Zonal quarantine order annulled for breaching mandatory county committee procedure; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 22.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă (DSU), anularea ordinului nr. 6699/21.03.2021 emis de şeful DSU.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 422 din data de 29 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia rămânerii fără obiect a litigiului; s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor de Interne şi s-a anulat Ordinul Şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6699/21.03.2021.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 422 din data de 29 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii în anulare ca neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept. Instanţa de fond a considerat în mod greşit că nu este cazul să analizeze scopul/oportunitatea emiterii actului administrativ contestat şi că scopul legitim nu este suficient pentru a emite un act administrativ. Mai arată că oportunitatea emiterii actului administrativ este ea însăşi o condiţie de legalitate şi că la emiterea actelor administrative trebuie să se aibă în vedere ocrotirea sănătăţii populaţiei.

De asemenea, consideră că instanţa trebuie să aibă în vedere respectarea principiului proporţionalităţii măsurilor aplicate prin Ordin, sens în care invocă dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020, temeiul de drept al măsurii aplicate, precum şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 136/2020. Arată că cele două texte de lege reglementează domenii şi relaţii sociale distincte, deoarece în timp ce art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 este aplicabil în situaţia existenţei unui risc iminent pentru sănătatea publică, art. 1 din Legea nr. 136/2020 stabileşte măsuri aplicabile în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologie şi biologic.

Precizează că Ordinul nr. 6699/2021 a fost emis ca răspuns la o situaţie extraordinară, care prezenta risc iminent pentru sănătatea publică, impunându-se a se reţine situaţia de fapt de la momentul emiterii ordinului, respectiv faptul că în cadrul şedinţei Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Timiş nu a fost posibilă adoptarea unei decizii concrete, ca urmare a lipsei îndeplinirii condiţiei de două treimi din voturi, deşi recomandările specialiştilor DSP şi INSP au fost în sensul continuării măsurilor de carantinare a municipiului Timişoara şi a localităţilor limitrofe.

Consideră că măsura carantinei pentru o perioadă de 72 de ore a reprezentat o măsură necesară, adaptată la contextul epidemiologic din judeţul Timiş.

Arată că art. 12 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 prevede mecanismul instituirii carantinei zonale care se instituie prin ordin al şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau al persoanei desemnate de acesta, în baza hotărârii comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, la propunerea direcţiei de sănătate publică teritoriale şi cu avizul Institutului Naţional de Sănătate Publică.

Susţine că în cazul lipsei emiterii Ordinului nr. 6699/2021, întemeiat pe art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020, riscul iminent se concretiza în impactul major asupra comunităţii din zona municipiului Timişoara şi zădărnicea eforturile autorităţilor. De asemenea, autorităţile locale au emis, după împlinirea termenului de 72 de ore prevăzut în Ordinul contestat, Hotărârea Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă nr. 37 din 24.03.2021 prin care a fost prelungită măsura carantinei zonale, ceea ce dovedeşte că măsura dispusă prin Ordinul contestat era necesară.

Invocă rata de incidenţă cumulată pe 14 zile la nivelul localităţilor din zona de carantină, concluzionând că adoptarea în timp util a măsurilor suplimentare de protecţie a comunităţilor în zonele unde riscul epidemiologie era semnificativ, a dus la scăderea ratei de incidenţă în localităţile carantinate.

4. Apărările intimatului-reclamant

Intimatul-reclamantul A. nu a formulat întâmpinare faţă de cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu titlu preliminar, se constată că recurentul-pârât, prin reprezentantul său, a invocat în şedinţa publică din 13 aprilie 2021 un motiv nou de recurs, pe care l-a apreciat a fi de ordine publică, referitor la lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii. Întrucât acest nou motiv de recurs a fost invocat cu depăşirea termenului de declarare a căii de atac, prevăzut de art. 15 alin. (18) Legea nr. 136/2020, Înalta Curte, constatându-l tardiv, nu îl va analiza pe fond.

Astfel cum dispun prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivele de casare care sunt de ordine publică se pot invoca şi după împlinirea termenului, din oficiu, de către instanţă. În cauza de faţă, excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii introductive nu reprezintă un motiv de casare de ordine publică.

Prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor de Interne şi a anulat Ordinul Şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă nr. 6699/21.03.2021, reţinând în esenţă că la emiterea Ordinului nr. 6699/21.03.2021 de către şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă nu se putea face abstracţie de procedura de instituire a carantinei zonale, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 136/2020, potrivit căreia era necesară hotărârea comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă. De asemenea, instanţa a reţinut că măsura nu putea fi dispusă de şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă strict în temeiul art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020, în condiţiile în care procedura de instituire a acestei măsuri este reglementată de Legea nr. 136/2020. Având în vedere că măsura atacată nu a fost dispusă în baza şi cu respectarea procedurii legale, prima instanţă a constatat că o analiză de proporţionalitate a măsurii nu se mai impune.

Printr-un prim rând de critici, recurentul-pârât consideră că în mod greşit instanţa de fond nu a tratat oportunitatea emiterii actului administrativ şi caracterul necesar al măsurii dispuse şi, de asemenea, nu a fost avut în vedere interesul public, reprezentat în cauză de imperativul ocrotirii sănătăţii publice.

Înalta Curte constată că se impune înlăturarea acestor critici, având în vedere că instanţa de fond a tratat cu prioritate motivele de nelegalitate referitoare la procedura emiterii ordinului şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, pe care le-a găsit întemeiate. În acest context, urmând un raţionament logico-juridic corect, a constatat că nu se mai impune analiza de proporţionalitate a măsurii.

Invocatul caracter necesar al măsurilor dispuse prin ordinul atacat, ca şi imperativul protejării interesului public, nu sunt apte să suplinească neîndeplinirea de către actul administrativ a cerinţelor de legalitate, sub aspectul urmării întocmai a procedurii prevăzute de lege pentru emiterea acestuia.

Prin urmare, toate criticile din recurs prin care se susţine oportunitatea emiterii ordinului şi caracterul necesar al măsurilor dispuse prin acesta sunt nepertinente, în raport cu motivele reţinute pentru anularea acestui act administrativ.

În privinţa argumentelor care susţin soluţia de admitere a cererii, se constată că acestea se circumscriu stabilirii relaţiei dintre cele două acte normative, respectiv Legea nr. 136/2020, care prin art. 12 alin. (1) reglementează instituirea carantinei zonale şi O.U.G. nr. 11/2020, care prin art. 71 arată că, pentru situaţiile în care există un risc iminent pentru sănătatea publică, se împuterniceşte secretarul de stat, şef al Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă să dispună prin ordin orice măsuri necesare pentru prevenirea şi combaterea efectelor, inclusiv stabilirea unor zone de carantină.

Recurentul critică sentinţa pronunţată în fond cât priveşte analiza comparativă făcută de instanţă cu privire la cele două dispoziţii, finalizată prin concluzia potrivit căreia art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 nu poate reprezenta per se temeiul de drept al emiterii ordinului, arătând că cele două acte normative ar reglementa relaţii sociale distincte şi că art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 ar fi menit să răspundă unor situaţii extraordinare, precum cea în speţă, în care Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Timiş nu a adoptat o hotărâre privitoare la prelungirea carantinei din cauza neîntrunirii numărului minim de voturi.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia primei instanţe asupra inexistenţei unui raport de normă specială - normă generală între art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 136/2020.

Astfel, se reţine că art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 a reprezentat o primă formă de reglementare în materie de carantinare, ordonanţa în care era inserată această normă vizând stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei.

Ulterior, prin apariţia Legii nr. 136/2020, legiuitorul a revenit cu privire la instituirea carantinei şi a prevăzut condiţiile şi procedura de urmat. În acest sens, sunt relevante următoarele texte din acest act normativ:

Art. 7 alin. (5) din Legea nr. 136/2020:

"(5) Carantina zonală se instituie pentru persoanele aflate şi activităţile derulate în perimetrul afectat de situaţiile de risc epidemiologic şi biologic prevăzute la art. 6."

Art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 136/2020:

"(1) Carantina zonală se instituie prin ordin al şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau al persoanei desemnate de acesta, în baza hotărârii comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, la propunerea direcţiei de sănătate publică teritoriale şi cu avizul Institutului Naţional de Sănătate Publică.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în situaţia în care măsura vizează două sau mai multe judeţe învecinate, carantina zonală se instituie prin ordin al şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau al persoanei desemnate de acesta, la propunerea Institutului Naţional de Sănătate Publică şi cu validarea în termen de cel mult 48 de ore de către Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă."

În raport de obiectul de reglementare al normelor anterior menţionate şi de cronologia actelor normative, în mod corect instanţa de fond a stabilit că art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 nu are caracter de normă specială şi că măsura carantinei zonale trebuie să respecte cerinţele de adoptare prevăzute în Legea nr. 136/2020, pentru că o altfel de interpretare ar genera un paralelism legislativ, interzis de art. 16 din Legea nr. 24/2000.

Este adevărat că potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:

"(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie", iar norma juridică specială poate fi cuprinsă şi în alt act normativ. Însă, caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În cauza dedusă judecăţii, dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 se referă la orice măsuri necesare pentru combaterea efectelor pandemiei, inclusiv stabilirea unor zone de carantină, dar procedura de adoptare a acestei măsuri a fost reglementată printr-un act normativ ulterior, respectiv Legea nr. 136/2020, astfel încât nu se poate consideră că dispoziţiile art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 ar avea caracter de normă juridică specială în raport cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 136/2020.

Prin urmare, se constată, în ceea ce priveşte instituirea carantinei zonale, o succesiune de legi în timp, respectiv două acte normative de acelaşi nivel şi care reglementează aceeaşi materie, concluzia ce se impune fiind aceea că legea nouă, de imediată aplicare, este cea care guvernează situaţiile intervenite sub imperiul său, în speţă măsura carantinei zonale neputând fi instituită decât potrivit Legii nr. 136/2020, ce completează cadrul legal precedent privind adoptarea acestei măsuri, lăsate în competenţa şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, însă în condiţii, cu un conţinut şi după o procedură reglementate în mod detaliat.

Completarea implicită a unui act normativ este permisă de dispoziţiile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora "În cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite".

Art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 vizează, cu titlu general, adoptarea oricăror măsuri necesare pentru prevenirea şi combaterea efectelor unor situaţii de risc iminent pentru sănătatea publică, competenţa în acest sens fiind dată şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, iar instituirea unor zone de carantină fiind indicată cu titlu exemplificativ.

Noţiunea de "risc iminent pentru sănătatea publică" nu este definită în O.U.G. nr. 11/2020, iar din preambulul acesteia rezultă că ordonanţa a fost adoptată având în vedere contextul specific reprezentat de "declararea de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în data de 30 ianuarie 2020, a stării de urgenţă pentru sănătatea publică la nivel internaţional, din cauza infecţiilor cu noul Coronavirus" şi în scopul de a se asigura "instituirea, în cel mai scurt timp, a unui cadru legal modern şi a unor mecanisme manageriale perfecţionate, menite să asigure, în mod unitar şi profesionist, apărarea vieţii şi sănătăţii populaţiei, pe timpul producerii unor situaţii de urgenţă, generate de tipul de risc epidemii şi alte evenimente generatoare de victime multiple care să permită restabilirea rapidă a stării de normalitate".

Aşadar existenţa unui risc de tip epidemiologic iminent, generator al unei situaţii de urgenţă, este de natură a constitui premisă a adoptării unei măsuri în temeiul art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020, inclusiv instituirea unor zone de carantină.

În ce priveşte Legea nr. 136/2020, aceasta are ca obiect de reglementare, potrivit art. 1, "unele măsuri necesare în domeniul sănătăţii publice cu caracter temporar, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, pentru prevenirea introducerii şi limitarea răspândirii bolilor infectocontagioase pe teritoriul României", iar premisele instituirii carantinei zonale sunt cele prevăzute de art. 7 alin. (5), respectiv existenţa uneia dintre situaţiile de risc epidemiologic şi biologic expres şi limitativ enumerate la art. 6, ca premise cu caracter general:

"a) epidemie declarată prin ordin al ministrului sănătăţii; b) urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională, certificată prin hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, în baza declaraţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii; c) pandemie declarată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi certificată prin hotărâre de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă; d) cazul de risc epidemiologic şi biologic iminent identificat şi constatat de structurile aflate în coordonarea Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau de către instituţiile aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii", la care se adaugă premisele speciale ce rezultă din art. 12 alin. (3), respectiv "riscul răspândirii comunitare nu poate fi controlat prin alte metode, iar procentul persoanelor infectate este peste pragul stabilit de Institutul Naţional de Sănătate Publică".

Astfel, O.U.G. nr. 11/2020 reprezintă un cadru de reglementare generic ce consacră competenţa şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă de a lua orice măsuri necesare pentru prevenirea şi combaterea unor situaţii de risc epidemiologic, în timp ce Legea nr. 136/2020 conţine reglementarea de detaliu a măsurilor de sănătate publică ce pot fi luate în situaţii de risc epidemiologic, printre care se regăseşte şi carantina zonală, stabilind în amănunt premisele, conţinutul şi procedura de adoptare a unei atare măsuri.

Caracterul derogatoriu al art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 prin raportare la dispoziţiile privind carantina zonală din Legea nr. 136/2020 nu poate fi reţinut nici din perspectiva cronologiei, conţinutului şi scopului actelor normative analizate şi nici din aceea a conţinutului măsurii ori a premiselor adoptării sale.

Astfel, pe de o parte, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, O.U.G. nr. 11/2020 nu defineşte "instituirea unor zone de carantină" şi nu stabileşte conţinutul unei atare măsuri, în timp ce Legea nr. 136/2020 reglementează în detaliu aceste aspecte.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că premisele de instituire a măsurii sunt diferite, ambele acte normative fiind incidente în situaţii de risc epidemiologic.

Sub acest aspect, se cuvine a preciza că, deşi Legea nr. 136/2020 operează şi cu noţiunea de "risc iminent", definită la art. 3 lit. d) şi acoperind situaţii particulare faţă de riscul general epidemiologic şi biologic ce constituie premisa aplicării sale, această definiţie serveşte, aşa cum se arată în teza introductivă a art. 3, doar pentru aplicarea Legii nr. 136/2020, neputând fi extrapolată pentru a explicita "riscul iminent" la care se referă art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 şi care, aşa cum s-a arătat deja, nu este definit în corpul acesteia şi nici nu poate fi interpretat a reprezenta altceva decât riscul epidemiologic invocat în preambul, avut în vedere şi la adoptarea Legii nr. 136/2020.

De asemenea, în cuprinsul Legii nr. 136/2020 nu există prevederi care să justifice, în eventuale situaţii de "risc iminent" derogări de la condiţiile şi procedura prevăzute de art. 7 alin. (5) şi art. 12.

În acelaşi sens, se impune observaţia că măsura carantinei zonale se instituie în acele situaţii în care efectele riscului epidemiologic nu pot fi contracarate prin alte măsuri, presupunând, ea însăşi, o situaţie excepţională, de risc iminent.

Se impune a se observa şi faptul că, deşi Legea nr. 136/2020, la fel ca O.U.G. nr. 11/2020, conferă şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă competenţa de a institui carantina zonală, spre deosebire de reglementarea din ordonanţa de urgenţă, condiţionează exercitarea acestei competenţe fie de acordul prealabil al comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, când zona vizată nu depăşeşte teritoriul unui judeţ, fie de confirmarea ulterioară a măsurii de către Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, pentru zone ce exced teritoriului unui judeţ.

Cu alte cuvine, în contextul actual, legiuitorul nu conferă şefului Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă un drept unilateral de decizie în ce priveşte instituirea carantinei zonale, ci condiţionat de acordul altor autorităţi publice, locale sau centrale, după caz, ordinul de instituire a măsurii dobândind astfel caracterul unui act administrativ complex. Or, a considera că art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 este o normă cu caracter special în raport cu reglementarea subsecventă a măsurii carantinei zonale, ar însemna ca şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă să fie abilitat a institui carantina chiar la nivelul întregii ţări, printr-un act unilateral de decizie, fără acordul vreunei alte autorităţi statale, ceea ce contravine în mod flagrant voinţei exprimate de legiuitor prin Legea nr. 136/2020 şi garanţiilor de respectare a legalităţii şi de protecţie a drepturilor particularilor pe care aceasta din urmă le instituie, completând cadrul normativ preexistent.

Prin urmare, pentru aceste considerente, se reţine că teza potrivit căreia art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 reprezintă o normă cu caracter special prin raportare la Legea nr. 136/2020, din perspectiva analizată, a instituirii carantinei zonale, nu poate fi primită.

Nu în ultimul rând, interpretarea potrivit căreia, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 136/2020, instituirea carantinei zonale nu se poate face decât în condiţiile acesteia este confirmată şi de H.G. nr. 293/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 martie 2021, câtă vreme, în ce priveşte instituirea carantinei zonale, legiuitorul subsecvent face în mod expres trimitere la Legea nr. 136/2020, stabilind în art. 3 din Anexa 3 că "Se poate institui carantina zonală în condiţiile art. 7 şi 12 din Legea nr. 136/2020 (...)", iar trimiterea din art. 3 al H.G. nr. 293/2021 la art. 71 din O.U.G. nr. 11/2020 este circumstanţiată la adoptarea unor măsuri în cadrul acţiunilor de răspuns la nivel naţional.

Reţinând pentru toate aceste motive că, în contextul legislativ actual, instituirea carantinei zonale nu se poate dispune decât în condiţiile şi după procedura prevăzute de Legea nr. 136/2020, se constată că, în speţă, nu doar că emitentul ordinului contestat nu a avut în vedere acest act normativ ca temei al măsurii dispuse, ci şi că, în concret, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 12, respectiv lipseşte hotărârea comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, ce are natura juridică a unui acord prealabil obligatoriu, imposibil de deturnat, împrejurare suficientă spre a conduce la concluzia că măsura a fost adoptată în mod nelegal şi a justifica anularea actului.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor de Interne împotria sentinţei nr. 422 din data de 29 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Afacerilor de Interne împotria sentinţei nr. 422 din data de 29 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2021.