Historic monument delisting dispute remanded for court-appointed expert review of protected status.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 octombrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii - Direcţia Patrimoniu Cultural - Comisia Naţională a Monumentelor, au solicitat declasarea din Lista monumentelor istorice a imobilului identificat în CF nr. x Vălenii de Munte (nr. CF vechi: 597) nr. cad. x, constând în construcţia C1 - locuinţă formată din 4 camere, cămară, prispă, hol şi beci situat în oraş Vălenii de Munte, jud. Prahova, str. x, clasat ca monument istoric având codul PH-II-m-B-16831 în Lista monumentelor istorice 2004 şi denumirea: Casă cu prăvălie C..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2367 din 21 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii - Direcţia Patrimoniu Cultural - Comisia Naţională a Monumentelor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2367 din 21 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum a fost încadrat de instanţa de recurs), solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că documentaţia anexată cererii de declasare înaintate Direcţiei Judeţene de Cultură Prahova, concluzionează în sensul că imobilul în litigiu nu întruneşte calitatea de monument istoric, conform criteriilor de evaluare din Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2260/2008. Apreciază că decizia de respingere a cererii de declasare este pur formală şi arbitrară, întrucât comisia nu a efectuat vreo evaluare la faţa locului, respectiv o cercetare efectivă a stării imobilului, conduită care îmbracă forma unui exces de putere.

Au mai arătat că intimatul-pârât nu a efectuat nicio analiză tehnică, ştiinţifică sau arhitecturală, care să înlăture concluziile raportului de expertiză întocmit de reclamanţi.

Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod eronat că degradarea imobilului nu poate fi luată în considerare în susţinerea cererii de declasare, contrar art. 24 din normele metodologice emise în anul 2008, care prevăd că declasarea de urgenţă poate fi dispusă pe motivul alterării grave a imobilului sau în cazuri de colaps. Or, reclamanţii au solicitat declasarea temându-se de iminenţa unui colaps al clădirii, care ar pune în pericol vieţi omenenşti, iar avizul favorabil declasării ar da posibilitatea unei intervenţii controlate în vederea demolării.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată, perezentând argumentele pentru care consideră că sentinţa şi soluţia administrativă de respingere a cererii de declasare a monumentului istoric sunt legale.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând legalitatea deciziei emise de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice din 29.11.2016, prin care s-a respins cererea de declasare din categoria monumentelor istorice a imobilului Casa "C.", situată în oraş Vălenii de Munte, str. x, jud. Prahova. Această decizie s-a întemeiat pe rezoluţia din 28.11.2016, prin care Secţiunea de Evidenţă a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice a propus soluţia de respingere a cererii, precum şi pe avizul negativ emis de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Prahova.

Contestând respingerea cererii de declasare, reclamanţii au susţinut că imobilul nu mai întruneşte condiţiile de încadrare în categoria monumentelor istorice, dată fiind starea avansată de degradare, care nu le poate fi imputată şi valorii istorice nule, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică, cuprinzând şi o evaluare istorică, pe care l-au anexat documentaţiei înaintate Direcţiei Judeţene pentru Cultură Prahova. Au mai susţinut reclamanţii că membrii comisiei au respins cererea fără a realiza o evaluare proprie a imobilului, în temeiul unor date actualizate din teren.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 13 din Legea nr. 422/2001, procedura de clasare se poate declanşa la cererea proprietarului imobilului, iar potrivit art. 19 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, prin declasare se înţelege radierea din Lista monumentelor istorice a unui bun imobil sau a unei părţi din acesta, procedura de declasare fiind aceea prevăzută pentru clasarea monumentelor istorice. Aşadar, din aplicarea coroborată a art. 13 şi art. 19 din Legea nr. 422/2001 rezultă că declasarea unui imobil poate fi solicitată şi de proprietarul construcţiei, în speţă de reclamanţii A. şi B., conform procedurii reglementate de Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2260/2008, aplicabilă atât în cazul clasării, cât şi în cazul declasării, potrivit art. 21 alin. (2) din acest ordin.

Cât priveşte motivele pentru care proprietarii imobilelor monumentelor istorice pot solicita declasarea, Înalta Curte reţine că recurenţii au invocat, în calea de atac, prevederile art. 24 din Normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice aprobate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2260/2008, referitoare la declasarea de urgenţă în situaţia în care se constată dispariţia monumentului (alterare gravă a substanţei imobilului sau colaps). Însă aceste prevederi nu mai erau în vigoare la data depunerii cererii de declasare de către reclamanţi, fiind abrogate prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2048/2009, astfel încât nu pot fi avute în vedere în dezlegarea prezentei cauze.

La data formulării cererii de declasare şi a emiterii rezoluţiei de respingere a cererii, nici legislaţia primară (Legea nr. 422/2001), nici cea secundară (Normele aprobate prin Ordinul nr. 2260/2008, cu modificările ulterioare) nu prevedeau drept motiv de declasare alterarea gravă a substanţei imobilului, însă, conform art. 21 alin. (2) din ordin, se va putea dispune declasarea în caz de dispariţie a monumentului istoric sau de constatare a pierderii calităţii de monument istoric. Aceste cazuri de declasare trebuie interpretate prin prisma criteriilor de clasare reglementate de art. 7 din Ordinul nr. 2260/2008, care prevăd că:

"(1) Criteriul de clasare este un standard calitativ şi cantitativ pe baza căruia se evaluează semnificaţia şi importanţa culturală a bunurilor imobile şi se determină categoria juridică şi grupa valorică a patrimoniului cultural naţional imobil din care fac parte aceste bunuri, respectiv grupa A sau B de monumente istorice.

(2) Clasarea unui imobil se realizează în baza următoarelor criterii:

a) criteriul vechimii;

b) criteriul referitor la valoarea arhitecturală, artistică şi urbanistică;

c) criteriul referitor la frecvenţă (raritate şi unicitate);

d) criteriul referitor la valoarea memorial-simbolică."

În acest context, pentru o corectă soluţionare a cauzei, chestiunea litigioasă ce se impune a fi analizată în speţă este aceea a menţinerii calităţii de monument istoric a imobilului aflat în proprietatea reclamanţilor, în raport cu importanţa culturală a clădirii, stabilită conform criteriilor de clasare anterior citate, împrejurare de natură a clarifica aspectele de legalitate ale soluţiei de respingere a cererii de declasare, din perspectiva respectării prevederilor Legii nr. 422/2001 şi Ordinului ministrului culturii şi cultelor nr. 2260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice.

Reclamanţii au susţinut temeinicia cererii de declasare prin întocmirea unei expertize tehnice, care cuprinde şi un studiu referitor la cercetarea istorică a imobilului conform criteriilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 2260/2008 şi ale cărui concluzii au fost în sensul că imobilul nu întruneşte calitatea de monument istoric, având autenticitate de valoare medie (criteriul vechimii), valoare arhitectural-urbanistică mică, raritate şi unicitate de valoare mică (criteriul referitor la frecvenţă) şi valoare memorial-simbolică nulă. Contrar conţinutului evident al acestui înscris, aflat la dosar fond, prima instanţă a reţinut în mod greşit că studiul istoric confirmă soluţia de respingere a declasării, recursul reclamanţilor fiind fondat sub acest aspect.

Analizând cererea de declasare a reclamanţilor, în temeiul documentaţiei istorice, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Prahova a emis avizul negativ nr. 374/M/15.09.2016, justificat de "valoarea urbanistică globală mare a obiectivului, valoarea ambientală şi arhitecturală" . Ulterior, cererea a fost analizată în şedinţa Secţiunii de Evidenţă a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice din 28.11.2016 şi apoi în plenul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, care, la data de 29.11.2016, a decis respingerea cererii, fiecare membru al comisiei expunând motivele care au condus la această deciziei (conform fişei de vot aflate la dosar fond), respectiv:

"construcţia întruneşte condiţiile de clasare", "imobilul are valoare", "planul şi faţadele, volumetria sunt reflectări ale unei arhitecturi de valoare medie, a unei epoci din care se păstrează puţine mărturii de arhitectură vernaculară", "imobilul are încă valoare, trebuie iniţiată cercetarea de parament şi arheologică", restul membrilor comisiei arătând doar că nu sunt de acord cu declasarea şi că susţin poziţia Secţiunii de Evidenţă.

Înalta Curte constată că soluţia de respingere a declasării nu s-a întemeiat pe alte înscrisuri, studii sau expertize decât cele prezentate de reclamanţi, iar concluziile ce rezultă din aceste înscrisuri sunt în contradicţie evidentă cu poziţia adoptată de autoritatea pârâtă, nefiind de natură a susţine soluţia de respingere a cererii. Având în vedere şi motivele succinte invocate de membrii comisiei în respingerea declasării, circumscrise menţinerii cerinţelor de încadrare a imobilului în categoria monumentelor istorice, însă fără a combate concluziile studiului istoric, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este lămurită chestiunea menţinerii sau nu a calităţii de monument istoric a bunului în litigiu, soluţionarea cauzei de către instanţa de fond fiind realizată prin administrarea unui probatoriu incomplet.

Astfel, prima instanţă şi-a întemeiat argumentaţia pe starea de degradare a imobilului, pe care a atribuit-o faptei reclamanţilor, precum şi pe concluziile studiului istoric realizat de reclamanţi, concluzii care, cum s-a arătat anterior, au fost greşit reţinute ca susţinând decizia atacată, deşi ele prezentau o cu totul altă situaţie a imobilului. Verificarea menţinerii calităţii de monument istoric a bunului în litigiu, prin raportare la criteriile de clasare prevăzute de lege, reprezintă o împrejurare esenţială pentru soluţionarea cauzei, pentru a cărei clarificare judecătorul fondului nu s-a bazat pe concluziile unei lucrări de specialitate întocmite în cursul judecării pricinii de un expert numit de instanţă, ci doar pe analiza susţinerilor părţilor şi a înscrisurilor depuse de acestea, probatoriu pe care Înalta Curte îl apreciază a fi insuficient în dezlegarea chestiunii litigioase deduse judecăţii.

Întrucât lămurirea cauzei necesită administrarea probei cu expertiză de specialitate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Cu ocazia rejudecării, în raport cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de fond urmează să dispună administrarea probei cu expertiză tehnică, precum şi orice alte probatorii vor fi apreciate ca fiind concludente în soluţionarea cauzei, pentru a stabili dacă imobilul proprietatea reclamanţilor îşi menţine caracterul de monument istoric, conform criteriilor prevăzute de legislaţia specifică, urmând ca, în rejudecare, să fie avute în vedere şi argumentele expuse de părţile cauzei în faţa instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B., va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2367 din 21 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2021.