Exclusive territorial jurisdiction for administrative actions filed by union representatives: application of registered versus actual domicile under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020 reclamanţii A., B., C. şi D., toţi prin Sindicatul Naţional Pro Lex în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, au solicitat obligarea pârâtului la: recalcularea sporului de fidelitate la valoarea reală în funcţie de vechimea în activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual şi salariul de funcţie a reclamanţilor; plata diferenţei rezultate dintre valoarea reală a sporului de fidelitate calculată şi cea acordată efectiv, începând cu 3 ani în urmă de la data introducerii acţiunii, sumă ce va fi actualizată cu coeficientul de inflaţie de la data scadenţei până la data efectuării plăţii; obligarea la plata dobânzii legale începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă; plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2806/2020 a Tribunalului Bucureşti, s-a admis excepţia necompetentei teritoriale şi s-a declinat competenta de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D. prin Sindicatul National Pro Lex şi pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia de contencios administrativ si fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că obiectul acţiunii priveşte acordarea unor drepturi salariale, reclamantul fiind funcţionar public cu statut special (poliţist).

În conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Este adevărat că acest articol nu prevede care este instanţa competentă teritorial, astfel că devin aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care de la data de 02.08.2018 (urmare a modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018) au următorul conţinut:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului".

Prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13.03.2020, astfel că intră sub incidenţa noilor prevederi legale.

În cauză, reclamantul are domiciliul în judeţul Maramureş.

De asemenea, s-a constatat că sindicatul nu are calitate de reclamant, ci acţionează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, ca şi mandatar în numele reclamantului care nu are domiciliul în Bucureşti. Este irelevant că Sindicatul, care reprezintă reclamantul are sediul în Bucureşti, câtă vreme nu este parte în cauză, iar competenţa teritorială se stabileşte conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la domiciliul reclamantului şi nu al mandatarului.

Competenţa teritorială a unei instanţe nu este însă determinată de domiciliul ales al justiţiabilului, ci de cel efectiv. A admite contrariul echivalează cu a da posibilitatea părţilor să înfrângă dispoziţiile imperative privind competenţa prin simpla indicare a unui domiciliu ales.

În cauză nu este aplicabilă decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece problema de drept dezlegată priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicţiei muncii şi a asigurărilor sociale. Recursul în interesul legii priveşte un caz de competenţă teritorială exclusivă, motiv pentru care s-a reţinut că instanţa competentă teritorial cu soluţionarea conflictelor de muncă, în cazul acţiunilor formulate de organizaţiile sindicale, este cea de la sediul sindicatului reclamant.

2. A doua instanţă învestită.

La Tribunalul Maramureş cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar, la data de 21.08.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 198 din data de 24 februarie 2021, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Maramureş şi, în consecinţă a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de către reclamantul Sindicatul Naţional Pro Lex, în numele membrului de sindicat D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Maramureş a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată cu soluţionarea căreia reclamantul a învestit instanţa de judecată plasează acţiunea în sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004.

Potrivit. art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său".

În opinia instanţei ulterior învestite, prin noţiunea de domiciliu în sens procesual, legiuitorul a avut în vedere locul unde partea locuieşte în mod efectiv, locuinţa de care în mod statornic se foloseşte, fără a interesa adresa de domiciliu cu care aceasta figurează în evidenţele publice, raportându-ne aşadar, în vederea determinării competenţei teritoriale de soluţionare a cauzelor de către instanţele de judecată, la localitatea în care partea trăieşte şi în care, eventual, cum e şi cazul în speţă, îşi desfăşoară activitatea profesională.

Pentru a concluziona în acest sens instanţa are în vedere observaţiile în legătură cu modificările aduse art. 10 alin. (3) al Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018, menţionate în Expunerea de motive a Legii nr. 212/2018, dintre care prezintă relevanţă următoarele argumente aduse în justificarea necesităţii modificărilor legislative:

- "permite o corectă administrare a probelor, având în vedere legătura instanţei cu sediile sau domiciliile părţilor,

- "reduce cheltuielile procedurale."

Interpretarea mai sus arătată adusă voinţei legiuitorului român este îndreptăţită şi de considerentele expuse de către Curtea Constituţională a României în cuprinsul Deciziei nr. 815/2020, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În conţinutul deciziei instanţa de contencios constituţional reţine:

"14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile de lege criticate stabilesc reguli privind competenţa teritorială exclusivă pentru soluţionarea acţiunilor în contencios administrativ. Astfel, în cazul în care reclamantul este o persoană fizică sau juridică de drept privat, competenţa teritorială revine exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Curtea constată că prevederile de lege criticate nu conţin privilegii sau discriminări în raport cu criteriile egalităţii în drepturi înscrise în art. 4 din Constituţie, fiind aplicabile în mod egal tuturor destinatarilor normei juridice.

15. În acelaşi timp, Curtea reţine, pe de o parte, că persoanele juridice de drept public reprezintă o categorie juridică distinctă de cea a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, iar, pe de altă parte, că stabilirea instanţei de la domiciliul sau sediul reclamantului persoană fizică sau juridică de drept privat ca fiind competentă teritorial reprezintă un beneficiu instituit în sensul facilitării accesului la justiţie."

Într-o interpretare a textului de lege în sensul determinării competenţei teritoriale în raport de domiciliul din acte al reclamantului, în mod evident nu mai vorbim de o facilitare a accesului la justiţie, de o facilitarea a administrării probelor decurgând din legătura instanţei cu domiciliul/sediul părţilor litigante sau de o reducere a cheltuielilor procedurale, câtă vreme nu doar reclamantul, ci chiar şi instituţia pârâtă îşi au domiciliul/sediul la sute de kilometri distanţă. Dezideratul ce a stat la baza modificărilor aduse art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ ar deveni astfel, cel puţin în parte, nesocotit.

Răspunzând prin înscrisul depus la fila x solicitării instanţei, instituţia pârâtă a arătat că membrul de sindicat în numele căruia a fost promovată acţiunea îşi are stabilită reşedinţa în municipiul Bucureşti. Coroborând această informaţie cu faptul că reclamantul deţine calitatea de angajat al Direcţiei Generale pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din cadrul MAI, ceea ce presupune desfăşurarea activităţii în capitală, instanţa a extras concluzia potrivit căreia reclamantul D. locuieşte în realitate în municipiul Bucureşti.

Având aşadar în vedere că domiciliul reclamantului este situat în raza de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţa, văzând prevederile art. 132 C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă recalcularea sporului de fidelitate la valoarea reală în funcţie de vechimea în activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual şi salariul de funcţie a reclamanţilor; plata diferenţei rezultate dintre valoarea reală a sporului de fidelitate calculată şi cea acordată efectiv, începând cu 3 ani în urmă de la data introducerii acţiunii, sumă ce va fi actualizată cu coeficientul de inflaţie de la data scadenţei până la data efectuării plăţii; obligarea la plata dobânzii legale începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă; plata cheltuielilor de judecată.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe se referă la stabilirea competenţei teritoriale, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că în mod corect ambele instanţe aflate în conflict negativ de competenţă au reţinut că pentru soluţionarea acestor tipuri de acţiuni competenţa de soluţionare aparţine completurilor specializate în judecarea cauzelor de contencios administrativ raportat la calitatea de funcţionar public.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

"(1) Organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. (2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres."

În privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întrucât membrii de sindicat sunt funcţionari publici, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată în vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanţe - 13.03.2020), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competenţa stabilită de textul de lege mai sus menţionat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opţiune între mai multe instanţe.

De asemenea, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată potrivit cărora:

"(4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".

Or, în cauza de faţă, deşi prin acţiunea pendinte se urmăreşte plata unor drepturi băneşti în favoarea membrului de sindicat, Sindicatul Naţional Pro Lex nu are calitate de reclamant, ci are calitate de reprezentant al membrului de sindicat (aspect ce rezultă şi din petitul acţiunii deduse judecăţii), iar calitatea de reclamant revine membrului de sindicat deoarece titularul dreptului pretins, precum şi interesul promovării acţiunii aparţine acestuia.

Înalta Curte, având în vedere că reclamantul a solicitat plata unor drepturi băneşti, izvorâte din raporturi de muncă, precum şi faptul că acesta are domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Maramureş, constată că acestei instanţe îi aparţine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D. prin Sindicatul Naţional Pro Lex şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2021.