Exclusive territorial competence for public servant salary claims by employee domicile in voluntary active coparticipation
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice resolved a negative conflict of jurisdiction by assigning exclusive competence to the Bucharest Tribunal, Second Section, thereby overturning the Hunedoara Tribunal’s initial declination and validating the Bucharest Tribunal’s subsequent return of the case. The dispute arose from a labor action filed by a national union on behalf of a public official employed by a police directorate in Hunedoara, seeking the payment of salary surcharges, risk compensations, and wage differentials under specific labor statutes, which triggered a jurisdictional clash between the court of the employee’s registration domicile (Bucharest) and the court of the employer’s location (Hunedoara). Relying on Article 10(3) and (4) of Law No. 554/2004, as amended, and the specific jurisdictional rules for administrative litigation involving public servants, the court held that territorial competence is exclusively determined by the plaintiff’s domicile, not the employer’s location, and that this competence remains fixed with the domicile court even when the action is instituted by a third-party representative; consequently, the Bucharest Tribunal was the competent court to hear the claim, overriding the argument that voluntary active coparticipation or the location of the workplace could justify jurisdiction in the employer’s district.
Legislator headnote
AI generatedart. 367 din O.U.G. nr. 57/2019, art. 59 C. proc. civ, art. 116 C. proc. civ, art. 135 din C. proc. civ, art. 135 alin. (1) C. proc. civ, art. 28 din Legea nr. 62/2011; Exclusive territorial competence for public servant salary claims by employee domicile in voluntary active coparticipation: The dispute arose from a labor action filed by a national union on behalf of a public official employed by a police directorate in Hunedoara, seeking the payment of salary surcharges, risk compensations, and wage differentials under specific labor statutes, which triggered a jurisdictional clash between the court of the employee’s registration domicile (Bucharest) and the court of the employer’s location (Hunedoara). Relying on Article 10(3) and (4) of Law No. 554/2004, as amended, and the specific jurisdictional rules for administrative litigation involving public servants, the court held that territorial competence is exclusively determined by the plaintiff’s domicile, not the employer’s location, and that this competence remains fixed with the domicile court even when the action is instituted by a third-party representative; consequently, the Bucharest Tribunal was the competent court to hear the claim, overriding the argument that voluntary active coparticipation or the location of the workplace could justify jurisdiction in the employer’s district.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for the High Court's authority to resolve the negative conflict of jurisdiction by assigning competence to the Bucharest Tribunal.
Full text
Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal la data de 15.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara obligarea pârâtului la aplicarea Legii nr. 284/2010 în perioada cât aceasta a fost în vigoare în sensul acordării şi plăţii către reclamanţi a tuturor sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor celorlalte drepturi salariale la care aveau dreptul în perioada de aplicare a legii; obligarea pârâtului la acordarea către reclamanţi a compensaţiei de risc/pericol deosebit, în cuantum de 30%, calculată la salariul de funcţie, începând cu 17.01.2016 până la aplicarea acestui element salarial conform Legii nr. 153/2017; obligarea pârâtului la aplicarea Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, în sensul acordării şi plăţii către reclamanţi a tuturor sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor celorlalte drepturi salariale la care au dreptul conform acesteia; obligarea pârâtului la acordarea către reclamanţi a compensaţiei de risc/pericol deosebit, în cuantum de 30%, calculată la salariul de funcţie, începând cu 01.07.2017; obligarea pârâtului la acordarea către reclamanţi a majorării salariului de funcţie cu 7,5%, conform art. 19 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.07.2017; obligarea pârâtului la acordarea către reclamanţi a majorării salariului de funcţie cu 12,5%, conform art. 23 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.07.2017; obligarea pârâtului la aplicarea prevederilor Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, în mod special a art. 7 alin. (1) lit. b), raportat la art.
1. din H.G. nr. 1/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în sumă de 1.450 RON, respectiv raportat la art. 1 din H.G. nr. 846/29 noiembrie 2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în sensul garantării/plăţii unui salariu de funcţie, fără adaosuri - sporuri, indemnizaţii, compensaţii ori alte tipuri de majorări salariale - la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe ţară în sumă de 1.900 RON, respectiv raportat la art. 1 din H.G. nr. 937/07.12.2018, în sensul garantării/plăţii unui salariu de funcţie, fără adaosuri - sporuri, indemnizaţii, compensaţii ori alte tipuri de majorări salariale - la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe ţară în sumă de 2.080 RON şi 2.350 RON pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puţin un an în domeniul studiilor superioare; obligarea pârâtului la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcţie stabilit la 1.450 RON pentru perioada 01.02.2017-31.12.2017; obligarea pârâtului la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcţie stabilit la 1.900 RON pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018; obligarea pârâtului la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcţie stabilit la 2.080 RON şi 2.350 RON pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puţin un an în domeniul studiilor superioare; obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale dintre salariile efectiv încasate şi salariile cuvenite conform Legii nr. 284/2010, pentru perioada cât aceasta a fost în vigoare, respectiv conform Legii nr. 153/2017, începând cu 01.07.2017, actualizate cu rata inflaţiei, împreună cu dobânzile legale aferente.
Prin încheierea civilă din data de 21.07.2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, instanţa a disjuns cauza cu privire la reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara, cu consecinţa formării unui nou dosar, formându-se dosarul nr. x/2020, fixându-se termen de judecată la data de 27.10.2020, pentru ca părţile să-şi exprime punct de vedere cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu.
Prin sentinţa civilă nr. 798/27.10.2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, invocată din oficiu, declinând cauza privind pe reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I., pentru membrul de sindicat A., domiciliat în Bucureşti, str. x, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara, în favoarea Tribunalului Bucureşti-secţie de contencios administrativ, spre competentă soluţionare .
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în cauza de faţă, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. a formulat acţiunea în numele şi pentru membrul de sindicat A. (alături de alţi membri) şi acesta are domiciliul în circumscripţia teritorială a Tribunalului Bucureşti, astfel cum rezultă din copia actului de identitate depusă de către reclamant la dosar, fila x, iar, cererea din prezentul dosar a fost introdusă la instanţă la data de 15.05.2020, după intrarea în vigoare a Legii nr. 212/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 658 din 30 iulie 2018.
2. A doua instanţă învestită.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a, contencios administrativ şi fiscal la data de 20.11.2020, sub nr. x/2020.
Prin sentinţa civilă nr. 328/2021 din data de 21.01.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulate de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. (în numele membrului de sindicat A.), în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara, în favoarea Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că în cauza de faţă, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. a formulat acţiunea în numele şi pentru membrul de sindicat A., alături de alţi membri de sindicat, acesta având domiciliul în actul de identitate în Bucureşti, str. x, sector 6 .
Prin urmare, prezenta speţă priveşte funcţionari publici ai unui angajator care înţeleg să formuleze împreună, pentru valorificarea drepturilor individuale derivând din raportul de serviciu o singură cerere de chemare în judecată. Domiciliile acestora, nu şi locurile propriu-zise de muncă se află în circumscripţia teritorială a mai multor tribunale, caz în care în practică instanţa sesizată procedează la disjungerea cererilor unor reclamanţi în funcţie de domiciliul legal al acestora şi la declinarea cauzelor disjunse tribunalelor aferente. Problema de drept care se pune în această speţă este în ce condiţii se poate disjunge cererile reclamanţilor, problemă care a făcut deja obiectul întâlnirii preşedinţilor secţiilor pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale ale curţilor de apel de la Cluj-Napoca din data de 18-19 aprilie 2019 (vz. filele x din minută).
Mai întâi, Tribunalul Bucureşti a constatat că potrivit art. 367 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ dispoziţiile prezentei părţi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz.
De asemenea, potrivit art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii "(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".
În fine, potrivit dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ. "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".
Tribunalul Bucureşti a constatat că pretenţiile mai multor salariaţi sau funcţionari publici împotriva aceluiaşi angajator, chiar dacă privesc drepturi individuale salariale au între ele o strânsă legătură, dacă nu o cauză juridică comună, în sens larg.
Tribunalul Bucureşti a constatat că Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal a disjuns cauza cu privire la membrul de sindicat A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara prin încheierea civilă din data de 21.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, formându-se dosarul nr. x/2020, doar pentru motivul că instanţa a apreciat că nu este competentă teritorial cu privire la membrul de sindicat A., întrucât acesta are domiciliul în actul de identitate în Bucureşti, str. x, sector 6 .
Prin urmare, declinarea de competenţă nu şi-a avut temeiul pe aprecierea neaplicării instituţiei coparticipării procesuale active voluntare (de exemplu, absenţa strânsei legături sau interpretarea restrictivă a noţiunii de cauză juridică), ci pe neluarea în considerare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii conform cărora "(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi", dispoziţii cu care O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ se completează, conform art. 367 din aceasta.
Or, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal a încălcat regula potrivit căreia atunci când opţiunea reclamanţilor a fost exercitată în mod legal, conform art. 116 C. proc. civ. (reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente), nici aceştia, nici instanţa de judecată nu mai pot reveni asupra acesteia (competenţei). După ce a făcut această alegere reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, deoarece instanţa pe care a sesizat-o este competentă să soluţioneze cauza, iar pârâtul nu ar putea cere declinarea competenţei. În fine, nici instanţa de judecată nu ar putea să dispună declinarea competenţei din oficiu (vz. şi B., Mirela Stancu-Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015, pag. 233).
În consecinţă, Tribunalul Bucureşti a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, precum şi dispoziţiile art. 59 şi art. 116 C. proc. civ., astfel că Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal era competent să judece cererea formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. în numele membrului de sindicat A., de vreme ce era competent să judece cererea pentru alţi membri de sindicat, instanţa de judecată neputând să dispună declinarea competenţei din oficiu.
Tribunalul Bucureşti a mai reţinut că membrul de sindicat A. este angajat al pârâtului Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara începând cu data de 29.06.2018, motiv pentru care reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. a şi formulat cererea de chemare în judecată în numele membrului de sindicat A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara, iar nu în contradictoriu cu vreun angajator din municipiul Bucureşti.
Or, deşi membrul de sindicat A. are domiciliul în actul de identitate în Bucureşti, str. x, acesta locuieşte în fapt în judeţul Hunedoara, de vreme ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara, cu sediul în Deva, judeţul Hunedoara. Or, prin domiciliu în dreptul procesual civil se înţelege domiciliul efectiv al reclamantului, membrului de sindicat A., adresa unde acesta locuieşte efectiv (vz. şi B., Mirela Stancu-Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015, pag. 223, 324), iar nu cel din cartea de identitate.
Prin urmare, şi din acest punct de vedere Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal era competent să soluţioneze cauza privind pe membrul de sindicat A..
Pentru aceste considerente, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulate de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. (în numele membrului de sindicat A.), în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Hunedoara, în favoarea Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a, de contencios administrativ şi fiscal.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.
3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.
În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă recalcularea tuturor sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi a tuturor celorlalte drepturi salariale la care aveau dreptul în perioada de aplicare a Legii nr. 284/2010, obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale dintre salariile efectiv încasate şi salariile cuvenite conform Legii nr. 284/2010, pentru perioada cât aceasta a fost în vigoare, respectiv conform Legii nr. 153/2017, începând cu 01.07.2017, actualizate cu rata inflaţiei, împreună cu dobânzile legale aferente.
Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe se referă la stabilirea competenţei teritoriale, în raport cu prevederile legale incidente în materie.
Înalta Curte constată că în mod corect ambele instanţe aflate în conflict negativ de competenţă au reţinut că pentru soluţionarea acestor tipuri de acţiuni competenţa de soluţionare aparţine completurilor specializate în judecarea cauzelor de contencios administrativ raportat la calitatea de funcţionar public.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:
"(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. (2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres."
În privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întrucât membrii de sindicat sunt funcţionari publici, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd:
"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată în vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanţe - 22.07.2020), care statuează în mod expres că:
"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său (…)".
Competenţa stabilită de textul de lege mai sus menţionat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opţiune între mai multe instanţe.
De asemenea, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată potrivit cărora:
"(4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".
Or, în cauza de faţă, deşi prin acţiunea pendinte se urmăreşte plata unor drepturi băneşti în favoarea membrului de sindicat, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. nu are calitate de reclamant, ci are calitate de reprezentant al membrului de sindicat (aspect ce rezultă şi din petitul acţiunii deduse judecăţii), iar calitatea de reclamant revine membrului de sindicat deoarece titularul dreptului pretins, precum şi interesul promovării acţiunii aparţine acestuia.
Înalta Curte, având în vedere că reclamantul a solicitat plata unor drepturi băneşti, izvorâte din raporturi de muncă, precum şi faptul că acesta are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti, constată că acestei instanţe îi aparţine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.
4. Soluţia Înaltei Curţi
Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I în numele şi pentru A. şi pârâtul Inspectoratul de Poliţie Hunedoara în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2021.