Judicial assistants' salary classification and loyalty bonus; non-exhaustive adjudication of procedural claims

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 iulie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Neamţ, au solicitat anularea Ordinelor nr. 219/C/01.02.2017 şi nr. 1479/C/24.05.2017, Anexa 3B, emise de Ministerul Justiţiei, şi emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatori, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad, treaptă, gradaţie, vechime în funcţie, care să includă atât tranşele de vechime în funcţie, respectiv sporul de fidelitate, precum si majorările de 18%, calculate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 şi Deciziei nr. 794/15.12.2016, pronunţată de Curtea Constituţională, începând cu data de 09.04.2015, astfel:

- pârâtul Ministerul Justiţiei să stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie a fiecăreia (fidelitate), precum şi de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, confidenţialitate, condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

- pârâţii să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariale, rezultate indemnizaţia brută lunară calculată la nivelul maxim aflat în plată, în raport de o valoare de referinţă de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, şi de 445,5 RON de la: data de 01.12.2015 la zi (incluzând majorarea de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015), în raport; de vechimea efectivă în funcţie (fidelitate) precum şi de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, confidenţialitate, condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite.

Reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate în cauză.

1.2. Prin cererea înregistrată la dosarul instanţei de fond la data de 20 septembrie 2017, reclamanţii au completat acţiunea, arătând că solicită şi anularea adresei de răspuns nr. x/2017 din 25.08.2017 şi a Ordinului nr. 2210/C din 31.08.2017, Anexa 3B, emise de pârâtul Ministerul Justiţiei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1979 din 25 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Bacău, invocată prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, invocată prin întâmpinare, în ceea ce priveşte capătul de cerere de obligare a pârâţilor la plata diferenţelor de drepturi salariale, şi, în consecinţă, respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(iv) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., A., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, şi Tribunalul Neamţ;

(v) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la modificarea în parte a Ordinului nr. 219/C/1.02.2017 şi a Ordinului nr. 1479/C/24.05.2017 - anexa nr. 3B, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, prin emiterea unui ordin de încadrare salarială producător de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, respectiv producător de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10%, calculul urmând a se face până la data de 30.09.2016;

(vi) a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1979 din 25 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., precum şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în tot a acţiunii, astfel cum a fost modificată.

În motivarea căii de atac, recurenţii-reclamanţi au susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la petitul din cererea completatoare, referitor la anularea Ordinului ministrului justiţiei nr. 2210/31.08.2017 şi nici asupra celui de-al doilea capăt al acţiunii, referitor la plata diferenţelor salariale.

Recurenţii au criticat soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale. Astfel, deşi a constatat că Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator de credite şi îi revine obligaţia stabilirii drepturilor salariale, instanţa de fond a reţinut că, în privinţa plăţii acestor drepturi, calitatea de ordonator de credite aparţine Tribunalului Neamţ. Or, în calitate de ordonatori principali şi secundari de credite, Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bacău asigură finanţarea ordonatorului terţiar, Tribunalul Neamţ.

Recurenţii-reclamanţi au învederat, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că nu este relevant argumentul recunoaşterii sporului de vechime al asistenţilor judiciari, deoarece vechimea generală nu se confundă cu vechimea în specialitate sau în funcţie, cele două noţiuni fiind distincte şi aplicându-se simultan şi cumulativ.

Nici durata mandatelor îndeplinite de asistenţii judiciari nu este relevantă, în opinia reclamanţilor, întrucât deşi aceştia au mandate determinate de câte 5 ani, cu posibilitatea reînvestirii, acestea pot fi succesive în timp şi nu împiedică acumularea vechimii în funcţie juridică, în condiţiile în care prima tranşă a sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 se acordă de la o vechime în funcţie de 3 ani, anterior expirării mandatului. Sporul de fidelitate se acordă pentru vechimea efectivă în specialitatea funcţiei judiciare, iar nu pentru vechime neîntreruptă şi ori de câte ori legiuitorul a reglementat un spor salarial pentru vechime neîntreruptă, a introdus, printre condiţiile de acordare ale acestui spor, în mod expres şi neechivoc, condiţia vechimii neîntrerupte.

Prevederile art. 1, art. 5, art. 154 alin. (3) şi art. 295 alin. (2), raportate la art. 86 din Codul muncii, interzic orice tratament diferenţiat al asistenţilor judiciari sub pretextul îndeplinirii funcţiei sub forma unor mandate determinate, aceste prevederi reprezentând transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 1990/70/CE.

Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 nu cuprind alte criterii de stabilire a indemnizaţiei de încadrare a asistenţilor judiciari faţă de indemnizaţia de încadrare a judecătorilor de judecătorie. Or, deşi prin ordinele contestate se menţionează clasa de salarizare 100, corespunzătoare unei vechimi în funcţie între 3-5 ani, în realitate drepturile salariale stabilite pentru reclamanţi corespund unei vechimi în funcţie de 0-3 ani.

Au considerat recurenţii că invocarea de către Ministerul Justiţiei a sporului de vechime şi a duratei determinate a mandatelor nu reprezintă justificări obiective şi rezonabile pentru calcularea discriminatorie a drepturilor salariale cuvenite asistenţilor judiciari. În acest sens, recurenţii au indicat şi hotărâri pronunţate în cauze similare, prin care instanţele de judecată au obligat pârâtul la emiterea unor ordine de salarizare prin raportare la vechimea efectivă în funcţie deţinută de asistenţii judiciari, arătând că, în prezent se aplică un nivel de salarizare diferit persoanelor care ocupă aceeaşi funcţie cu reclamanţii.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-a stabilit valoarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară astfel: pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON; pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,50 RON. Astfel, reclamanţilor le-au fost acordate drepturile salariale într-o valoare chiar mai ridicată decât cea solicitată prin acţiune.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă faţă de ambele cereri de recurs, intimata-pârâtă Curtea de Apel Bacău a solicitat să se constate că acţiunea introductivă a rămas fără obiect, întrucât Ministerul Justiţiei a recunoscut drepturile salariale solicitate, emiţând Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamanţi, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondate.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, a arătat că instanţa de fond a admis corect excepţia, întrucât raporturile de muncă ale reclamanţilor sunt stabilite cu angajatorul Tribunalul Neamţ, acesta având obligaţia plăţii drepturilor salariale.

În ceea ce priveşte sporul de fidelitate, instanţa de fond a reţinut în mod corect că textele de lege nu reglementează un astfel de drept în favoarea reclamanţilor, iar discriminarea asistenţilor judiciari faţă de alte categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi reţinută, de vreme ce aceştia au reguli proprii de numire în profesie.

A susţinut pârâtul că majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară pentru vechimea în funcţie nu s-a acordat niciunui asistent judiciar nici anterior, nici ulterior datei de 01.01.2011, dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 nefiind aplicabile. La data de 01.01.2011 asistenţii judiciari au fost reîncadraţi pe clase de salarizare, avându-se în vedere vechimea în funcţie, corespunzător tranşelor 0-3 ani şi 3-5 ani, în raport de dispoziţiile art. 16 din Secţiunea a 3-a din Capitolul VIII Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanţii au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la nepronunţarea instanţei de fond asupra unor petite ale acţiunii şi la soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Curtea de Apel Bacău şi Ministerul Justiţiei se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Curtea de Apel Bacău şi Ministerul Justiţiei pe capătul de cerere vizând plata drepturilor salariale, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate de reclamanţi.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport cu obligaţiile legale ce revin pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bacău, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite asistenţilor judiciari care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea acestor autorităţi în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal, respectiv secundar, de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între recurenţii-reclamanţi şi Tribunalul Neamţ, instanţă în cadrul căreia activează reclamanţii, în timp ce Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bacău sunt părţi ale unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, iar Curtea de Apel Bucureşti are calitatea de ordonator secundar de credite, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către Tribunalul Neamţ, ordonator terţiar de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei privind plata diferenţelor salariale a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

În acest context, Înalta Curte constată că în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi, în sensul achitării efective a acestor sume, ministerului revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale. Aceste considerente sunt aplicabile şi pârâtei Curtea de Apel Bacău, în condiţiile în care obiectul prezentei cauze nu pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului secundar de credite, ci doar acordarea drepturilor de natură salarială.

Prin urmare, instanţa de fond a dezlegat în mod corect problema calităţii procesuale a pârâtului care are atribuţia, conform legii, de a plăti sumele solicitate cu titlu de diferenţe salariale, consecutiv emiterii de către Ministerul Justiţiei a ordinelor de stabilire a cuantumului acestor drepturi, astfel încât recursul declarat de reclamanţi cu privire la această soluţie este nefondat.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată a fi fondate criticile formulate de reclamanţi cu privire la nesoluţionarea tuturor capetelor cererii de chemare în judecată.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere referitor la obligarea la plata efectivă a drepturilor salariale. Prin acest petit, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor stabilite conform nivelului indicat în primul capăt al cererii, iar instanţa de fond s-a rezumat la a constata că această obligaţie nu revine pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bacău, ci angajatorului cu care reclamanţii se află în raporturi de muncă - Tribunalul Neamţ, fără a analiza temeinicia cererii în pretenţii în raport de acest pârât. Simpla constatare a existenţei în sarcina Tribunalului Neamţ a unei obligaţii legale de plată a drepturilor salariale cuvenite angajaţilor săi nu echivalează cu analiza pretenţiilor concrete ale reclamanţilor faţă de acest pârât, prin prisma elementelor specifice cauzei de faţă.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că prima instanţă nu a analizat nici petitul formulat pe calea cererii completatoare a acţiunii introductive, referitor la anularea adresei de răspuns nr. x/2017 din 25.08.2017 şi a Ordinului nr. 2210/C din 31.08.2017, Anexa 3B, emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, menţiunea depunerii acestei cererii lipsind din cuprinsul sentinţei recurate. Aşadar, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea tuturor actelor administrative contestate de reclamanţi, lăsând nesoluţionată această pretenţie cu care reclamanţii au învestit-o prin acţiune.

Înalta Curte reţine că judecătorului cauzei îi revine obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, instanţa trebuie să examineze fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul. Or, în cauza de faţă, sentinţa de fond nu respectă exigenţele procedurale stabilite sub sancţiunea nulităţii, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează drepturi şi principii procesuale fundamentale.

Înalta Curte apreciază că neregula de ordin procedural expusă anterior nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii de fond şi reluarea judecăţii în faţa aceleiaşi instanţe, rezultatul judecăţii în fond a cauzei fiind afectat de nesoluţionarea tuturor pretenţiilor deduse judecăţii.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare şi cu motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs formulate de reclamanţi, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste critici urmând a fi avute în vedere de prima instanţă, cu ocazia rejudecării pricinii.

De asemenea, nu se mai impune nici analiza motivelor de nelegalitate formulate prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiate tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, ca urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, efectele acestui ordin urmând a fi examinate de instanţa de fond prin raportare la toate actele administrative contestate în cauză şi la totalitatea pretenţiilor exhibate de reclamanţi.

Înalta Curte mai reţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia prescripţiei acţiunii nu a fost contestată prin recursurile declarate în cauză, astfel încât nu face obiectul învestirii instanţei de control judiciar, căpătând caracter definitiv.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, aceasta urmând a avea în vedere, cu ocazia rejudecării, potrivit art. 501 C. proc. civ., dezlegările date de instanţa de recurs prin prezenta decizie de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii A., B., C. şi D. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1979 din 25 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2021.