Insurer guarantee fund liability for legal fees after insurer insolvency; strict 90-day filing deadline and exclusivity of criminal judgment awards

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.07.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 14.628,67 RON cu titlul de despăgubiri provenite din cheltuieli de judecată şi 1780 RON cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 623 din data de 19.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 623 din data de 19.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, suma solicitată prin cererea dedusă judecăţii în cuantum de 14.628,67 RON reprezintă onorariu avocaţial (12.293 RON + TVA 2.335,67 RON).

Temeiurile de drept incidente cauzei sunt prevederile Noului C. civ. coroborate cu Legea nr. 136/1995 cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 213/2015 care conferă calitate procesuală pasivă asigurătorului de răspundere civilă (ulterior Fondului de Garantare al Asiguraţilor) după cum urmează:

Art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, prevede că "persoanele fizice şi juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule (. . . . . . . . . .) şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare...", iar potrivit art. 48 indic. 1 alin. (2) din aceeaşi lege "contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă - pentru pagube produse prin accidente de autovehicule ..."

Art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede că "despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în condiţiile art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanei păgubite prin accidente produse prin vehicule aflate în proprietatea persoanelor din România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenient forţat."

Art. 2223 alin. (1) Noul C. civ. prevede că în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în proces."

Dispoziţiile art. 2224 alin. (2) Noul C. civ., conform cărora "asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare."

Art. 2225 Noul C. civ. precizează că, despăgubirea se plăteşte şi se efectuează prin convenţie încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească.

În ceea ce priveşte onorariile avocaţiale, pentru a se formula pretenţiile şi apărarea în dosarul de mai sus a încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x/2014 în baza căruia a achitat un onorariu total de 14.628,67 RON aşa cum reiese şi din chitanţele ataşate prezentei cauze.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii".

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci, determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus amintită) aşa cum este şi în cauza de faţă. Astfel înţeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 453 C. proc. civ., "partea care cade în pretenţii" poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul.

În situaţia de faţă este vorba de societatea de asigurări împreună cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor care, fiind parte în procesul penal, nu a fost de acord cu solicitarea de plată a despăgubirilor.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, se observă că fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Instanţa de fond a respins cererea recurentului-reclamant motivat de faptul că legalitatea acordării acestor cheltuielii si eventual proporţionalitatea lor nu a examinată o instanţă de judecată.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de fond în mod greşit a respins contestaţia în condiţiile în care era învestită tocmai să analizeze corecta acordare a acestor cheltuieli şi eventual proporţionalitatea lor.

Prin respingerea acţiunii, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 5 din C. proc. civ. în sensul că, deşi a fost învestită cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, a considerat fără temei că pretenţiile nu au fost analizate de o instanţă de judecată.

Mai mult, instanţa de fond nu a analizat şi nu a ţinut cont de prevederile legale care arată natura cheltuielilor de judecată şi momentul la care s-a născut creanţa considerând, pe de o parte, că acestea s-au născut înainte de rămânerea definitivă a dosarului, iar pe de altă parte că ar fi trebuit să se solicite aceste sume în termen de 90 de zile de la intrarea în faliment a asigurătorului 28.07.2016, în condiţiile în care dosarul s-a terminat definitiv la data de 25.10.2016, adică după împlinirea celor 90 de zile.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus note de şedinţă prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 09 august 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la excepţia nulităţii recursului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele invocate de recurentul-reclamant se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. motiv pentru care excepţia va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 14.628,67 RON cu titlul de despăgubiri provenite din cheltuieli de judecată şi 1780 RON cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în mod legal Fondul a apreciat că termenul de 90 de zile curge de la data hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului (respectiv 28.07.2016) şi că cererea de plată înregistrată la data de 06.07.2017 a fost depusă cu depăşirea acestui termen, precum şi faptul că împotriva asigurătorului nu s-a născut un drept de creanţă, iar pentru a fi recunoscută ca şi cheltuială de judecată în sarcina asigurătorului, creanţa ar fi trebuit să fie examinată în cadrul unui proces, în cadrul căruia judecătorul să fi analizat măsura în care asigurătorul a căzut în pretenţii şi, eventual, proporţionalitatea sumelor pretinse, în temeiul art. 451-453 C. proc. civ.. Concluzionând, prima instanţă a reţinut că, nefăcând obiectul unei astfel de analize, creanţa nu a dobândit caracterul de cheltuială de judecată, neexistând un fundament juridic care să permită încadrarea în această categorie a onorariilor plătite de către clienţi avocaţilor lor.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Criticile invocate prin cererea de recurs pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Potrivit art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin sentinţa civilă nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015 s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., hotărâre rămasă definitivă prin Decizia din data de 28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

În acest context, cererea de plată trebuia depusă cu respectarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, termen care a început să curgă de la data de 28.04.2016 şi s-a împlinit la data de 28.07.2016.

Într-adevăr, prin sentinţa penală nr. 191/30.03.2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, în dosarul nr. x/2015, asigurătorul S.C. B. S.A. a fost obligat la plata sumei de 10.000 Euro către partea civilă A., reprezentând despăgubiri civile constând în daune morale (în raport de culpa de 50% reţinută în sarcina inculpatei). În baza art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, hotărârea este opozabilă în ceea ce priveşte despăgubirile la care a fost obligat asiguratorul inculpatei, respectiv S.C. B. S.A..

Prin decizia nr. 1588 din data de 25.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis în parte cererea părţii civile A. şi asiguratorul S.C. B. S.A. a fost obligat la plata sumei de 6.000 RON reprezentând despăgubiri civile constând în daune materiale (în raport de culpa de 50% reţinută în sarcina inculpatei).

Însă, din conţinutul celor două hotărâri penale nu rezultă că instanţa de judecată ar fi analizat vreo cerere de obligare a asiguratorului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Ulterior, recurentul-reclamant a înţeles să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată înregistrată sub nr. x la data de 06.07.2017 în considerarea faptului că pentru asigurarea asistenţei juridice în dosarul nr. x/2015, SCA C. a emis facturile nr. x şi 179 la data de 12.05.2017, din care rezultă onorariu de avocat în cuantum de 14.628,67 RON, precum şi suma de 1780 RON cheltuieli de judecată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Înalta Curte reţine că, în mod corect a fost respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata "cheltuielilor de judecată", respectiv cheltuieli ce au fost efectuate pentru buna desfăşurare a procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, având în vedere că în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 termenul de 90 de zile curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului (respectiv 28.07.2016), iar cererea de plată înregistrată sub nr. x la data de 06.07.2017 a fost depusă cu depăşirea acestui termen.

Prin urmare, respingerea cererii recurentului-reclamant de despăgubiri de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 623 din 19 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.