Inoperability of standard arbitration clause in administrative contract due to lack of express written acceptance under Civil Code Art. 1203

Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Unitatea de Implementare a Proiectului şi Autoritatea Naţională a Persoanelor cu Dizabilităţi, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâţilor la plata sumei de 431.558,72 USD compusă din: 420.861,82 USD reprezentând contravaloarea serviciilor de consultanţă prestate de reclamantă în baza contractului de prestări servicii de consultanţă nr. 1/05.02.2014; 10.696,9 USD reprezentând costurile/cheltuielile avansate de către consorţiu în vederea prestării serviciilor de consultanţă în beneficiul Ministerului, în baza Contractului de consultanţă;

- obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere calculate pentru neplata la timp a sumelor solicitate, pentru perioada cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective;

- suplinirea consimţământului Ministerului la modificarea contractului şi încheierea actului adiţional nr. x care să prevadă modificarea Contractului de consultanţă în sensul (i) prelungirii termenului contractual cu un an, calculat de la data pronunţării hotărâri judecătoreşti definitive sau cu orice altă perioadă de timp necesară pentru executarea contractului, precum şi (ii) extinderea echipei cu un număr de 2 experţi specializaţi în domenii de interes pentru implementarea proiectului, (iii) majorării bugetului iniţial al proiectului conform propunerilor justificate ale consorţiului prezentate cu ocazia propunerii actului adiţional nr. x şi (iv) modificării corespunzătoare a planului de implementare şi a graficului de plăţi; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3623/08.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei generale; a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal cauza a fost înregistrată sub acelaşi nr. de dosar la data de 24.08.2017.

La primul termen de judecată în faţa instanţei învestită prin declinare, 09.11.2017, Curtea a pus în discuţia părţilor, faţă de prevederile art. 131 C. proc. civ., excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată invocată prin întâmpinările formulate în cauză, apreciind că nu este ţinută de soluţia tribunalului asupra acestei chestiuni.

După respingerea cererii de recuzare formulată în cauză, faţă de punerea în discuţie a chestiunii competenţei generale, la termenul de judecată din data de 08.02.2018, Curtea a acordat din nou cuvântul părţilor asupra excepţiei de necompetenţă generală şi asupra competenţei materiale funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal în soluţionarea acţiunii de faţă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 507 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată prin întâmpinare, respingând, ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Unitatea de Implementare a Proiectului şi Autoritatea Naţională a Persoanelor cu Dizabilităţi.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A, în nume propriu şi în calitate de lider al consorţiului, a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat: în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, casarea şi rejudecând, respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti în vederea continuării judecăţii, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Sentinţa recurată contravine prevederilor art. 132 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ.

În esenţă, se susţine că instanţa învestită prin declinare de către prima instanţă sub aspectul criteriului competenţei materiale nu mai putea să invoce necompetenţa generală a instanţei de judecată, deoarece aceasta fusese verificată de prima instanţă învestită, care depăşise etapa verificării acestui incident procedural, competenţa generală fiind verificată cu prioritate faţă de competenţa materială a instanţei. Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

3.2. Sentinţa recurată contravine prevederilor art. 554 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României coroborat cu art. 1 raportat la art. 2 alin. (1) lit. c), art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 - Motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2.1. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, clauza compromisorie este inoperantă

Instanţa de fond a reţinut că clauza compromisorie ar fi operantă, raportat la natura arbitrajului (ad-hoc) şi la faptul că aceasta ar cuprinde elementele esenţiale, privind desemnarea arbitrilor, a locului arbitrajului şi regulile de procedură aplicabile, astfel că nu ar fi afectată de viciul anulabilitaţii. Raţionamentul instanţei de fond este viciat, aceasta făcând o confuzie nepermisă între operabilitatea clauzei arbitrale şi valabilitatea acesteia.

Clauza compromisorie este inoperantă, întrucât potenţialii arbitri din cadrul B. nu au competenţa profesională necesară în vederea soluţionării prezentei cauze.

Din lecturarea Contractului de Consultanţă şi raportat la forma pe care acesta o îmbracă este evident că este un contract cu o formă standard, care nu a fost adaptat situaţiei de fapt. După cum a precizat anterior, pentru încheierea acestuia au fost aplicate regulile de achiziţie instituite de Banca Mondială. Or, este cunoscut că Banca Mondială şi alte instituţii similare recomandă formatele FIDIC de contracte (şi implicit formatele de clauze compromisorii) în proiectele de construcţii în care băncile au calitatea de finanţatori. Contractele FIDIC sunt contracte standard în domeniul construcţiilor şi instalaţiilor, utilizate drept modele de referinţă pe plan internaţional. Acestea au fost elaborate de către B.. Cu referire la contractele de construire, scopul FIDIC este de a crea standarde de contracte ce pot fi utilizate pentru o varietate de proiecte de construire şi instalaţii.

Raportat la cele de mai sus, pe de o parte, inserarea în cadrul Contractului de Consultanţă a clauzei compromisorii reprezintă o eroare rezultată din utilizarea unui şablon contractual, impus de către Banca Mondială, în calitate de finanţator al serviciilor prestate. Pe de altă parte, este evidentă inoperabilitatea acestei clauze în litigiul pendinte, dat fiind obiectul Contractului de Consultanţă.

După cum au reliefat-o inclusiv pârâţii, obiectul Contractului de Consultanţă îl reprezintă prestarea serviciilor de consultanţă pentru proiectarea şi implementarea criteriilor armonizate de evaluare a handicapului şi a structurii instituţioiiale unificate. Scopul Contractului de Consultanţă a fost de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate şi stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap.

Deşi în cuprinsul clauzei compromisorii a fost indicată instituţia care ar urma să aibă rol determinant în cadrul viitorului litigiu arbitral, clauza rămâne inoperantă deoarece FIDIC are competenţe profesionale exclusiv în domeniul construcţiilor şi al instalaţiilor şi nicidecum în domeniul în care au fost prestate serviciile de consultanţă -stabilirea gradului de handicap şi dizabilitate.

Prezentul litigiu tot nu ar putea fi referit arbitrilor propuşi de FIDIC în vederea soluţionării pe calea arbitrajului, dat fiind că sub egida acestei instituţii nu activează persoane care să aibă cunoştinţele necesare pentru soluţionarea cauzei, respectiv cunoştinţe cu privire la standardele de clasificare a handicapului şi dizabilităţilor întocmite de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (ICF Qualifiers).

Prin urmare, este falsă concluzia Curţii de Apel Bucureşti cu privire la operabilitatea clauzei arbitrale motivat de faptul că, dacă se interpretează paragrafele clauzei arbitrale în mod corelat, s-ar observa că, chiar şi în cazul în care ar fi imposibilă constituirea tribunalului arbitral în baza pct. 45.1 lit. (a), părţile ar avea la dispoziţie celelalte ipoteze şi reguli de constituire a tribunalului arbitral.

3.2.2. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, şi suplimentar argumentelor privind inoperabilitatea, clauza compromisorie este nulă absolut

Raportat la faptul că partea contractantă este Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, autoritate publică, şi raportat la obiectul contractului, respectiv prestarea unor servicii de interes public, rezultă ca suntem în prezenţa unui act administrativ asimilat.

Raportat la calificarea (în practică şi în doctrină) a clauzei compromisorii drept convenţie de sine stătătoare, urmează a se reţine că nulitatea clauzei compromisorii nu se apreciază exclusiv prin raportare la prevederile art. 550 din C. proc. civ., ci prin raportare la condiţiile generale de valabilitate a actului juridic civil/contractului, astfel cum sunt reglementate în cadrul C. civ.

3.2.3. Contrar celor reţinute de prima instanţă, Ministerul nu a avut capacitatea juridică pentru a încheia o convenţie arbitrală

Contrar celor reţinute de prima instanţă, fără a fi realizat însă o temeinică argumentare logico-juridică a opiniei pe care s-a bazat soluţia pronunţată, raportul juridic rezultând din Contract nu se poate înscrie în categoria "operaţiunilor de comerţ internaţional", chiar dacă a fost încheiat cu un consorţiu din care fac parte persoane juridice de naţionalitate străină; raportat la definirea şi conţinutul serviciilor de consultanţă prestate, este dincolo de orice dubiu faptul că obiectul Contractului constă în prestarea de servicii de consultanţă în domeniul medical şi al protecţiei sociale, având drept finalitate procurarea de către autorităţile publice române a instrumentelor pentru îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina acestora conform legii, în domeniul protecţiei sociale şi medical; obiectul Contractului, astfel caracterizat, exclude orice legătură cu "operaţiunile comerciale internaţionale" anterior menţionate, iar prin urmare exclude aplicarea prevederilor art. 2 paragraful 1 al Convenţiei de la Geneva sus-citate.

De asemenea, raportat la prevederile legale (interne) aplicabile la data încheierii Contractului (la care face referire art. 542 alin. (2) C. proc. civ.), respectiv art. 14 alin. (1) lit. (d) din O.U.G. nr. 34/2006, rezultă că facultatea recunoscută autorităţilor publice, şi în consecinţă şi Ministerului, de a încheia o convenţie arbitrala pentru reglementarea diferendelor rezultând din contractele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, nu este aplicabilă Contractului, de vreme ce acesta a fost atribuit potrivit regulilor de achiziţie ale Băncii Mondiale, în calitate de finanţator al Contractului.

În plus, chiar dacă ar fi existat o normă legală de recunoaştere/stabilire a capacităţii autorităţilor publice din România de a încheia o convenţie arbitrala pentru reglementarea diferendelor rezultând din contracte de achiziţie publica atribuite cu aplicarea procedurii reglementate de un finanţator internaţional, precum Contractul, o asemenea normă ar fi trebuit să aibă caracter expres şi să fie cuprinsă într-o lege specială. De asemenea, norma de reglementare a capacităţii, aplicabilă Contractului, ar fi trebuit cuprinsă într-o lege cu caracter organic.

Faţă de aspectele reţinute mai sus, se impune concluzia că Ministerul nu a avut capacitatea juridică pentru a încheia o convenţie arbitrala, în forma clauzei compromisorii incluse în Contractul de Consultanţă, motiv pentru care aceasta este nulă absolut.

3.2.4. Contrar celor reţinute de prima instanţă, litigiile rezultând din contracte administrative nu pot fi supuse arbitrajului

Recurenta a arătat că în litigiul pendinte nu sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii ("O.U.G. nr. 34/2006"). Contractul de Consultanţă este un contract de achiziţie publică, în sensul Legii nr. 554/2004, pentru încheierea căruia sunt aplicabile regulile de selecţie instituite de Banca Mondială, astfel cum rezultă din art. 1.1 din contract. Ipoteza ca pentru desemnarea prestatorului se aplică reguli internaţionale de selecţie nu are impact cu privire la legea aplicabilă contractului, cu toate consecinţele care derivă din această situaţie. Aşadar, argumentul instanţei în sensul că suntem în prezenţa unui contract încheiat după reguli internaţionale, ceea ce atrage inclusiv consecinţa jurisdicţiei arbitrale, este eronat din punct de vedere juridic.

Prin art. 14 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 34/2006, se stipulează expres că acest act normativ nu se aplică atunci când contractul de achiziţie publică este atribuit ca urmare a aplicării unei proceduri specifice unor organisme şi instituţii internaţionale.

Dat fiind că încheierea Contractului de Consultanţă a fost supusă regulilor instituite de Banca Mondială antereferite, rezultă că în litigiul pendinte nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 288 indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006, iar, pe cale de consecinţă, soluţionarea acestuia este exclusiv de competenţa instanţelor de contencios administrativ. Argumentul primei instanţe în sensul că art. 2881 din O.U.G. nr. 34/2006 şi norma corelativă din Legea nr. 101/2016 că ar fi un indiciu că statul a permis jurisdicţia arbitrală în contractele administrative reprezintă o extrapolare nepermisă instanţei de judecată. Excepţia de la regulă este de strictă interpretare şi este interzisă orice adăugire la norma de excepţie. Aşadar, faptul că prevederile Legii nr. 101/2016 şi ale O.U.G. nr. 34/2006 permit jurisdicţia privată, sunt relevante doar în măsura în care se interpretează restrictiv, în sensul că este permisă utilizarea arbitrajului doar pentru disputele născute în baza contractelor încheiate în baza Legii nr. 98/2016, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006.

3.2.5. Soluţionarea prezentei cauze este de competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ, stabilită prin norme imperative de ordin constituţional

Potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat. In cazul Contractului de Consultanţă, scopul serviciilor prestate de către consorţiu este acela de a asigura implementarea criteriilor armonizate de evaluare a handicapului şi a structurii instituţionale unificate în România. Având în vedere obiectul acestor activităţi, este evident că acestea sunt destinate unui interes public, şi anume interesul persoanelor cu handicap, întrucât protecţia persoanelor cu handicap are implicaţii puternice de ordin economico-social. Scopul Contractului de Consultanţă a fost de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate şi stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap. Având în vedere aceste aspecte, este evident că raporturile juridice născute în temeiul acestuia nu pot să facă obiectul jurisdicţiei unei instanţe arbitrale, respectiv justiţiei private, cum a reţinut în mod greşit prima instanţă.

3.2.6. Obiectul prezentului litigiu nu are caracter arbitrabil

Litigiul pendinte, contrar celor reţinute de prima instanţă, prin însăşi voinţa legiuitorului constituant, potrivit prevederilor art. 50 şi art. 126 din Constituţia României, a fost prevăzut în sfera litigiilor de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

De asemenea, cel puţin din cunoştinţele recurentului, nu reiese ca la momentul actual să există vreo dispoziţie prevăzută de lege care să confere autorităţilor publice posibilitatea de a încheia clauze de arbitraj cu privire la contrate de prestări servicii de consultanţă în scopul de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate şi stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap - ratione personae.

3.2.7. Lipsa acceptării scrise de către A. a clauzei compromisorii

Cu privire la compatibilitatea normelor C. civ. cu legea contenciosului administrativ şi în general cu normele dreptului administrativ, care justifică aplicabilitatea în acest caz a art. 1202 şi art. 1203 C. civ., doctrina a opinat în sensul că instrumentele specifice dreptului privat, precum tranzacţia, prin care persoana vătămată dispune cu privire la consecinţele păgubitoare generate de un act administrativ, sunt perfect încadrabile în raporturile de putere dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat.

A fortiori, reglementările/instrumentele de drept privat, prin care se instituie măsuri de protecţie a intereselor persoanelor juridice de drept privat, în raporturile de supraordonare în care intra cu autorităţile publice, trebuie considerate a fi pe deplin compatibile cu aceste raporturi (şi aplicabile inclusiv în contextul încheierii contractelor administrative).

În consecinţă, se poate aprecia în mod îndreptăţit că reglementările specifice cu privire la clauze standard, cuprinse în art. 1202 şi 1203 C. civ., sunt compatibile cu dreptul administrativ şî cu raportul de supraordonare caracteristic acestuia (cu atât mai mult cu cât, potrivit regulilor generale în materia încheierii contractelor administrative, acestea sunt întotdeauna rezultatul unei procedurii formalistice, iar prevederile art. 1202-1203 C. civ. doar stabilesc o formalitate suplimentară de urmărit de către autorităţile publice la încheierea contractelor administrative).

În plus, urmează a se reţine că nu există o prevedere legală generală, care să înlăture de la aplicare dispoziţiile art. 1202 şi art. 1203 C. civ., stabilind că o clauză compromisorie, atunci când este permisă a fi inclusă într-un contract administrativ, ar fi automat inclusă în partea reglementară a contractului administrativ. De exemplu, urmează a se avea în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 288 indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006, părţile unui contract de achiziţie publică pot conveni soluţionarea diferendelor rezultate din contracte de achiziţii publice pe calea arbitrajului, dar nu sunt obligate să utilizeze arbitrajul. Formularea textului legal este edificatoare pentru a ilustra fără dubii rezervarea unei facultăţi, atât pentru autoritate, cât şi pentru persoana juridică de drept privat, de a încheia o convenţie arbitrală sau nu; ca un corolar, existenţa unei facultăţi rezervate în modl expres persoanei juridice de drept privat, exclude orice facultate implicită pentru autoritatea publică de a obliga persoana juridică de drept privat, prin orice mecanism de drept public, la încheierea/acceptarea unei convenţii arbitrale.

În aplicarea art. 1202 şi 1203 C. civ., coroborate cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se arată că rezultă în mod indubitabil caracterul de clauză standard al clauzei compromisorii invocate de Minister din redactarea acesteia, dat fiind faptul că această clauză nu a fost în niciun fel particularizată faţă de modelul cuprins în propunerea de contract.

Clauza compromisorie nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către A., potrivit imperativelor C. civ.

Prin urmare, raportat la argumentele prezentate mai sus, şi având în vedere sancţiunea specifică a lipsirii de efecte juridice a clauzei compromisorii, în baza prevederii exprese a art. 1203 C. civ., urmează a se reţine faptul că clauza compromisorie este inoperantă, în sensul art. 554 alin. (2) C. proc. civ.

3.2.8. Interesul public impune înlăturarea de la aplicare a clauzei compromisorii

Obiectul Contractului este în strânsă legătură cu prestarea serviciului public de asistenţă socială, în sensul că prin acesta s-a încercat armonizarea criteriilor de stabilire a gradului de handicap/invaliditate. Executarea în bune condiţii a Contractului contribuie la furnizarea în bune condiţii a serviciului public de asistenţă social, serviciu public esenţial pentru buna funcţionare a societăţii. În continuarea raţionamentului juridic, este lesne de observat faptul că soluţionarea acestei dispute de către inginerii constructori care ar fi numiţi de B. din Lausanne nu poate să contribuie la o bună administrare a actului de justiţie, fiind în final, afectat interesul public şi, pe cale de consecinţă, persoanele care depind de buna funcţionare a serviciului public de asistenţă socială.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale

Pârâtul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a S.C. A. în promovarea recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea excepţiei invocate, pârâtul a arătat că pentru proiectul Băncii Mondiale mai sus menţionat a fost întocmit Contractul de asociere între A. - Grecia, C. - Grecia, D. - Planda, S.C. E. S.R.L. - România, S.C. F. - România având ca scop "să înfiinţeze un Consorţiu pentru îndeplinirea contractului "Prestarea serviciilor de consultanţă pentru proiectarea şi implementarea criteriilor armonizate de evaluare a handicapului şi a structurii instituţionale unificate".

În conformitate cu prevederile art. 1 din Contractul de Asociere, S.C. A. S.A. va acţiona drept lider al consorţiului şi va semna în numele Consorţiului contractul cu Departamentul de Management de proiecte din Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Pe fondul recursului, se arată că sentinţa pronunţată respectă în totalitate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., astfel încât nu pot fi invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Sentinţa recurată este corect, legal şi amplu motivată, nefiind încălcate regulile de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii acesteia.

Recurentul îşi întemeiază calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat însă, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti nu a încălcat regulile de procedură şi nici autoritatea de lucru judecat.

Nu poate fi reţinută critica recurentei privind nulitatea absolută a sentinţei civile raportat la prevederile art. 132 din C. proc. civ.. Prevederile mai sus menţionate se completează cu celelalte prevederi legale interpretându-se ca un tot unitar, unele prin altele şi nu rupte din context, numai anumite articole, într-un sens restrictiv şi personal.

În mod corect, prima instanţă a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată având în vedere prevederile art. 129 şi următoarele din C. proc. civ., potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii. În mod corect, instanţa de fond a aplicat prevederile art. 554 din C. proc. civ.

Necompetenţa materială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Admiţând excepţia necompetenţei materiale, Tribunalul Bucureşti s-a dezînvestit. Atunci când excepţia este admisă, art. 132 alin. (3) prevede că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent. În mod corect şi legal Curtea de Apel Bucureşti, care nu poate fi ţinută de hotărârea unei instanţe necompetentă material, s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei generale.

Având în vedere pct. 45.1 din Contractul nr. x/05.02.2014 şi ale pct. 45.1 din Condiţiile speciale al Contractului, în cauză este competent B., Elveţia aşa cum părţile au convenit.

În mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanta nu ţine cont de conţinutul clauzei compromisorii şi oferă extrageri din conţinutul acesteia fără o coroborare şi analiză unitară a clauzei compromisorii, fără a avea în vedere că a semnat contractul fără obiecţiuni, iar contractul valabil încheiat reprezintă "legea părţilor".

Referitor la nulitatea clauzei compromisorii invocată de recurentă, se arată că validitatea cauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă şi, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul în care se aplică tuturor neînţelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă.

Curtea de Apel Bucureşti în mod corect şi legal a reţinut că în cauză este vorba de un element de extraneitate, element derivat din naţionalitatea străină a unor membrii ai Consorţiului şi potrivit art. 2 pct. 1 din Convenţia de ta Geneva coroborat cu art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, poate fi recunoscută în mod cert aptitudinea de a încheia convenţii arbitrale valabile tuturor persoanelor juridice de drept public.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Contractul de Asociere, Acest contract va intra în visoare după semnarea contractului principat cu clientul şi va avea aceiaşi durată ca si contractul principal".

Având în vedere scopul şi durata contractului de asociere încheiat de membrii consorţiului, faptul că contractul nr. x/05.02.2014 a expirat prin împlinirea termenului, reclamantul nu este singurul titular al contractului, nu poate solicita "contravaloarea serviciilor de consultanţă prestate de către A. în baza Contractului de prestări servicii de consultanţă nr. 1/05.02.2014" şi nici "cheltuielile avansate de consorţiu în vederea prestării serviciilor de consultanţă în beneficiul Ministerului, în baza Contractului de Consultanţă", nu poate promova o cale de atac în numele altor membri ai consorţiului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 201 alin. (1) coroborat cu prevederile art. 205 C. proc. civ., C. civ.

4.2. Întâmpinarea formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilitaţi (ANPD)

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilitaţi (ANPD), pentru Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Criticile recurentei privind posibilitatea curţii de apel, ca instanţă la care a fost trimis dosarul după declinarea cauzei de către tribunal, de a repune în discuţia părţilor excepţia necompetenţei generale, sunt nefondate.

Aşa cum în mod corect argumentează curtea de apel, sentinţa de declinare a tribunalului nu leagă instanţa în favoarea căreia a fost declinată cauza asupra soluţiei pronunţate privind excepţia necompetenţei generale invocată pe motivul existenţei clauzei compromisorii, tocmai din perspectiva faptului că tribunalul s-a apreciat necompetent material a soluţiona cauza în lipsa clauzei compromisorii ori a ineficacităţii acesteia.

Raţionamentul instanţei este corect raportat la dispoziţiile art. 554 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa va reţine spre soluţionare procesul daca constată nulitatea sau inficienţa clauzei compromisorii sau dacă tribunalul arbitral nu poate fi constituit din vina pârâtului. Aşa cum reţine instanţa, pentru a tranşa aceste chestiuni de natură litigioasă cu autoritate de lucru judecat este obligatoriu ca tribunalul care s-a pronunţat asupra lor să fie competent material. Atât timp cât în cazul de faţă tribunalul s-a declarat necompetent material, instanţa de trimitere este validată să repună în discuţia părţilor aceste chestiuni chiar în prezenţa sentinţei, prin care tribunalul a respins excepţia necompetenţei generale.

Având în vedere aceste considerente, criticile recurentei privind nulitatea sentinţei pronunţată de curtea de apel pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. .5 şi 7 din C. proc. civ. sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare.

5. Răspunsurile la întâmpinări

5.1. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de MINISTERUL MUNCII ŞI JUSTIŢIEI SOCIALE, prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi înlăturarea apărărilor de fond.

În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele:

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a A. S.A. în promovarea recursului, invocată de intimata MMJS este nefondată.â

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a dispus admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţei de judecată, fără a pune în discuţie şi a se pronunţa asupra celorlalte excepţii ridicate de intimate. Implicit, instanţa de fond nu a intrat în soluţionarea fondului cauzei, analiza acesteia oprindu-se Ia excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată. Cu toate acestea, întrucât prin întâmpinare, MMJS a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, urmează ca instanţa de control judiciar sa observe că, în materie civilă, efectele hotărârilor judecătoreşti se produc între părţile care au luat parte la judecarea pricinii; recurenta este parte în prezentul dosar şi a avut calitatea de reclamant în faţa primei instanţe.

Pe cale de consecinţă, A. are calitate să formuleze recurs împotriva Sentinţei Recurate. În ipoteza admiterii recursului, instanţa de fond învestită după casarea cu trimitere urmează să continue judecata şi, în mod evident, să pună în discuţia părţilor şi celelalte excepţii invocate de pârâţi.

Pe fondul recursului, au fost reiterate susţinerile din cuprinsul cererii de recurs.

5.2. Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilitaţi (ANPD), prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi înlăturarea apărărilor de fond.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţie s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.2. La termenul din 24.11.2020, a fost încuviinţată cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare formulată de apărătorul recurentei-reclamante.

6.3. La termenul de la data de 06.04.2021, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pentru motivele cuprinse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Situaţia de fapt şi aspecte relevante de drept reţinute de prima instanţă

În opinia primei instanţe, sentinţa de declinare a tribunalului nu leagă curtea de apel în privinţa soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra excepţiei de necompetenţă generală invocată pe temeiul clauzei compromisorii, tocmai din perspectiva faptului că tribunalul s-a apreciat necompetent material a soluţiona cauza în lipsa clauzei compromisorii ori a ineficacităţii acesteia.

Este real că excepţia de necompetenţă generală apare ca fiind, în analiza jurisdicţiei statale sesizate, prioritară faţă de excepţia necompetenţei materiale, însă, aşa cum anterior s-a arătat, refuzul jurisdicţiei statale, întemeiat pe existenţa unei clauze compromisorii valide, poate fi acordat doar de către instanţa judecătorească competentă în absenţa clauzei compromisorii, a ineficacităţii sale sau a ipotezelor de la art. 554 alin. (2) C. proc. civ. .

Relativ la caracterul întemeiat sau nu al excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor de judecată în soluţionarea disputei dintre părţile din cauză, necompetenţă generală fundamentată pe existenţa unei clauze compromisorii inserată în Contractul de consultanţă încheiat de părţi, Curtea a reţinut caracterul întemeiat al acesteia.

Curtea a reţinut că necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti a fost invocată şi menţinută ca şi chestiune în apărare de către pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, spre deosebire de pârâta ANPD care a renunţat la susţinerea acestei excepţii invocată iniţial prin întâmpinare.

De asemenea, dat fiind elementul de extraneitate al Contractului, contractul de consultanţă încheiat de părţi, înţelesul şi interpretarea acestuia precum şi relaţiile dintre părţi vor fi guvernate, iar contractul interpretat în conformitate cu legea din România.

Curtea arată că din conţinutul clauzei compromisorii inserată în Contractul pentru Servicii de Consultanţă încheiat de părţi rezultă că suntem în prezenţa arbitrajului ad-hoc,

Această clauză compromisorie respectă aşadar cerinţele de fond şi de formă impuse de art. 544 alin. (2) (ce anume pot părţile stabili în privinţa desfăşurării arbitrajului ad-hoc), art. 548 alin. (1) (forma scrisă), art. 549 alin. (1) (convenţia arbitrală sub forma clauzei compromisorii), art. 550 alin. (1) teza I (conţinutul clauzei compromisorii, fiind imperativă cerinţa de arătare a modalităţii de numire a arbitrilor), nefiind afectată de viciul anulabilităţii.

Fiind vorba despre un arbitraj ad-hoc şi constatând valabilitatea clauzei compromisorii, potrivit art. 554 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că disputa de faţă iniţiată la cererea Consultantului nu cade în competenţa instanţelor judecătoreşti, fiind rezervată arbitrajului ad-hoc, astfel că acţiunea de faţă va fi respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.

În privinţa apărărilor formulate de reclamantă relativ la valabilitatea clauzei compromisorii, dar şi la caracterul nearbitrabil al litigiului de faţă prin prisma naturii Contractului de consultanţă, respectiv un contract administrativ, Curtea a aratat că nu au fost primite, fiind neîntemeiate.

7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor formulate de intimatele-pârâte

7.2.1. Într-un prim motiv de recurs, recurenta a invocat nulitatea absolută a sentinţei recurate, pentru încălcarea prevederilor art. 132 din C. proc. civ. (motivul de recurs indicat de parte ca fiind încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ.)

În esenţă, se susţine că instanţa învestită prin declinare de către prima instanţă sub aspectul criteriului competenţei materiale nu mai putea să invoce necompetenţa generală a instanţei de judecată, deoarece aceasta fusese verificată de prima instanţă învestită, care depăşise etapa verificării acestui incident procedural, competenţa generală fiind verificată cu prioritate faţă de competenţa materială a instanţei.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, deşi excepţia de necompetenţă generală apare ca fiind, în analiza jurisdicţiei statale sesizate, prioritară faţă de excepţia necompetenţei materiale, refuzul jurisdicţiei statale, întemeiat pe existenţa unei clauze compromisorii valide, poate fi acordat doar de către instanţa judecătorească competentă în absenţa clauzei compromisorii, tocmai pentru că instanţa sesizată, aparţinând jurisdicţiei statale, are a verifica şi tranşa chestiuni litigioase legate de valabilitatea/eficacitatea clauzei, respectiv de existenţa ipotezelor de la art. 554 alin. (2) lit. a) şi c). Din această perspectivă juridică arătată, Curtea de apel a apreciat că susţinerea reclamantei cu privire la inadmisibilitatea analizei de către Curte a competenţei generale a instanţelor de judecată nu ţine cont de efectele procesuale ale fiecăreia dintre cele două excepţii. Chiar dacă Curtea nu s-a pronunţat în cauză şi asupra excepţiei de necompetenţă materială (funcţională) a curţii de apel, secţia de contencios administrativ (căci o competenţă materială nu poate fi reţinută în prezenţa unei necompetenţe generale), în prezenţa sentinţei de declinare a tribunalului, reanalizarea chestiunii litigioase a competenţei generale a devenit actuală şi eficace.

Înalta Curte constată că obligaţia de a proceda la verificarea propriei competenţe generale, materiale şi teritoriale conform art. 131 din C. proc. civ. revine fiecărei instanţe sesizate direct de către reclamant sau prin declinare de la o altă instanţă, singura exepţie de la acest articol fiind aceea în care declinarea a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 135 alin. (2) din C. proc. civ.).

Astfel, curtea de apel în mod legal era obligată să procedeze la verificarea propriei competenţe generale, materiale şi teritoriale, art. 132 din C. proc. civ. nefiind încălcat, ci aplicat în corectă corelaţie cu prevederile art. 131 din C. proc. civ. ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

7.2.2. Într-un al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că acea clauza compromisorie este inoperantă, întrucât potenţialii arbitri din cadrul B. nu au competenţa profesională necesară în vederea soluţionării prezentei cauze.

Înalta Curte va analiza acest motiv subsidiar celui care invocă nulitatea clauzei compromisorii, considerând că în mod logic, trebuie verificat mai întâi dacă o asemenea clauză este valabilă şi apoi, dacă valabilă fiind, este operantă.

7.2.3. Motivul de recurs prin care se susţine nulitatea absolută a clauzei compromisorii

7.2.3.1. Un prim argument al recurentei, pentru a demonstra nulitatea acestei clauze, este acela că, contrar celor reţinute de prima instanţă, Ministerul nu a avut capacitatea juridică pentru a încheia o convenţie arbitrală.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte împărtăşeşte total argumentaţia primei instanţe, care a arătat că, în privinţa disputelor/litigiilor internaţionale (cum este cazul disputei izvorâtă din Contractul de consultanţă încheiat de MMFPS cu Consorţiul constituit), potrivit art. 2 pct. 1 din Convenţia de la Geneva coroborat cu art. 11 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, poate fi recunoscută în mod cert aptitudinea de a încheia convenţii arbitrale valabile tuturor persoanelor juridice de drept public, inclusiv statului şi autorităţilor publice, fiind respectată aşadar cerinţa impusă de art. 542 alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere că această Convenţie de la Geneva face parte din dreptul intern, reglementarea amintită este aplicabilă şi în ceea ce priveşte raporturile juridice interne (litigiile/arbitrajul intern), pentru cazul altor contracte administrative decât cele de achiziţie publică, în privinţa cărora există normă internă expresă (impusă de art. 542 alin. (2) C. proc. civ.) în O.U.G. nr. 34/2006 actualizată şi art. 57 din Legea nr. 101/2016. Aşadar, este incontestabilă aplicabilitatea Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional de la Geneva în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, în materia analizată aceasta însemnând aplicabilitatea Convenţiei pentru contractele administrative pe care statul român şi autorităţile publice din România le încheie cu persoane juridice străine.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă elementul de extraneitate al Contractului pentru servicii de consultanţă - G. to Support Disability and Development (TF010417) - Contract nr. x/05.02.2014 încheiat de părţi, element derivat din naţionalitatea străină a unor membri ai Consorţiului - Consultant (Contractul de Asociere pentru constituirea Consorţiului).

Ca urmare, nu poate fi reţinută lipsa capacităţii juridice a Ministerului pentru încheierea contractului de consultanţă în litigiu, acest prim argument fiind nefondat.

7.2.3.2. În ceea ce priveşte argumentul că litigiile rezultând din contracte administrative nu pot fi supuse arbitrajului, Înalta Curte constată că în mod corect a respins prima instanţă această apărare.

Astfel, pentru a se reţine o excepţie obiectivă sau subiectivă de la arbitrabilitate, este nevoie de o prevedere legală în acest sens, or Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu conţine o astfel de exceptare.

Nici prima instanţă şi nici Înalta Curte nu neagă natura de contract administrativ a Contractului de Consultanţă în discuţie în cauza de faţă, având în vedere obiectul acestuia, dar argumentul legat de natura de contract administrativ a acestuia, luat individual, nu este suficient pentru a se ajunge la concluzia excluderii instituţiei arbitrajului.

Înalta Curte consideră că argumentul esenţial în rezolvarea acestei dispute este acela că o excepţie de la libertatea încheierii unei convenţii arbitrale trebuie prevăzută ca atare de norme legale, iar nu dedusă pe cale de interpretare. Cu alte cuvinte, excluderea posibilităţii de a recurge la justiţia privată trebuie să decurgă din prevederi neechivoce.

Or, aşa cum a subliniat prima instanţă, chiar sub imperiul normei de la art. 542 alin. (2) din C. proc. civ. şi după recunoaşterea expresă de către legiuitor prin art. 288 indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 57 din legea nr. 101/2016 (în sensul accesului la procedura arbitrală pentru contractele de achiziţie publică, care au fost apreciate de legiuitor şi contracte comerciale şi contracte administrative, în prezent fiind adoptată această din urmă calificare), disputa de faţă izvorâtă din Contractul administrativ de servicii de consultanţă se bucură de accesul la justiţia alternativă privată - procedura arbitrală, neputându-se reţine o exceptare de plano.

7.2.3.3. Într-un al treilea argument, recurenta-reclamantă a susţinut că litigiul pendinte, contrar celor reţinute de prima instanţă, prin însăşi voinţa legiuitorului constituant, potrivit prevederilor art. 50 şi art. 126 din Constituţia României, a fost prevăzut în sfera litigiilor de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. De asemenea, cel puţin din cunoştinţele recurentului, nu reiese ca la momentul actual să există vreo dispoziţie prevăzută de lege care să confere autorităţilor publice posibilitatea de a încheia clauze de arbitraj cu privire la contracte de prestări servicii de consultanţă în scopul de a institui criterii clare de stabilire a gradelor de handicap, pentru a oferi predictibilitate, claritate şi stabilitate procedurii de stabilire a gradelor de handicap - ratione personae.

Înalta Curte constată că şi în cazul acestui argument, se aplică principiul enunţat mai sus, respectiv acela că orice excepţie de la libertatea contractuală, care include şi libertatea de a stabili clauze compromisorii, trebuie sa fie expres prevăzută de lege, iar nu dedusă pe cale de interpretare.

7.2.4. Recurenta a mai invocat lipsa acceptării scrise de către A. a clauzei compromisorii

Recurenta a invocat în acest sens prevederile art. 1202 şi 1203 din C. civ., potrivit cărora:

"ART. 1202

Clauze standard

(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.

(4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.

ART. 1203

Clauze neuzuale

Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte."

Înalta Curte constată mai întâi că aceste prevederi legale nu au fost analizate de prima instanţă, nefiind invocate de către reclamantă în faţa acesteia. Cu toate acestea, fiind invocate în cererea de recurs şi ţinând de corecta aplicare a legii şi fiind invocate în apărare raportat la excepţia de necompetenţă generală a instanţei, se impune verificarea aplicabilităţii lor în cauza de faţă.

Cu privire la compatibilitatea normelor C. civ. cu legea contenciosului administrativ şi în general cu normele dreptului administrativ, care justifică aplicabilitatea în acest caz a art. 1202 şi art. 1203 din C. civ., Înalta Curte reţine că, în măsura în care se constată arbitrabililitatea unui anumit contract, trebuie să i se recunoască şi compatibilitatea cu dreptul comun aplicabil contractelor, fiind un domeniu în care se întrepătrund mai multe ramuri de drept cu regulile specifice.

În măsura în care se acceptă posibilitatea introducerii unei clauze compromisorii într-un contract administrativ, trebuie să se recunoască şi aplicabilitatea normelor de drept comun aplicabile contractelor care nu contravin unei norme exprese în materie de contencios administrativ.

În consecinţă, se poate aprecia în mod îndreptăţit că reglementările specifice cu privire la clauze standard, cuprinse în art. 1202 şi 1203 din C. civ. sunt compatibile cu dreptul administrativ.

De asemenea, nu există o prevedere legală generală, care să înlăture de la aplicare dispoziţiile art. 1202 şi art. 1203 din C. civ., stabilind că o clauză compromisorie, atunci când este permisă a fi inclusă într-un contract administrativ, ar fi automat inclusă în partea reglementară a contractului administrativ.

În aplicarea art. 1202 şi 1203 din C. civ. coroborate cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte consideră întemeiată susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că rezultă în mod indubitabil caracterul de clauză standard al clauzei compromisorii invocate de Minister, faţă de modul de redactare a acesteia şi dat fiind faptul că această clauză nu a fost în niciun fel particularizată în raport de modelul cuprins în propunerea de contract.

Suplimentar, un indiciu indubitabil cu privire la caracterul de clauza standard al acesteia este dat de faptul că, în contractul de faţă, clauza compromisorie stabileşte ca autoritate de nominare a arbitrului unic B. din Lausanne, o entitate care nu are niciun fel de expertiză profesională în domeniul serviciilor sociale, medicale şi de evaluare a gradului de handicap - având în vedere obiectul serviciilor de consultanţă oferite Ministerului de către A., în baza Contractului. Lipsa de legătură între specializarea arbitrilor potenţiali şi obiectul contractului de consultanţă nu poate fi contestată în mod obiectiv.

De altfel, argumentaţia recurentei, referitoare la inoperabilitatea clauzei compromisorii, se încadrează mai degrabă la acest capitol, întărind susţinerea unei preluări automate a acestei clauze din alte contracte şi a lipsei unei negocieri concrete cu privire la această clauză.

Conform prevederilor art. 1230 din C. civ., clauzele standard nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

Or, această condiţie nu a fost îndeplinită; clauza compromisorie nu a fost acceptată în mod expres, în scris, de către reclamantă, prima instanţă reţinând doar că reclamanta nu a fost obligată să semneze acest contract, a luat cunoştinţă de conţinutul acestuia (inclusiv al clauzei compromisorii) şi l-a acceptat prin semnarea sa. Or, "acceptarea" la care se referă art. 1203 din C. civ. are în vedere o acceptare expresă şi individualizată a acestei clauze, care să fie asumată explicit, iar nu implicit prin semnarea contractului.

Prin urmare, raportat exclusiv la acest argument şi având în vedere sancţiunea specifică a lipsirii de efecte juridice a clauzei compromisorii, în baza prevederii exprese a art. 1203 C. civ., urmează a se reţine faptul că clauza compromisorie este inoperantă, în sensul art. 554 alin. (2) din C. proc. civ.

Celelalte argumente aduse de recurentă cu privire la inoperabilitatea clauzei compromisorii nu vor mai fi analizate, cât timp s-a reţinut de plano lipsa de efecte e acesteia, ca urmare a prev. art. 1203 din C. civ.

Constatându-se caracterul inoperant al clauzei compromisorii, rezultă că excepţia necompetenţei generale a instanţei era nefondată, ceea ce impune trimiterea cauzei spre competentă judecare aceleiaşi instanţe, care urmează a considera depăşit incidentul procedural legat de competenţa generală a instanţei de judecată.

7.2.5. În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, legat de invocarea interesului public care ar impune înlăturarea de la aplicare a clauzei compromisorii, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinut.

Cât timp recurenta-reclamantă a acţionat în calitate de parte a unui contract, sunt aplicabile regulile referitoare la valabilitatea contractului şi a calauzelor contractuale din C. civ. şi din Legea contenciosului administrativ, neputându-se constata nulitatea unei clauze contractuale doar pentru că partea ar invoca un interes public; egalitatea contractuală, care trebuie respectată, în măsura în care nu încalcă principii ale dreptului administrativ, impune ca analiza susţinerilor părţilor contractului administrativ să se facă exclusiv prin prisma bazei lor legale, indiferent de interesul privat sau public susţinut de acestea.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date

În concluzie, se reţine caracterul întemeiat al motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin prisma lipsei acceptării exprese a clauzei compromisorii; pentru aceste motive, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la aceeaşi instanţă, care urmează a considera depăşit incidentul procedural legat de competenţa generală a instanţei de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A împotriva sentinţei civile nr. 507 din 9 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 19 aprilie 2021.