Joint and several tax liability: insufficient factual motivation and lack of communication of insolvency declaration nullify administrator's responsibility under Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.01.2019 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, petentul A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, a solicitat anularea Deciziei nr. 23/27.06.2018 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017, prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare în limita sumei de 9.003.049 RON, compusă din debite în suma de 5.861.320 RON şi accesorii în sumă de 3.141.729 RON, stabilite în sarcina societăţii B. S.R.L. prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 106 din data de 19.04.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Cluj şi a dispus anularea deciziei nr. 24854/04.12.2017 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită La Nivelul Regiunii Cluj şi a deciziei nr. 23/27.06.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 106 din data de 19.04.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi recurs incident reclamantul A..

Prin motivele de recurs formulate, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj au arătat că referitor la motivul de atragerea răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală raportat la efectele necomunicării procesului-verbal de declararea a stării de insolvabilitate intimatului anterior deciziei de antrenare a răspunderii solidare, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală legiuitorul a înţeles să reglementeze o formă specială a răspunderii în materie fiscală, respectiv pentru "administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate".

Societatea figura la data de 29.06.2016 cu obligaţii faţă de bugetul general consolidat, în sumă de 9.003.049 RON, ceea ce prezumă insolvenţa acesteia pentru neplată după 60 zile de la scadenţă a datoriilor.

Astfel potrivit art. 5 punctul 29 din Legea nr. 85/2014, "insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, prezumţia este relativă;

Totodată în conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) din acelaşi act normativ: "debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei, in termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă".

Este greşită susţinerea instanţei cum că reclamantul nu avea obligaţia legală de a solicita deschiderea procedurii insolventei, întrucât nu a aflat de existenţa procesului-verbal de insolvabilitate doar ca urmare a depunerii sale la dosarul cauzei.

Exigenţele art. 66 din Legea nr. 85/2014 impun administratorul societăţii debitoare obligaţia de a se adresa tribunalului cu o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 indiferent dacă a fost sau nu determinată insolvabilitatea persoanei juridice debitoare, în sensul art. 265 din Codul de procedură fiscală.

Aşadar, eventuala necomunicare a procesului-verbal de insolvabilitate administratorului societăţii, în condiţiile în care aşa cum corect a reţinut prima instanţă, la momentul emiterii actului, 29.06.2016, nu exista o prevedere legală în acest sens, nu îl poate degreva pe administratorul societăţii de la obligaţia de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, în termenul de 30 de zile menţionat în Legea insolvenţei.

Prin urmare nimic nu l-a împiedicat pe intimat în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. în condiţiile în care cea mai mare parte a obligaţiilor fiscal provenind din Decizia de impunere nr. x/25.09.2015, în situaţia în care obligaţiile fiscale aveau termen de plata 20.10.2015 la debite şi 20.11.2015 la accesorii, iar societatea nu avea posibilitatea să achite obligaţiile restante, să solicite deschiderea procedurii de insolvenţă conform Legii nr. 85/2014.

Mai mult este de observat ca intimatul a invocat atât în contestaţia administrativă, cât şi în acţiune faptul că cea mai mare parte din cuantumul obligaţilor fiscale au fost stabilite în sarcina societăţii prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 decizie pe care a considerat-o abuzivă şi în consecinţă a uzat de posibilităţile legale pentru a contesta creanţa în cuantum de 8.695.665 RON.

Or, în condiţiile în care exercitarea acestor demersuri administrative şi judiciare potrivit art. 278 Codul de procedură fiscală nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, aceste afirmaţii ale intimatului care, în opinia acestuia, l-au determinat să nu solicite deschiderea procedurii de insolvenţă, nu pot fi primite.

Administratorul societăţii nu numai ca nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, dar nu făcut nici un demers pentru plata creanţelor fiscale şi nici nu a încercat să găsească o soluţie de instituire a unor posibilităţi de acordare a unor înlesniri la plată potrivit cap. IV din Codul de procedură fiscală, continuând activitatea şi implicit acumulând noi arierate în special la bugetul consolidat al statului cuantumul acestora crescând de 8.695.665 RON la 9.348.201 RON (Tabelul preliminar de creanţe al B.-publicat în BPI nr. 19487/19.10.2017).

Referitor la motivul de atragerea a răspunderii solidare prevăzut de art. 21 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, prin analizarea criticilor intimatei cu privire nemotivarea corespunzătoare a actului administrativ fiscal invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de fond în mod greşit a reţinut că "motivarea în fapt este extrem de lacunară echivalând practic cu lipsa acesteia".

Instanţa restrânge foarte mult aplicabilitatea art. 26 alin. (4) lit. e) Codul de procedură fiscală care obligă organul fiscal să indice motivele de fapt care au determinat adoptarea deciziei de antrenare a răspunderii şi consideră că frazele utilizate de organul fiscal pentru a motiva atragerea răspunderii solidare în conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală sunt insuficiente pentru a garanta dreptul intimatului la apărare.

Prima instanţa apreciază, în mod cu totul excesiv, că în situaţia în care în cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare atacate organul fiscal a menţionat că obligaţiile fiscale pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare sunt aferente deciziei de impunere nr. x/28.09.2015 decizie care, prin raportare la starea de fapt fiscală a societăţii B. S.R.L., constatată de echipa de inspecţie fiscală în raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015, se caracterizează prin înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli deductibile, respectiv TVA deductibilă, în baza unor documente (facturi) în care s-au consemnat operaţiuni fictive, aspect faţă de care nu se poate reţine o motivare insuficientă a deciziei de atragerea a răspunderii solidare.

Referitor la motivul de atragerea răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală potrivit cărora "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului", raportat la lipsa audierii şi lipsa motivării actului cu privire la acest temei juridic, s-a invocat incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând că starea de fapt fiscală a societăţii B. S.R.L., la care intimatul are calitatea de administrator, constatată de echipa de inspecţie fiscală în raportul de inspecţie fiscala nr. x/25.09.2015 se caracterizează prin înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli deductibile, respectiv TVA deductibilă, în baza unor documente (facturi) în care s-au consemnat operaţiuni fictive, organul de control concluzionând ca au fost încălcate prevederile art. 146 lit. a) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, care menţionează că "(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarelor condiţii: pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care au fost sau urmează să-i fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă".

De altfel, având suspiciuni că faptele constatate ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, organele de inspecţie fiscală au întocmit Procesul-verbal nr. x/09.09.2015 şi respectiv Sesizarea penală nr. 118/22.09.2015 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.

Determinarea restituirii sau rambursării unor sume de bani de la bugetul general consolidat de stat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului, se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Instanţa de fond a reţinut că decizia de atragere a răspunderii nu face nici o referire faptică la o situaţie care ar putea fi încadrată la art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, însă la punctul intitulat "Motive de fapt" se indică în mod expres "înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli deductibile respectiv TVA deductibilă, în baza unor documente (facturi) în care s-au consemnat operaţiuni asupra cărora sunt suspiciuni rezonabile că ar fi fictive, echipa de inspecţie fiscală a apreciat că există posibilitatea ca faptele să intre sub incidenţa art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 21/2005pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Prin urmare, chiar dacă motivarea nu este foarte cuprinzătoare, aceasta conţine elemente de fapt şi de drept suficiente şi a permis intimatului să cunoască motivele pentru care au fost luate masurile în discuţie astfel încât nu se poate susţine că decizia nu cuprinde o motivare şi care să atragă nulitatea actului atacat aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Nu în ultimul rând, se arată că validitatea stării de fapt reţinută de către organele de inspecţie fiscală prin Decizia de impunere nr. x/28.09.2015 şi care a fost menţionată în decizia de atragerea răspunderii solidare atacată a fost supusă cenzurii unei instanţe judecătoreşti, iar cu privire la nelegalitatea raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.09.2015, prin sentinţa civilă nr. 46/2019 pronunţată către Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018 s-a constatat că actele administrativ-fiscale criticate sunt legale.

Prin recursul incident, reclamantul a arătat că raportat la soluţia pronunţată, nu a avut interes să exercit recurs principal, chiar dacă puteau fi formulate critici referitor la respingerea unor motive de nelegalitate, însă, pentru ipoteza în care instanţa de recurs ar considera că sunt întemeiate criticile formulate de către recurenta DGRFP Cluj-Napoca, respectiv că raţionamentul instanţei de fond ar fi nelegal în privinţa motivelor de nelegalitate care au determinat anularea actelor, apreciază că se naşte şi interesul reclamantului pentru formularea recursului incident, prin care solicită, în baza art. 461 alin. (2) C. proc. civ. menţinerea soluţiei din dispozitiv şi înlocuind considerentele sentinţei cu propriile considerente, menţinerea nelegalităţii actelor administrativ-fiscale contestate.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului incident, ca inadmisibil.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge ca nefondat, atât recursul principal, cât şi recursul incident, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 23/27.06.2018 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017, prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare în limita sumei de 9.003.049 RON, compusă din debite în suma de 5.861.320 RON şi accesorii în sumă de 3.141.729 RON, stabilite în sarcina societăţii B. S.R.L. prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a dispus anularea deciziei nr. 24854/04.12.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Cluj şi a deciziei nr. 23/27.06.2018, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, se constată că prin motivele de recurs formulate de către pârâte se arată că, în mod greşit a reţinut prima instanţă că decizia de atragere a răspunderii nu face nici o referire faptică la o situaţie care ar putea fi încadrată la art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, în timp ce, la punctul intitulat "Motive de fapt" se indică în mod expres "înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli deductibile respectiv TVA deductibilă, în baza unor documente (facturi) în care s-au consemnat operaţiuni asupra cărora sunt suspiciuni rezonabile că ar fi fictive", echipa de inspecţie fiscală apreciind că există posibilitatea ca faptele să intre sub incidenţa art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 21/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a reţinut că decizia de antrenarea răspunderii solidare este nemotivată având în vedere că nu se arată cu fermitate fapta ilicită comisă de reclamant, relatându-se că doar că există suspiciuni în sensul întocmirii unor documente fictive, nu se arată documentele şi probele pe care se întemeiază această afirmaţie, precum şi de ce aceste fapte ar fi imputabile reclamantului, atât timp cât mai existau trei persoane care aveau această calitate. De asemenea, nu se probează, că intmatul-reclamant a determinat nedeclararea sau neachitarea la scadenţă obligaţiile fiscale, cu atât mai mult cu cât, la penultimul alineat de la pct. 1 al deciziei, intitulat "Motive în fapt" se indică cuantumul debitului precum şi împrejurarea că există posibilitatea ca faptele reţinute să intre sub incidenţa prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din legea nr. 241/2005 existând suspiciuni rezonabile că documentele în baza cărora s-au dedus cheltuieli sunt fictive.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că au fost încălcate prevederile art. 26 alin. (4) lit. e) Codul de procedură fiscală, care obligă organul fiscal să indice motivele de fapt care au determinat adoptarea deciziei de antrenare a răspunderii, chiar dacă prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-au adus argumente suplimentare referitoare la acest motiv, această decizie nu poate acoperi lipsurile celei dintâi.

De altfel, din modul în care este motivat actul administrativ nu rezultă îndeplinirea condiţiilor de atragere a răspunderii, iar recurenta-pârâtă consideră fără temei că deşi motivarea nu este foarte cuprinzătoare, aceasta conţine elemente de fapt şi de drept suficiente şi a permis intimatului să cunoască motivele pentru care au fost luate masurile în discuţie. Fiind încălcate prevederile art. 26, alin. (4) lit. e) Codul de procedură fiscală, care obligă organul fiscal să indice motivele de fapt care au determinat adoptarea deciziei de antrenare a răspunderii, sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii relative virtuale, având în vedere că în acest mod s-a adus atingere posibilităţii reclamantului de a se apăra efectiv.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, răspund solidar cu debitorul următoarele persoane: administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Premisa antrenării răspunderii solidare o constituie starea de insolvabilitate în care se află societatea, iar fapta ilicită constă în neîndeplinirea de către administratorul societăţii a obligaţiei legale a acestuia de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

Fapta ilicită, ce determină antrenarea răspunderii solidare, constă în neîndeplinirea de către administratorul societăţii a obligaţiei legale a acestuia de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, insolvabilitatea în general şi insolvabilitatea declarată conform Codului de procedură fiscală sunt două noţiuni diferite, având în vedere că prima noţiune este o stare de fapt, care în principiu, poate fi cunoscută de debitor, iar cea de-a doua intervine doar ca urmare a deciziei autorităţii fiscale competente, care încheie un proces-verbal în acest sens. Or, simpla imposibilitate de achitare a unei datorii fiscale nu atrage automat incidenţa prevederilor art. 265 din Codul de procedură fiscală şi nu dă naştere responsabilităţilor administratorului care derivă din aceste prevederi.

Motivul de antrenare a răspunderii solidare a administratorului prevăzut de lit. c) se referă în mod neechivoc la starea de insolvabilitate declarată în condiţiile Codului de procedură fiscală, însă intimatul-reclamant a aflat de existenţa procesului-verbal de declarare a insolvabilităţii ca urmare a depunerii acestuia la dosarul prezentei cauze, deci după deschiderea procedurii insolvenţei.

Faţă de aceste considerente, în mod corect a reţinut prima instanţă că intimatul-reclamant nu avea obligaţia legală de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, şi prin urmare, nu poate fi antrenată răspunderea sa solidară în baza acestui temei legal, cu atât mai mult cu cât în faţa primei instanţe, recurenta-pârâtă de ord. 1 a recunoscut faptul că procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nu a fost comunicat administratorului anterior adoptării deciziei de antrenare a răspunderii solidare, aspect faţă de care, în lipsa comunicării actului, nu se poate reţine în sarcina administratorului faptul că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei supuse inspecţiei fiscale şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate şi că ar fi acţionat cu rea-credinţă.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate fi analizată legalitatea deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017, emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Cluj, prin prisma considerentelor expuse în Decizia de impunere nr. x/25.09.2015, a procesului-verbal nr. x/09.09.2015 şi a Sesizării penale nr. 118/22.09.2015 transmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, chiar dacă din conţinutul acestor acte administrative rezultă că societatea debitoare ar fi înregistrat operaţiuni care au pus în pericol buna desfăşurare a activităţii societăţii şi că ar fi încălcate prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, republicată, care menţionează că:

"Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz", atât timp cât în cuprinsul adreselor nr. x/28.12.2016 (prin care intimatul-reclamant A. a fost invitat să se prezinte la sediul organului fiscal în vederea consultării documentaţiei aflate la dosar pentru a face precizări şi pentru prezentarea de înscrisuri) şi nr. 7174/30.03.2017 (prin care organul fiscal a reînnoit invitaţia adresată intimatului-reclamant A.) nu fac referire şi la prevederile art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, acesta nu a fost audiat şi în legătură cu aceste motive, sancţiunea care intervine fiind aceea a nulităţii absolute sub acest aspect, conform art. 26 alin. (3) Codul de procedură fiscală.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

Cu privire la recursul incident, Înalta Curte apreciază că în raport de considerentele expuse mai sus nu se impune înlăturarea raţionamentului instanţei de fond în privinţa motivelor de nelegalitate care au determinat anularea actelor, aspect faţă de care va respinge acest recurs, ca nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj împotriva sentinţei nr. 106 din 19 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarant de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.