Recognition of ethnic persecution compensation based on witness testimony in absence of official documents
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the pension fund, thereby upholding the Court of Appeal’s decision that annulled the administrative act denying benefits and ordering the recognition of the claimant’s entitlements under the relevant legislation. The dispute concerned the validity of an administrative decision that had rejected the claimant’s application for compensation for ethnic persecution, specifically deportations to Transnistria between 1942 and 1944, despite a prior administrative decision having already granted the same rights based on witness testimony. The court held that the claimant had properly discharged the burden of proof pursuant to Article 4 of Government Decision No. 127/2002 by providing authenticated witness declarations in the absence of official documents, as required by Article 1 of Law No. 189/2000, and that the conflicting administrative acts did not preclude the annulment of the initial denial since the subsequent grant of rights confirmed the fact of persecution.
Legislator headnote
AI generatedart. 5 din Legea nr. 189/2000, art. 1 lit. a) din Legea nr. 189/2000; Recognition of ethnic persecution compensation based on witness testimony in absence of official documents: Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 4 decembrie 2003, reclamanta C.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 8149 din 26 septembrie 2003, emisă de pârâtă și constatarea calității sale de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
În motivarea cererii, a arătat că prin hotărârea contestată i-a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada persecuției, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002.
A mai arătat că a fost deportată în Transnistria, în perioada 9 septembrie 1942 - 10 iunie 1944, din motive etnice, rasiale, în timpul regimului Antonescu și că a făcut dovada în acest sens, prin două declarații de martori autentificate.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 193 din 3 februarie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în baza hotărârii nr. 5212 din 12 iunie 2003, emisă de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâta a făcut dovada, potrivit legii, că a fost persecutată din motive etnice, fiind deportată în Transnistria.
A mai reținut că o altă cerere a reclamantei, înregistrată la 7 august 2002, cu nr. 7338, fusese admisă prin hotărârea nr. 5212 din 12 iunie 2003, deci, cu privire la reclamantă, pârâta a emis două hotărâri contradictorii, fără să revizuiască vreuna dintre acestea.
Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a arătat că prin hotărârea nr. 8149 din 26 septembrie 2003, cererea reclamantei a fost respinsă, întrucât nu au fost îndeplinite condițiile art. 4 din H.G. nr. 127/2002.
A precizat că, ulterior, reclamanta s-a adresat cu o nouă cerere, Comisiei de specialitate, însoțită de un set de acte, prin care a făcut dovada persecuției, acordându-i-se prin hotărârea nr. 5212 din 12 iunie 2003, drepturile, cu data de întâi a lunii următoare depunerii acestei cereri, potrivit art. 5 din Legea nr. 189/2000.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate, actele dosarului și normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind deportată.
Dovada încadrării în situațiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarațiile cu martori.
Reclamanta a făcut dovada, în condițiile legii, prin declarațiile autentificate ale martorelor G.M. și P.E., că a fost deportată, împreună cu acestea, în perioada 9 septembrie 1942 - 10 iunie 1944, din București, în Transnistria, împrejurare, de altfel, confirmată ulterior de pârâtă, prin emiterea deciziei nr. 5212 din 12 iunie 2003, fără, însă, a-și revoca decizia inițială de respingere a cererii reclamantei.
Prin urmare, pentru considerentele arătate, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 193 din 31 martie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2005.