Insurance claim forfeiture deadline: start date triggered by pronouncement of final criminal judgment rather than service

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. prin procurator B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 17508/29.10.2018, pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1261 din data de 02.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 17508/29.10.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la soluţionarea cererii de despăgubire a reclamantei nr. 28104/28.08.2018 şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea reclamantei A. de acordare a despăgubirilor nr. 28104/28.08.2018, în calitate de asigurat al C. S.A., societate aflată în procedura de faliment. A luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

3. cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1261 din data de 02.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea dată de prima instanţă cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") şi pct. 8 ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material") din C. proc. civ.

Astfel, se arată că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat ţinând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

Fiind calificat ca termen de decădere, este evident că termenului de formulare a cererii potrivit Legii nr. 213/2015 nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la repunerea în termenul de prescripţie. Pornind de la această distincţie, se poate trage concluzia că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14, alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuia să formuleze cererea de plata, este un termen de decădere de drept material, iar nu de drept procesual. De asemenea, nu există vreun alt text de lege care să permită repunerea în termenul de decădere de drept material, in cazul in care reclamanta invoca repunerea în termen.

Motivarea instanţei de fond potrivit căreia termenul de 90 zile se calculează de la data comunicării hotărârii, respectiv din data de 26.06.2018 şi nu de la data pronunţării este profund nelegală având în vedere faptul că o decizie penală definitivă poate fi pusă în executare de la momentul pronunţării sale şi nu de la comunicare. Prin urmare, reclamanta avea dreptul de a începe executarea deciziilor judiciare definitive şi cu caracter obligatoriu la momentul pronunţării, afişării pe portalul instanţelor de judecată, putând astfel valorifica dreptul dobândit în urma procesului.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond nu a avut în vedere şi dispoziţiile art. 552 şi art. 553 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora decizia penală este definitivă şi poate fi pusă în executare de la momentul pronunţării sale, iar nu de la comunicarea sa.

Prin urmare, reclamanta şi-ar fi putut valorifica dreptul încă de la data pronunţării Deciziei nr. 557/2018. De altfel, nimic nu ar fi împiedicat reclamanţii să formuleze cererea de plată anexând doar un certificat de grefă din care să rezulte dispozitivul hotărârii menţionate.

Stabilirea vinovăţiei penale nu constituie o condiţie sine qua non pentru antamarea răspunderii civile a persoanei vinovate contravenţional de accident, răspunderea subzistând şi în situaţia în care ar fi intervenit una din cauzele de înlăturare a răspunderii penale, tocmai motivat de faptul că nu este absolut necesar să fie stabilită vinovăţia penală pentru ca persoana vinovată să răspundă în temeiul poliţei de răspundere civilă auto.

Prin urmare, odată ce a luat naştere dreptul de creanţă, exercitarea acţiunii în repararea prejudiciului nepatrimonial suferit nu era condiţionată de stabilirea întinderii prejudiciului de către un organ judiciar, reclamanţii având posibilitatea, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a falimentului S.C. C. S.A. să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraţilor în vederea plăţii despăgubirilor (ce ar fi fost cuantificate de FGA în raport de pretenţiile părţii şi de ansamblul înscrisurilor depuse în justificarea cererii de plată). Un asemenea demers, evident ar fi fost necesar şi suficient în vederea conservării dreptului de plată a despăgubirilor din resursele FGA, iar la momentul la care FGA ar fi instrumentat cererea de plată, avea posibilitatea conform art. 16 din Legea nr. 213/2015 să solicite completarea documentaţiei, în măsura în care ar fi apreciat necesar că vinovăţia contravenţională nu este suficientă.

Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a avut în vedere nici prevederile art. 1381Noul C. civ. care prevăd că "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (...).".

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 august 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 17508/29.10.2018 emisă de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că intimata-reclamantă a respectat termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 având în vedere că hotărârea Curţii de Apel Ploieşti din data de 16.05.2018, din procesul penal, rămasă definitivă i-a fost comunicata reclamantei la data de 26.06.2018, iar depunerea cererii de despăgubire depusă în dosarul de despăgubiri la data de 28.08.2018 s-a făcut în intervalul de timp de 90 de zile.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Înalta Curte constată că în mod eronat prima instanţă a reţinut că reclamanta a înregistrat cererea de plată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că hotărârea penală a fost comunicată reclamantei la data de 26.06.2018, iar depunerea cererii de despăgubire depusă în dosarul de despăgubiri la data de 28.08.2018.

Or, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilităţii executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Executarea dreptului de creanţă al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a sentinţei penale nr. 96/27.02.2018 a Judecătoriei Vălenii de Munte, adică la momentul pronunţării deciziei penale nr. 557/16 mai 8 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

După pronunţarea acestei decizii penale, reclamanta putea, în temeiul art. 161 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, obţine copii legalizate ale minutei acestei decizii şi a sentinţei penale pe care să le depună împreună cu cererea de despăgubire la autoritatea pârâtă în termenul de decădere de 90 de zile.

Înalta Curte reţine că pentru depunerea cererii de despăgubire nu era necesară obţinerea unui exemplar al deciziei instanţei penale, deoarece aceasta era definitivă de la pronunţare, nu prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii momentului de la care termenul a început să curgă.

Prin urmare, respingerea cererii reclamantei de despăgubiri ca tardivă de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, impunându-se respingerea acţiunii reclamantei şi menţinerea acesteia.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

În temeiul art. C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1261 din 02 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.