Obligation of Ministry of Justice to issue individual salary reclassification order for judges under O.U.G. 83/2014 despite subsequent collective salary orders

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.12.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Târgu Mureş, a solicitat anularea parţială a Ordinului emis de Ministrul Justiţiei sub nr. x din 28.09.2016 şi obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei să emită un nou ordin privind reîncadrarea sa cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 01.10.2015; reîncadrarea reclamantei nu a ţinut seama de sentinţa civilă nr. 1469 din 06.11.2007 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 149/R/2008 a Curţii de Apel Târgu-Mureş prin care i-au fost acordate creşterile salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 10/2007, cu consecinţa recalculării tuturor drepturilor ce i se cuvin; plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite începând cu data emiterii ordinului şi până la data plăţii efective, actualizate în funcţie de indicele de inflaţie şi în continuare, pentru viitor, precum şi dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1447 din 21 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Târgu Mureş, a fost anulat actul atacat şi a fost obligat pârâtul să emită ordin de salarizare legal, cu plata indemnizaţiei aferente, raportat la Decizia nr. 23/2016 a ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia CCR nr. 794/2016 şi Ordinul MJ nr 219/C/01.02.2017, ţinând cont de sentinţele definitive.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul- pârât a criticat sentinţa recurată ca fiind nelegală, în dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept ale recursului invocând, în esenţă, următoarele motive:

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că, urmare a emiterii Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4680/C/21.12.2016 în baza art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, a Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, indemnizaţia de încadrare brută a reclamantului, în intervalul 01.08.2016 - 01.10.2016, a fost recalculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal.

Astfel, prin ordinul menţionat s-a dispus ca judecătorii care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie se recalculează la nivel maxim, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Totodată, ordinul menţionat prevede că, începând cu data de 01.08.2016, indemnizaţia de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi a asistenţilor judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci şi 5%, 2% şi 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015.

Ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017 a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, la art. 1 alin. (1) prevăzându-se că "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 (...)" .

De observat, în fine, susţine recurentul, este şi faptul că, începând cu luna februarie 2017, intimata-reclamantă a primit indemnizaţia majorată cu valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din Ordinul M.J. nr. 219/C/01.02.2017, pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca, după efectuarea calculelor în vederea stabilirii diferenţelor şi asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei, să fie plătite şi diferenţele rezultate pentru perioada anterioară.

De asemenea, a fost criticată soluţia de obligare a Ministerului Justiţiei la plata indemnizaţiei aferente, în condiţiile în care această obligaţie revine exclusiv Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţă cu personalitate juridică, în cadrul căreia funcţionează reclamanta, între aceştia din urmă existând raportul obligaţional în discuţie, cu privire la acest aspect făcându-se trimitere la atribuţiile ministerului referitoare la salarizare.

La data de 23.12.2019, recurentul-pârât a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, având în vedere emiterea OMJ nr. 1474/C/24.05.2017, OMJ nr. 2066/C/2018 şi nr. 95/C/2019, ataşate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de părţi, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

În esenţă, argumentele pârâtul sunt circumscrise modalităţii de calculare a drepturilor salariale cuvenite reclamantului, prin prezentarea succintă a prevederilor legale incidente cauzei (incluzând deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sau de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii), raportate la conţinutul ordinelor colective de salarizare emise de Ministrul Justiţiei sub nr. x/21.12.2016 şi nr. y/01.02.2017. Concluzionează recurentul-pârât că, prin aceste ordine, indemnizaţia de încadrare brută a recurentului-reclamant a fost recalculată prin raportare la valorile de referinţă sectorială stabilite de instanţa de fond, astfel încât pretenţiile reclamantului nu sunt întemeiate.

Înalta Curte reţine, însă, că aceste critici nu se raportează la conţinutul concret al obligaţiilor dispuse în sarcina pârâtului de către instanţa de fond şi nici la obiectul pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că ordinul de salarizare individual, reprezentat de Ordinul nr. 95/C, a fost emis la data de 04.01.2019 şi depus de către pârât la dosarul instanţei de control judiciar la data de 23.12.2019, în timpul judecării căii de atac, împreună cu un alt ordin colectiv, respectiv Ordinul nr. 2066/C, emis la data de 24.05.2018 .

În consecinţă, chiar dacă ordinele colective (prin care s-a procedat la recalcularea drepturilor cuvenite tuturor judecătorilor în funcţie de anumite valori de referinţă sectoriale, precum şi prin includerea majorărilor de 2%, 5% şi 11%) au fost emise de pârât după promovarea cererii de chemare în judecată, dar anterior pronunţării sentinţei recurate, Înalta Curte constată că ordinul individual care o vizează pe reclamantă nu a fost emis decât după depunerea cererii de recurs. Or, chiar dacă s-ar aprecia că ordinele colective respectă dispoziţiile legale incidente, din punct de vedere al stabilirii cuantumului drepturilor salariale cuvenite categoriei profesionale vizate, relevanţă în soluţionarea cauzei prezintă actul cu caracter individual, prin care sunt tranşate pretenţiile de natură salarială ale reclamantei care fac obiectul cererii de chemare în judecată, act pe care pârâtul l-a emis cu întârziere, în timpul judecării căii de atac.

Prin urmare, argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare, prin Ordinele nr. 4680/C/21.12.2016 şi nr. 219/C/01.02.2017, a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor, vor fi respinse, ca nefondate, fiind insuficiente pentru tranşarea chestiunii litigioase deduse judecăţii, care vizează, concret şi punctual, pretenţiile de natură salarială ale reclamantei A., acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actului administrativ individual.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prima instanţă a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordinul de salarizare cuprinzând indemnizaţia de încadrare recalculată şi să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţii care se înscriu în sfera atribuţiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Aşadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituţia angajatoare, Curtea de Apel târgu-Mureş, dar recurentului-pârât Ministerul Justiţiei îi revine obligaţia asigurării cadrului necesar efectuării plăţii, respectiv a îndeplinirii tuturor operaţiunilor şi formalităţilor de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimata-reclamantă, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a mai susţinut, prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de recurs, că, urmare a emiterii Ordinelor nr. 2066/C/2018 şi nr. 95/C/2019, acţiunea reclamantei a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantei de a-i fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantei, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantei de către pârâtul Ministerul Justiţiei. Cel mult, se poate susţine că această împrejurare vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantei şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1447 din 21 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2020.