Financial supervisory sanction challenge: failure to analyze specific defense arguments violates right to a fair trial and duty of reasoned judgment

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 19.06.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 privind sancţionarea cu avertisment scris a reclamantului, în calitate de persoană semnificativă/actuar la B. S.A., ca fiind nelegală şi neîntemeiată; obligarea pârâtei la radierea sancţiunii cu avertisment scris aplicată prin Decizia nr. 1620 din 11.08.2016; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 409 din 6 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 409 din 6 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că în cuprinsul cererii de chemare în judecată sunt invocate aspecte punctuale ce ţin de respectarea prevederilor legale şi a cerinţelor actuariale, în combaterea celor reţinute de ASF în decizia nr. 1620/11.08.2016, iar instanţa nu a răspuns acestora.

În esenţă, recurentul-reclamant susţine că a arătat că faptele reţinute de ASF nu au caracter contravenţional, respectiv că nu a fost încălcată dispoziţia legală invocată, făcând referire, în mod paralel, atât la cele dispuse prin Decizia 436/23.02.2016 (prin care au fost dispuse măsuri în sarcina societăţii B.), cât şi la decizia nr. 1620/11.08.2016, dar prin hotărârea recurată prima instanţă a reţinut că nu pot fi analizate criticile referitoare la Decizia nr. 436/23.02.2016 şi, în mod nelegal, nu a analizat nici criticile referitoare la Decizia nr. 1620/11.08.2016, în condiţiile în care criticile erau comune.

Arată că prima instanţă nu s-a pronunţat pe aspectele invocate de recurentul-reclamant în punctul 3 al cererii de chemare în judecată (pag. 5-11).

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că hotărârea primei instanţe este nemotivată, lipsind analiza criticilor de nelegalitate şi de netemeinicie invocate de recurentul-reclamant la punctul 3 al cererii de chemare în judecată, cu privire la inexistenţa pretinselor fapte contravenţionale.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciind că în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, motivarea fiind o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar, fiind parte a dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, susţine că nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În concret, arată că prima instanţă nu a analizat nici probele care au fost administrate cu privire la planul de remediere a societăţii B. S.A., ampla corespondenţă dintre ASF şi B. S.A., etc., nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia din dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced, reprezentând o gravă încălcare a normelor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii.

De asemenea, arată că prin acţiune a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 163 din Legea 237/2015, aspecte care nu au fost analizate cu rigoarea cerută de normele de procedură imperative. Potrivit acestor dispoziţii, deciziile de sancţionare emise de A.S.F. trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină.

Totodată, arată că a invocat prin cererea de chemare în judecată şi încălcarea prevederilor art. 136 din Legea 237/2015, prevederi imperative a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută şi pe care chiar instanţa, din oficiu, avea posibilitatea să le invoce.

Mai arată că, deşi art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015 nu menţionează expres şi gradul de detaliere al faptelor reţinute de ASF, alin. (11) al aceluiaşi articol prevede că la stabilirea tipului sancţiunii, a măsurii sancţionatoare şi a cuantumului amenzii, pentru faptele prevăzute la alin. (1), (3) şi (5), Consiliul A.S.F. are în vedere principiul proporţionalităţii şi al raţionamentului calificat, precum şi toate circumstanţele relevante ale săvârşirii faptei, natura şi gravitatea faptelor, inclusiv a celor care pot genera risc sistemic, în sensul Regulamentului (UE) nr. 1.092/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 noiembrie 2010, precum şi forma de vinovăţie, situaţia financiară, stabilitatea financiară, cuantumul profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, în măsura în care acestea pot fi determinate, prejudiciile cauzate terţilor, în măsura în care pot fi determinate, gradul de cooperare cu A.S.F. şi încălcările săvârşite anterior.

Consideră că în decizia ASF trebuia să se regăsească o corectă evaluare a gravităţii faptelor şi individualizarea legală a sancţiunii contravenţionale, cu atât mai mult cu cât aceasta este un act administrativ individual supus controlului judecătoresc, or, respectiva decizie redă doar observaţii vagi şi generale cu privire la faptul că nu au fost respectate toate prevederile art. 1 din Decizia nr. 436/23.02.2016 şi că responsabil pentru deficienţele menţionate este recurentul-reclamant, în calitate de actuar responsabil pentru calculul primei de asigurare.

Precizează că în legătură cu niciuna dintre faptele reţinute în sarcina sa nu este menţionată forma de vinovăţie, nu este indicat prejudiciu cauzat B. sau terţilor, nu se menţionează gradul de cooperare cu ASF şi eventuale antecedente contravenţionale ale recurentului-reclamant. Totodată, consideră că încălcarea cerinţelor legale impuse pentru întocmirea unui act administrativ atrage anularea actului.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că prin hotărârea recurată prima instanţă a încălcat principiului personalităţii răspunderii contravenţionale, potrivit căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru fapta altuia, având în vedere că prin Decizia nr. 436/23.02.2016 au fost dispuse anumite măsuri în sarcina B. S.A. şi nu a recurentului-reclamant.

De asemenea, susţine că prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile referitoare la instituirea funcţiilor critice/cheie, având în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) lit. f) din Legea 237/2015: în vederea administrării corecte şi prudente a activităţii, societăţile instituie şi aplică un sistem de guvernanţă funcţional şi eficient, bazat pe funcţii critice, cel puţin pe funcţiile actuarială, de management al riscului, de conformitate şi de audit intern, considerate funcţii-cheie.

Susţine că nu a deţinut o funcţie critică, întrucât actuarul responsabil pentru calculul primei de asigurare nu reprezintă o funcţie-cheie, atribuţiile sale fiind stabilite de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, prevederi în care nu se regăseşte "calculul primei de asigurare", iar lipsa acestei calităţi conduce la neîntrunirea condiţiilor constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 237/2015.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că motivele de casare invocate de către recurent nu sunt incidente şi că hotărârea recurată este legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, întrucât instanţa de fond nu a răspuns tuturor susţinerilor din cererea de chemare în judecată.

Astfel, instanţa de recurs constată că prima instanţă nu a răspuns argumentelor invocate de către reclamant la pct. 3 al cererii de chemare în judecată (pag. 5-11 din acţiune) cu privire la netemeinicia Deciziei nr. 1620 din 11.08.2016 emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

În acest mod, s-a încălcat principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamantul înţelegând să învestească instanţa cu soluţionarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară, constituind o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze toate criticile aduse de recurentul-reclamant hotărârii contestate.

Cu alte cuvinte, criticile subsumate în recurs motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi avute în vedere de prima instanţă pentru a da o soluţie unitară în raport cu toate aspectele deduse judecăţii, analizându-le global inclusiv cu criticile formulate prin cererea de chemare în judecată şi pe care prima instanţă nu le-a analizat.

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul-reclamant urmează a fi avută în vedere de instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 409 din 6 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 409 din 6 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal .

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 aprilie 2021.