistratul în cauză a avut calitatea de auditor de justiţie ar contraveni dispoziţiei menţionate din legea organică.

Or, potrivit principiului ierarhiei actelor normative, interpretarea unei prevederi regulamentare nu se poate realiza în contra unei dispoziţii cuprinsă în legea organică.

Prin urmare, luarea în calculul vechimii în funcţia de judecător sau procuror a perioadei în care candidatul la transfer a avut calitatea de auditor de justiţie este temeinică şi legală.

De altfel, aşa cum rezultă din tabelele centralizatoare a situaţiei cererilor de transfer formulate de judecători, la calculul vechimii în funcţia de judecător secţia pentru judecători a reţinut în mod constant şi perioadele în care titularii cererilor au avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a fost cazul.

în concluzie în mod corect a reţinut secţia pentru judecători că vechimea în funcţie a doamnei judecător B. a fost de 6 ani (compusă din perioada de 1 an şi 9 luni şi 14 zile în care a fost auditor de justiţie în 2012 -2014, perioada cât a fost judecător stagiar - fiind numită prin Hotărârea nr. 881/03.07.2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii/respectiv perioada cât a fost judecător definitiv, numită prin Decretul preşedintelui României nr. 60/15.01.2016, publicat în Monitorul Oficial nr. 35/19.01.2016).

Astfel cum a arătat şi în faţa instanţei de fond, hotărârea atacată este legală şi temeinică, fiind analizate criteriile prevăzute de art. 3 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, în raport de care cererea de transfer a reclamantei a fost respinsă.

De asemenea, în analiza cererii de transfer au fost avute în vedere aceste criterii independent de existenţa sau nu a unor cereri anterioare de transfer de la aceeaşi instanţă.

Normele care reglementează instituţia transferului au caracter supletiv şi conferă doar o vocaţie în sensul arătat, fără a crea în mod automat un drept solicitantului.

Astfel, în mod evident, din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare la transferul judecătorilor şi procurorilor rezultă că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la raţiunile şi necesităţile sistemului judiciar pentru evitarea provocării unor grave disfuncţionalităţi în activitatea instanţelor şi parchetelor.

În acest context, reiterează faptul că art. 3 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006 nu prevede în mod exhaustiv criteriile avute în vedere la soluţionarea cererilor de transfer şi nu stabileşte o ordine de prioritate a acestora în funcţie de ordinea în care sunt prevăzute, revenind secţiei pentru judecători să evalueze aceste criterii prin prisma raportului dintre interesul individual şi cel general.

În ceea ce priveşte soluţionarea celor 5 cereri de transfer de la Judecătoria Constanţa, secţia pentru judecători a avut în vedere toate criteriile regulamentare, reţinând că este preferabil criteriul vechimii în funcţie.

În aceste condiţii, ţinând cont de numărul de cereri de transfer formulate de la Judecătoria Constanţa, raportat la criteriile regulamentare exprese care diferă de la un candidat la altul şi care ar fi făcut obiectiv imposibilă o departajare a candidaţilor în condiţiile în care nu exista o prioritate prestabilită a acestora, soluţia adoptată în funcţie de vechimea în funcţia de judecător este o soluţie obiectivă şi echitabilă.

În ceea ce priveşte motivele personale invocate de doamna judecător, deşi avute în vedere Ia adoptarea hotărârii contestate, acestea nu reprezintă situaţii excepţionale apte să determine inversarea raportului de preeminenţă dintre interesul privat şi interesul general totodată nu pot fi considerate prioritare în raport cu motivele personale invocate de ceilalţi judecători care au solicitat transferul de Ia Judecătoria Constanţa.

Referitor la soluţiile adoptate în cazul altor judecători, reiterează faptul că fiecare cerere de transfer se analizează de către secţie în mod distinct, cu luarea în considerare a situaţie posturilor şi a volumului de activitate al instanţelor implicate, a specificul acestora, precum şi a motivelor personale invocate de către fiecare candidat în parte.

De asemenea, susţinerea reclamantei în sensul că judecătorii cu grad profesional superior ar trebui să funcţioneze la instanţe corespunzătoare în grad nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate întrucât nu are corespondent într-o normă imperativă.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal, anularea recursului ca netimbrat şi în subsidiar anularea recursului ca tardiv formulat. Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 24 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând cererile de recurs formulate, prin prisma dispoziţiilor incidente, precum şi a apărărilor invocate de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte va respinge ca tardiv formulat recursul reclamantei A. şi ca nefondat recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu prioritate, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

În raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Potrivit art. 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.

Dispoziţiile art. 470 alin. (5) din acelaşi act normativ statuează în mod expres faptul că în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

La calculul termenelor se au în vedere dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Noul C. proc. civ., potrivit cărora atunci când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

În raport de aceste dispoziţii rezultă că, pentru înregistrarea declaraţiei de recurs, partea recurentă avea obligaţia de a respecta termenul de 15 de la comunicarea hotărârii.

Având în vedere faptul că sentinţa instanţei de fond a fost comunicată la data de 11.03.2020, rezultă fără putinţă de tăgadă că ultima zi în care recurentul-pârât avea posibilitatea să înregistreze declaraţia de recurs a fost data de 27.03.2020.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, depunerea motivelor de recurs la data de 23.05.2020 s-a realizat cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicare, aspect în raport de care se va admite excepţia tardivităţii recursului.

Cu privire la motivele de recurs formulate de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte constată că acestea se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 193/2006, cu modificările şi completările ulterioare (versiunea în vigoare la data adoptării hotărârii atacate) la soluţionarea cererilor de transfer ale judecătorilor şi procurorilor la alte instanţe sau parchete vor fi avute în vedere următoarele criterii:

- volumul de activitate al instanţei sau parchetului de la care se solicită transferul şi la care se solicită transferul, numărul posturilor vacante şi al posturilor temporar vacante la instanţele ori parchetele implicate şi dificultăţile de ocupare a acestora;

- vechimea efectivă în funcţia de judecător sau procuror;

- vechimea la instanţa sau parchetul de la care se solicită transferul;

- vechimea în gradul aferent instanţei, respectiv parchetului la care se solicită transferul;

- specializarea judecătorului/procurorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secţiei/completului corespunzător specializării, precum şi disponibilitatea de a activa în alte secţii/complete decât cele corespunzătoare specializării ale instanţei/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerinţele acesteia;

- domiciliul solicitantului;

- locul de muncă al soţului sau soţiei;

- distanţa dintre domiciliul şi sediul instanţei sau parchetului la care funcţionează judecătorul ori procurorul şi posibilităţile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia;

- starea de sănătate şi situaţia familială".

Aceste dispoziţii menţionează în mod cumulativ şi limitativ criteriile care pot fi avute în vedere la soluţionarea cererilor de transfer ale judecătorilor şi procurorilor la alte instanţe sau parchete, concluzie care rezultă din maniera de formulare a sintagmei "vor fi avute în vedere următoarele criterii".

În contextul în care, prin hotărârea atacată, recurentul-pârât a decis să acorde preferinţă criteriului "vechimii în funcţia de judecător", în mod corect prima instanţă a verificat legalitatea hotărârii prin prisma acestui criteriu în forma prevăzută de art. 3 din Regulament, respectiv "vechimea efectivă în funcţia de judecător sau procuror", care vizează doar perioada în care judecătorul a exercitat în mod efectiv această funcţie, cu excluderea perioadelor în care a deţinut funcţii asimilate, precum cea de auditor de justiţie la Institutul Naţional al Magistraturii.

Pe baza înscrisurilor depuse la dosarul de fond, prima instanţă a constatat că reclamanta a fost numită în funcţia de judecător la Judecătoria Constanţa prin Decretul prezidenţial nr. 1.148 din 18.12.2013, publicat în Monitorul Oficial al României la data de 21.12.2013, astfel că vechimea efectivă în funcţia de judecător coincide cu vechimea la Judecătoria Constanţa era de 4 ani şi 10 luni la data soluţionării cererii de transfer, iar nu de 4 ani, cum eronat s-a menţionat în cuprinsul hotărârii atacate.

Pe de ală parte, comparativ cu situaţia reclamantei s-a avut în vedere situaţia doamnei judecător B. (absolventă a Institutului Naţional de Magistratură promoţia 2012 - 2014) care a fost numită în funcţia de judecător stagiar la Judecătoria Galaţi începând cu data de 15.07.2014 în Şedinţa plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 03.07.2014. În continuare, doamna judecător B. a fost numită în funcţia de judecător la Judecătoria Constanţa la data de 16.01.2016 unde şi-a desfăşurat activitatea în cadrul secţiei civile până la momentul aprobării cererii de transfer la sesiunea organizată la data de 12.11.2018. Cu alte cuvinte, doamna judecător B. avea, la data de 12.11.2018 (când a fost emisă hotărârea atacată), o vechime efectivă în funcţia de judecător de doar 4 ani şi 3 luni (cu 7 luni mai mică decât a reclamantei), iar în cadrul Judecătoriei Constanţa avea o vechime de 2 ani şi 9 luni (cu 2 ani şi o lună mai mică decât a reclamantei).

În concluzie, în mod corect a reţinut prima instanţă că emiterea Hotărârii secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a efectuat ca urmare a aplicării nelegale a criteriului pe care chiar recurentul-pârât l-a stabilit, în cuprinsul actului, să-i acorde preferinţă, producându-i reclamantei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, criticile formulate de recurentul-pârât fiind nefondate.

7. Soluţia instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, va respinge ca tardiv declarat recursul recurentei-reclamante şi va respinge ca nefondat recursul recurentului-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A..

Respinge ca tardiv declarat recursul recurentei-reclamante A. împotriva sentinţei nr. 618 din 22 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.