Reimbursement by insurance guarantee fund for subrogated compensation body denied; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 13.02.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004, art. 8 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a solicitat anularea Deciziei nr. 18307/30.01.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 502 din data de 25.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule (B.A.A.R) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 502 din data de 25.09.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.).

În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la calitatea de creditor de asigurare, reclamantul arată că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a BAAR aşa cum s-a arătat în cerere de chemare în judecată dar şi cum rezultă din Decizia cu nr. 18307/30.01.2019, prin Decizia nr. 10177/20.10.2017 şi a rambursat în limita plafonului de 450.000 RON despăgubirile plătite de către FPVS - actualmente BAAR - Organism de Plată ca urmare a producerii unui accident de circulaţie de către un asigurat RCA al Societăţii B..

Întrucât subrogaţiei personale îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ., trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.593 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta". Subrogaţia poate fi convenţională - putând fi consimţită fie de creditor, fie de debitor - sau legală [art. 1.593 alin. (2) şi (3) C. civ..].

Un caz de subrogaţie personală legală îl reprezintă plăţile făcute de către recurentul-reclamant persoanelor prejudiciate prin accidentele provocate din vina unor terţi, a căror răspundere civilă pentru daunele provocate prin accidente auto era acoperită de poliţele RCA contractate de aceştia cu societatea intrată în faliment S.C. B. S.A..

Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraţilor RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), reiese că despăgubirile în discuţie trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acţiune în regres, însuşi obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere.

Cum răspunderea celor vinovaţi de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuţie, era acoperită de poliţele RCA încheiate de aceştia cu S.C. B. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiţi, respectiv şi pe recurentul-reclamant care s-a subrogat în drepturile celor păgubiţi.

Drepturile dobândite de BAAR care s-a subrogat în drepturile creditorilor iniţiali sunt aceleaşi cu drepturile pe care le aveau creditorii (victimele) înainte ca subrogaţia să fie operat împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului şi a asiguratorului său de răspundere civilă.

În considerarea caracterului de ius generale al reglementărilor cuprinse în noul C. civ., în măsura în care normele legale aplicabile care conţin norme de drept administrativ (Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor) nu conţin dispoziţii speciale, raporturilor juridice guvernate de normele mai sus menţionate li se vor aplica nu numai strict regulile cuprinse în legea specială, ci şi cele ale noului C. civ. ca ius generale (drept comun), în măsura în care sunt compatibile cu reglementarea specială.

Mai exact, pentru că Legea nr. 213/2015 nu conţine norme speciale în privinţa subrogării recurentului-reclamant în calitate de Organism de Compensare, se vor aplica ca drept comun dispoziţiile noului C. civ. referitoare la subrogaţia personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, adică dispoziţiile art. 1.593-1.594, precum şi prevederile art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

Prin concluziile sale, instanţa de fond a apreciat că recurentul-reclamant este un creditor al B. dar nu un creditor de asigurare, plasându-l în categoria furnizorilor de bunuri şi servicii aflat în relaţii comerciale cu asigurătorul aflat în faliment, or după cum s-a arătat în repetate rânduri, pretenţiile recurentului vizează recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat şi în temeiul unei poliţe de asigurare RCA în baza cărei Asigurătorul preia răspunderea asiguratului său.

Cu privire la noţiunea de creanţă de asigurări, recurentul-reclamant arată că atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contrat de asigurare).

Potrivit art. 4, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare".

De asemenea, prevederile art. 4, alin (1), lit. b) - i) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării facultative "persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare."

Pornind de la împrejurările menţionate anterior apreciază că intenţia legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual, acesta fiind în sensul legii elementul esenţial pentru definirea atât a creanţei de asigurare, cât şi a creditorului de asigurare.

Altfel spus, textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie citit şi interpretat prin raportare la sensul obişnuit al noţiunii de creditor în general, ci prin prisma definiţiei legale de la art. 4, alin. (1), lit. b) - i), care îl asociază cu un contract de asigurare, cu consecinţa recunoaşterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calităţi de "creditor de asigurare" în măsura în care creanţele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare.

Faţă de aceste argumente consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4, lit. e) şi 15, alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare. Astfel, trebuie constatat că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 ianuarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei 18307/30.01.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând că, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii al cărui continuator este reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificare din disponibilităţile FGA. Astfel, reclamantul nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept terţă persoană îndreptăţită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convenţională şi nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA).

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Referitor la critica privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 Înalta Curte constată că potrivit acestor dispoziţii: (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât FGA are obligaţia satisfacerii doar a creanţelor de asigurări, prin acestea înţelegându-se creanţele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condiţiile legii. Art. 4 alin. (1) lit. b) stabileşte în mod clar şi fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terţa persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptăţită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, în fine, persoana păgubită care este cea îndreptăţită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (RCA).

Or, în speţa de faţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui continuator este recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificare din disponibilităţile FGA.

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept terţă persoană îndreptăţită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convenţională şi nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA).

Într-adevăr, conform prevederilor art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 Fondul "După rambursare, se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate, împotriva persoanei (persoanelor responsabile) pentru repararea prejudiciilor şi sau alte societăţi de asigurare, în limita sumelor plătite", însă această posibilitate nu-i este recunoscut şi faţă de alt fond de garantare constituit conform unor legi speciale. Astfel, constituirea unor scheme de garantare în scopul protejării creanţelor de asigurări nu conferă acestuia dreptul de a se dezdăuna în urma achitării despăgubirilor prin invocarea subrogaţiei, o asemenea operaţiune nefiind în acord cu obiectivele pentru care aceste fonduri au fost constituite şi finanţate.

Or, în această situaţie, recurentul-reclamant, în calitate de creditor chirografar, are opţiunea înscrierii creanţei sale în tabelul creditorilor B., în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător şi nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. poate fi cerută de către recurentul-reclamant din averea debitoarei B. S.A, astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Cu privire la critica recurentului-reclamant referitoare la crearea unei discriminări a asiguratului de bună-credinţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că a discrimina înseamnă a diferenţia sau a trata diferit două persoane sau situaţii, atunci când nu există o distincţie relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situaţii care sunt în fapt diferite. Principiul egalităţii impune un tratament egal persoanelor aflate în situaţii comparabile, respectiv un tratament diferit persoanelor aflate în situaţii diferite. Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situaţii analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferenţele efective între persoane.

Or, în cauza de faţă, instituirea unui sistem de garantare în domeniul asigurărilor prin intermediul căruia un număr de creditori de asigurări să se poată adresa Fondului în mod distinct cu cereri de plată în limita sumei de 450.000 RON/creditor de asigurare/creanţă, nu poate fi considerat discriminatoriu chiar dacă recurentul-reclamant i-a dezdăunat pe acei creditori, având în vedere că potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Astfel, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele care se află în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial, şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă (Fredin c. Suediei, Hoffmann c. Austriei, Spadea şi Scalambrino c. Italiei, Stubbings şi alţii c. Regatului Unit).

Aşa fiind, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant referitoare la discriminare, întrucât persoanele păgubite, care se adresează individual F.G.A., în limita unui plafon de 450.000 RON şi BAAR, (subrogat în drepturile persoanelor păgubite, pe care le-au despăgubit şi care se adresează F.G.A. pentru recuperarea despăgubirilor plătite acestora), nu se află într-o situaţie identică sau similară, în condiţiile în care persoanele fizice, în mod individual au achitat prime de asigurare societăţii de asigurare, acestea din urmă asumându-şi riscul plăţii de despăgubiri către propriul asigurat, în timp ce BAAR nu se află într-o asemenea situaţie, subrogarea acestuia având în vedere strict valoarea despăgubirilor pe care le achită.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenţia recurentului-reclamant, în împrejurările date, este justificat, fiind menţinută în mod just această conduită de către instanţa de fond.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule împotriva sentinţei nr. 502 din 25 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.