Prosecutorial independence and limits of disciplinary review: Appeal dismissed, upholding closure of complaint against prosecutors

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanlele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.10.2108 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, B. şi C., a solicitat anularea Rezoluţiei Inspecţiei Judiciare, nr. x/2018, adoptată la data de 05.07.2018, prin care s-a clasat sesizarea pe care reclamantul a înaintat-o acestei autorităţi, vizându-i pe procurorii B. din cadrul DNA-ST Ploieşti şi C. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, şi trimiterea dosarului Inspecţiei Judiciare, în vederea completării verificărilor prealabile exercitării acţiunii disciplinare în cauză.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 943 din data de 12 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de contencios administrativ, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspectia Judiciară, B. şi C., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 943 din data de 12 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că judecătorul primei instanţe a dat o interpretare greşită art. 64, alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atunci când şi-a structurat argumentaţia logico-juridică a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată prin invocarea principiului independenţei procurorului.

Totodată, corelativ, prima instanţă greşeşte atunci când consideră că prin demersul disciplinar se tinde a se pune în discuţie raţionamentul logico-juridic al magistraţilor chemaţi să instrumenteze o cauză ori încercarea de a se provoca o verificare a legalităţii activităţii organelor de urmărire penală, în alte condiţii decât cele stabilite de C. proc. pen.

Potrivit celor de mai sus, în viziunea primei instanţe niciodată nu va putea fi angajată răspunderea disciplinară a unor magistraţi, dat fiind modul de redactare "de lege lata" al conţinutului abaterii disciplinare sesizate, reglementat de art. 99, lit. t), teza I, cu raportare la art. 991, alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pentru că oricând se vor putea opune încălcării legii de către magistraţii în cauză principiile independenţei şi a libertăţii de apreciere a probelor şi de raţionament logico-juridic în rezolvarea cauzelor.

Or, dacă intenţia legiuitorului nu a fost să înfrângă principiile de mai sus, prin legiferarea răspunderii disciplinare a magistraţilor, pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în virtutea regulii de drept, de interpretare a normei juridice, "actus interpretandus est potius ut va leat, quam ut pereat", în egală măsură, intenţia lui nu a fost să creeze nişte texte le lege, care să fie veritabile "litere moarte", absolut inaplicabile în practică.

În realitate, fără a pune în discuţie normele de procedură penală incidente sau raţionamentele logico-juridice ale intimaţilor B. şi C., cu privire la actele procesuale/procedurale, de urmărire penală, derulate în dosarul nr. x/2016 al DNA-ST Ploieşti în ziua de 30. 06. 2016, ceea ce este esenţial este dacă legea a fost respectată, atât în forma, cât şi în conţinutul ei.

Din această perspectivă, orice observator realmente obiectiv şi imparţial poate vedea cu uşurinţă din înscrisurile depuse la dosar cum sus-numiţii au încălcat cu bună ştiinţă şi în mod manifest atât reglementări interne, cât şi internaţionale, instituite pentru a garanta drepturi ale persoanelor acuzate de comiterea unor infracţiuni şi implicate în diferite proceduri judiciare, aşa cum am relatat pe larg în cuprinsul cererii introductive de instanţă.

Nu mai este vorba, deci, de a fi independent pe soluţie sau de a-şi manifesta libertatea de apreciere a probelor şi a soluţiei pe fond.

Împrejurarea că actele procesuale/procedurale în litigiu au fost cenzurate de către judecătorul de cameră preliminară şi menţinute ca legale, nu exclude "de plano" reevaluarea nu a acestor acte în cadrul disciplinar, ci a conduitei vecine şi conexe a magistraţilor respectivi în raport cu aceste acte şi cu dispoziţiile legale incidente.

O atare reevaluare nu numai că este permisă de lege şi obligatoriu de efectuat, prin verificări specifice de către inspecţia Judiciară, dar este cu atât mai necesară şi oportună în cazul de faţă, cu cât au devenit de notorietate publică gravele abuzuri de drept comise în legătură cu dosarele instrumentate de întreaga structură a DNA-ST Ploieşti, în perioada 2015-2017, concretizate inclusiv în dosare de cercetare disciplinară la adresa celor implicaţi (C. este deja exclus din magistratură din motive disciplinare) ori chiar în dosare de urmărire penală, aflate în prezent pe rolul PÎCG-SIIJ.

Având în vedere motivul de casare invocat şi dezvoltat în precedent, solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, casarea în totalitate a sentinţei recurate şi, rejudecând fondul după casare, admiterea cererii de chemare în judecată, anularea Rezoluţiei nr. 4014/IJ/1022/2018 şi trimiterea dosarului intimatei-pârâte Inspecţia Judiciară, în vederea completării verificărilor prealabile declanşării cercetărilor disciplinare împotriva intimaţilor B. şi C..

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 12 august 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluţiei Inspecţiei Judiciare, nr. x/2018, adoptată la data de 05.07.2018, prin care s-a dispus clasarea sesizării ce-i vizează pe procurorii B. din cadrul DNA-ST Ploieşti şi C. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina, şi trimiterea dosarului Inspecţiei Judiciare, în vederea completării verificărilor prealabile exercitării acţiunii disciplinare în cauză.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege, iar acest principiu presupune excluderea oricăror influenţe exercitate asupra procurorului cu privire la instrumentarea şi soluţionarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligaţia procurorului de a se supune legii. În aceste condiţii, independenţa procurorului nu poate fi privită ca un privilegiu care să permită nesocotirea responsabilităţilor specifice funcţiei, limitele independenţei fiind raportate la cerinţa imperioasă privind respectarea legii.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul-reclamant arată că judecătorul primei instanţe a dat o interpretare greşită art. 64 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atunci când şi-a structurat argumentaţia logico-juridică a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată prin invocarea principiului independenţei procurorului.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că pentru verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea de către procurorii B. şi C. a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Inspecţia Judiciară nu poate repune în discuţie legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală efectuată de către procurorii de caz, respectiv a actelor de procedură penală efectuate în cursul urmării penale care a debutat "in rem" la data de 16.05 2016, a Ordonanţei nr. 156/P/2016 din data de 30.06.2016 şi procesului-verbal de audiere din data de 30.06.2016, prin care a fost admisă cererea de studiere a dosarului la o dată ulterioară, respectiv 5.07.2016, în caz contrar s-ar produce o depăşire a limitelor stabilite de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În acest context nu poate fi primită critica recurentului-reclamant conform căreia prin sesizarea Inspecţiei Judiciare nu s-a urmărit rediscutarea raţionamentelor logico-juridice ale intimaţilor B. şi C., cu privire la actele procesuale/procedurale, de urmărire penală, derulate în dosarul nr. x/2016 al DNA-ST Ploieşti în ziua de 30. 06. 2016, ci verificarea respectării legii, atât în forma, cât şi în conţinutul ei.

Or, în mod corect s-a reţinut că Inspecţia Judiciară nu are competenţa de a verifica măsurile luate şi nici soluţiile adoptate de procuror, cu excepţia situaţiei în care procurorii îşi exercită funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, ceea ce din verificările efectuate nu a rezultat o astfel de situaţie.

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că potrivit principiului independenţei procurorilor consacrat de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către procurorul de caz şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice. Cu alte cuvinte, actele de urmărire penală nu pot fi modificate decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

Potrivit art. 98 alin. (1) din acelaşi act normativ, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele penale exced competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei adoptate de către procurorii de caz.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de urmărire penală şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al procurorului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de urmărire penală, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se dispun soluţiile adoptate. Aceste elemente esenţiale ale activităţii de urmărire penală nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de urmărire penală îl reprezintă raţionamentul pe care procurorul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia procurorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, procurorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa procurorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia ordonanţele dispuse sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 943 din 12 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.