Environmental Fund packaging waste and used oils assessment: cross-appeals dismissed, partial annulment of tax obligation upheld

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU, a solicitat anularea Deciziei nr. 18/10.03.2017 emisă de către Administraţia Fondului pentru Mediu, a Deciziei de impunere nr. x/06.12.2016, înregistrată sub nr. x/06.12.2016 precum şi împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.12.2016, înregistrat sub nr. x/06.12.2016, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii de plată la Fondul pentru mediu, în sumă totală de 1.056.351 RON.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1400 din data de 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU, a anulat parţial Decizia nr. 18/10.03.2017, RIF nr. x/06.12.2016 şi Decizia de impunere nr. x/06.12.2016 în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale în sumă de 646.381 RON şi a respins restul pretenţiilor reclamantei.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1400 din data de 10 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâta ADMINISTRAŢIA FONDULUI PENTRU MEDIU.

În motivarea recursului său reclamanta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta-reclamantă a arătat că instanţa nu a răspuns criticilor referitoare la nelegalitatea Ordinului 192/2014. Recurenta arată că a contestat, invocând nelegalitatea art. 25 Ordinul 192/2014 şi a arătat ca nu poate formula o excepţie de nelegalitate (cu anularea prevederilor in cauza) având in vedere ca la data emiterii actelor administrative contestate in acest dosar si a introducerii contestaţiei, prevederile art. 25 ale Ordinului nr. 192/20.02.2014 privind tranzacţia cumulativa nu mai erau valabile, fiind modificate de Ordinul nr. 2413/2016 (care nu au mai impus aceleaşi condiţii excesive). A solicitat, însă, ca motivele de nelegalitate să fie reţinute ca apărări de fond in admiterea contestaţiei.

În opinia recurentei-reclamante condiţiile impuse la art. 25 din Metodologia prevăzuta de Ordinul MMGA nr. 192/20.02.2014 incalca principii de drept, precum principiile previzibilităţii legislaţiei fiscale, ale ierarhiei actelor normative, ale integrării legislaţiei si competentei speciale, precum si a transparentei decizionale in legislaţia publica, nefiind in concordanta nici cu principiile Directivelor Uniunii Europene.

Se susţine, în primul rând, că potrivit art. 17 din O.U.G. nr. 196/2005 competenta de legiferare priveşte doar metodologia de calcul a contribuţiilor si taxelor si nicidecum modalitatea de gestionare a deşeurilor si procedura de indeplinire a obiectivelor anuale de valorificare/reciclare, (aceasta competenta revenind H.G. nr. 621/2005).

Conform actelor normative superioare Ordinului MMGA nr. 192/20.02.2014, acte ce au fost emise in scopul transpunerii legislaţiei comunitare privind gestionarea deşeurilor de ambalaje, singura condiţie a cărei nerespectare de către agenţii economici atrăgea sancţiunea neluării in considerare a deşeurilor de ambalaje gestionate era aceea a inserării in documentele de însoţire a deşeurilor de ambalaje încredinţate către colectori/valorificatori a menţiunii " încredinţarea se face in scopul îndeplinirii obiectivelor anuale conform H.G. nr. 621/2005" (condiţie pe care, societatea a îndeplinit-o aşa cum expertiza contabila concluzionează).

Se mai afirmă că Ordinul MMGA nr. 192/2014 este nelegal şi datorită faptului că încalcă principiul transparenţei decizionale în administraţia publică, prin nerespectarea prevederilor legii nr. 52/2003.

Caracterul excesiv al condiţiilor prevăzute la art. 25 al Ordinului 192/2014 ar rezulta si din faptul ca au fost reglementate numai în perioada 22.02.2014 - 29.12.2016, aceste condiţii nemaifiind preluate în Ordinul nr. 2413/2016.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că, în opinia sa, chiar si în situaţia în care prevederile art. 25 din Ordinul 192/2014 ar fi considerate valabile, in mod eronat instanţa de fond a respins argumentele societăţii potrivit cu care si pentru deşeurile de ambalaje încredinţate către colectori in perioada 21.02.2014 - 2015 sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 25 din Ordinul nr. 192/20 februarie 2014 putând a fi luate in considerare la îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare.

In concordanta cu regula interpretării după voinţa concordanta a părţilor, trebuie determinata operaţiunea juridica ce reprezintă obiectul contractului, urmând a se tine seama de scopul contractului si de comportamentul părţilor după încheierea contractului.

Or, în opina recurentei-reclamante, deşi contractele încheiate cu colectorii S.C. B. S.R.L. si S.C. C. S.R.L. sunt denumite contracte de vanzare-cumparare conform obiectului si scopului contractului cat si comportamentului ulterior al părtilor, rezulta ca obiectul acestora l-a constituit si prestarea de servicii.

In consecinţa, din interpretarea clauzelor contractelor încheiate cu colectorii rezulta ca acestea sunt contracte sinalagmatice, cu obligaţii reciproce si interdependente pentru ambele parti, după cum urmează:

- pentru societatea recurentă: obligaţiile de a vinde si de a preda deseurile de ambalaje către colectori;

- pentru colectori: obligaţiile de a prelua si sorta deseurile de ambalaje si de a asigura valorificarea acestora în scopul indeplinirii obiectivelor anuale de valorificare ce reveneau societăţii.

De asemenea, din analiza comportamentului părtilor ulterior încheierii contractului, rezulta voinţa colectorilor de a cumpăra deşeuri de ambalaje si de a presta servicii privind acestea in scopul obţinerii certificatelor de valorificare finala de la valorificatorii finali.

În ceea ce priveşte preţurile stabilite în contract acestea sunt preturi nete, care au avut in vedere (includ) si recuperarea costurilor pentru sine cuvenite prestatorului/reciclator in respectiva tranzacţie, decontarea respectiv plata integrala a acestora fiind o confirmare in acest sens.

Tranzacţia cumulativa nu este definita in mod expres de facturarea de prestare de servicii. Textul de lege se refera la " Facturarea serviciilor de valorificare " (in întregul lor, si nu a celor de prestări servicii) care trebuia si a fost făcuta in conformitate cu Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal si OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu modificările şi completările ulterioare, aspect conform cu realitatea degajata de prevederile celor doua acte normative.

Operaţiunile au fost recunoscute/înregistrate in contabilitate, in conturile de creanţe si datorii ale fiecărei părţi, au fost plătite/achitate şi în baza respectivelor facturi s-au înregistrat venituri si cheltuieli.

În final se arată că plata unei contribuţii către Fondul de Mediu pentru neîndeplinirea obiectivelor anuale reprezintă, în primul rând, o sancţiune pentru operatorul care nu a fost diligent şi nu a luat măsuri pentru a asigura gestionarea deşeurilor care sunt generate în activitatea proprie, iar prin demonstrarea reciclării/valorificării acestor deşeuri de ambalaje, scopul final al contribuţiei stabilite la Fondul pentru Mediu cu privire la deşeurile de ambalaje, şi anume protecţia mediului prin creşterea cantităţilor de deşeuri de ambalaje reciclate şi reducerea eliminării prin depozitare finala, a fost atins. Iar natura tranzacţiei de vânzare -cumpărare, prestare serviciu si modalitatea de facturare nu poate fi in măsura a anula rezultatul final impus de legislaţia de mediu.

La rândul său, recurentul-pârât Administraţia Fondului pentru Mediu a invocat în cadrul recursului său motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul apreciind că instanţa fondului face dovada unei interpretări şi aplicări eronate a normelor de drept material.

Se susţine faptul că reclamanta nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 27 din Ordinul 578/2006 întrucât nu a prezentat facturi de prestări de servicii de colectare a deşeurilor de ambalaje efectuate de societăţile colectoare, respectiv facturile de vânzare a acestor deşeuri. Recurentul-pârât afirmă că instanţa de fond nu a avut în vedere că acestea nu puteau fi luate în calcul la îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare/reciclare întrucât din cuprinsul certificatelor de valorificare intermediară nu reiese clar şi fără dubii dacă predarea deşeurilor de ambalaje s-a făcut pentru societatea A. S.R.L.

Totodată, instanţa de fond nu ar fi avut în vedere că emiterea facturii fiscale este obligatorie, conform legislaţiei fiscale în vigoare. Faptul că este menţionată sintagma "după caz" nu înseamnă că există posibilitatea de a accepta sau a exclude o acţiune, ci se referă la acele cazuri în care una dintre părţi nu este autorizată să emită documente fiscale.

In ceea ce priveşte contribuţiile pentru uleiuri se afirmă că instanţa de fond s-a mulţumit exclusiv să preia concluziile raportului de expertiză, fără să emită consideraţii proprii, temeinice şi legale, care să constituie o motivare a judecătorului. Hotărârea instanţei cu privire la contribuţia prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. s) din O. U.G. nr. 196/2005 nu cuprinde nici un element care să ilustreze procesele logice de interpretare a legii pe care le presupune aplicare acesteia la situaţii de fapt concrete.

Se reiterează faptul că din solicitările către S.C. D. S.R.L. şi controalele încrucişate efectuate de către autoritate nu au rezultat cantităţi de uleiuri uzate gestionate pentru societatea A. S.A.

4. Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului recurentei-reclamante pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentului-pârât ca nefondat, precum şi răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepţiei nulităţii recursului său.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 11 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, pentru următoarele considerente:

În prealabil, cu privire la nulitatea recursului recurentei-reclamante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că motivele de casare invocate de aceasta se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., fiind indicat, de altfel, acest temei de drept în cererea de recurs, motiv pentru care excepţia nulităţii recursului va fi respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte fondul recursurilor Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia de impunere x/06.12.2016 emisă de pârâta AFM s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 1.056.351 de RON, defalcată astfel:

- pentru ambalaje bunuri ambalate, conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2015, în sumă de 991.559 RON, din care:

i.) 457.751 RON pe perioada 01.01.2011 - 31.12.2013

ii.) 533.808 RON pe perioada 01.01.2014 - 31.12.2015

- pentru uleiuri, conform art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2015, în sumă de 64.792 RON.

La baza emiterii deciziei de impunere mai sus menţionate a stat Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/06.12.2016, prin care s-au reţinut următoarele:

În perioada 2011-2015, reclamanta a introdus pe piaţa naţională, atât prin achiziţii externe de bunuri ambalate, cât şi prin livrări în ţară de bunuri ambalate, o cantitate totală de 871.608 kg ambalaje, defalcat pe categorii astfel:

- 228.269 kg ambalaj hârtie/carton (cutii de diferite dimensiuni)

- 21.364 kg ambalaj plastic (folie plastic),

- 301.291 kg ambalaj metal (butoaie şi chingi)

- 320.683 kg ambalaj din lemn (paleţi)

S-a constatat că predările de deşeuri de ambalaje către societăţile partenerii contractuali în vederea valorificării/reciclării nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 578/2006, respectiv ale art. 25 alin. (1) lit. b) din Ordinul Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice nr. 192/2014, reclamanta neprezentând facturi de prestări de servicii de colectare a deşeurilor de ambalaje efectuate de societăţile colectoare.

S-a considerat că reclamanta nu ar fi prezentat documente justificative contabile şi extracontabile pentru justificarea trasabilităţii deşeurilor de ambalaje proprii, pe tip de material, conform art. 24 alin. (1) lit. e) din Ordinul 578/2006.

În perioada 2011-2013, reclamanta a introdus pe piaţa naţională, prin achiziţii externe, uleiuri ce fac obiectul H.G. nr. 235/2017 privind gestionarea uleiurilor uzate, în cantitate de 171.845 de litri, cu un obiectiv total de valorificare de 99.900 de litri (40% în 2012, 60% în 2013, respectiv 80% în 2013), iar în perioada 01.01.2014 -31.12.2015 societatea a introdus pe piaţa naţională prin achiziţii externe uleiuri industriale de tratament, în cantitate de 237.260 de litri, cu un obiectiv total de valorificare de 237.260 litri (100%).

Diferenţa de plată a fost stabilită de organul fiscal în mare parte urmare a neluării în considerare a valorificării uleiului uzat de către D..

Prin Decizia nr. 18/10.03.2017, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia administrativă formulată de reclamantei împotriva susmenţionatei decizii de impunere.

În ceea ce priveşte ambalajele de hârtie/carton, plastic, metal şi lemn, instanţa de fond a reţinut în mod corect că se impune o analiză distinctă pentru perioadele 22.03.2011 - 21.02.2014 şi, respectiv 22.02.2014-29.12.2015 datorită succesiunii în timp a unor prevederi legale.

Pentru perioada 22.03.2011 - 21.02.2014 instanţa a reţinut în mod corect faptul că incidente erau prevederile art. 27 alin. (4) din Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 578/2006 care aveau următorul conţinut:

"(1) Operatorii economici responsabili prevăzuţi la art. 23 şi operatorii economici care colectează deşeuri de ambalaje pentru operatorii economici autorizaţi potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 621/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sunt obligaţi să menţioneze în contracte şi în documentele contabile de însoţire a deşeurilor de ambalaje dacă încredinţarea se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie a deşeurilor de ambalaje.

(2) În lipsa menţiunii prevăzute la alin. (1), cantităţile respective nu sunt considerate ca fiind justificate şi nu se iau în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie a deşeurilor de ambalaje.

(3) Operaţia de valorificare care se recunoaşte este cea desfăşurată potrivit autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu de către operatorul economic până la care se face dovada trasabilităţii.

(4) Cantităţile de deşeuri de ambalaje menţionate la art. 24 alin. (1) lit. c) şi d) se iau în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie a deşeurilor de ambalaje numai dacă se regăsesc în facturile de vânzare şi, după caz, prestare a serviciului de ridicare a deşeurilor de ambalaje".

Instanţa de fond a mai reţinut, raportându-se la actele depuse la dosar şi la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză că, în privinţa deşeurilor valorificate în această perioadă de referinţă, datele înscrise în facturile de vânzare deşeuri de ambalaje (emise către colectorii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. SRL), respectiv prestare servicii ridicare deşeuri (în cazul S.C. E. SRL) sunt concordante cu cele înscrise în situaţiile întocmite, facturile având menţiunea impusă de prevederile art. 27 din ordin, anume "încredinţarea se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale conform H.G. nr. 621/2005".

Recurentul-pârât a criticat această soluţie, apreciind, în esenţă, că pentru luarea în considerare a acestor cantităţi de deşeuri ar fi trebuit emise şi facturi pentru prestare de servicii iar din cuprinsul certificatelor de valorificare intermediară nu reiese clar şi fără dubii, dacă predarea deşeurilor de ambalaje s-a făcut pentru societatea A. S.R.L.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că pentru perioada analizată norma legală nu impunea o obligaţie de încheiere a două contracte, respectiv un contract de vânzare-cumpărare a ambalajelor (cu facturile aferente) şi un contract de prestări servicii de preluare a deşeurilor (cu facturi distincte).

O astfel de condiţie nu poate fi dedusă doar din conţinutul alin. (4) din articolul citat mai sus care vorbea de obligaţia consemnării cantităţilor de deşeuri în facturile de vânzare şi, după caz, prestare a serviciului de ridicare a deşeurilor de ambalaje întrucât norma menţionată nu impunea, în mod explicit, o obligaţie de a încheia, în toate situaţiile, două contracte distincte. Norma juridică trebuie să fie clară şi să permită destinatarilor să înţeleagă obligaţiile care le incumbă or interpretarea pe care o propune recurentul-pârât ar fi de natură să confere normei juridice un caracter imprevizibil prin deducerea dintr-o formulare care se referă la conţinutul unor facturi de vânzare şi, după caz, de prestare a serviciului de ridicare a deşeurilor a unor obligaţii concrete de încheiere, în toate situaţiile, a două contracte distincte, unul de vânzare cumpărare şi unul de prestări servicii.

Cât priveşte susţinerile recurentului-pârât referitoare la conţinutul certificatelor de valorificare intermediară Înalta Curte constată că articolul 27 alin. (1) din Ordinul 578/2006 vorbeşte doar de o obligaţie de menţionare în contracte şi în documentele contabile de însoţire a deşeurilor de ambalaje a aspectului dacă încredinţarea se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare. Or, cu privire la această obligaţie instanţa de fond a reţinut în urma evaluării materialului probator, că aceasta a fost îndeplinită.

În ceea ce priveşte perioada 22.02.2014-29.12.2015, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 578/2006, în forma în vigoare în această perioadă ca urmare a modificărilor aduse prin Ordinul 192/2014:

"(1) Pentru a fi luate în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie este necesar ca:

a) deşeurile de ambalaje prevăzute la art. 24 să fie înregistrate în evidenţele contabile în conturi de stocuri distincte, la o valoare contabilă justă, evidenţa gestiunii deşeurilor de ambalaje făcându-se cu respectarea prevederilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase, cu completările ulterioare; şi

b) cantităţile de deşeuri de ambalaje menţionate la art. 24 lit. c) să facă obiectul unei tranzacţii cumulative, respectiv:

- tranzacţie de vânzare-cumpărare deşeuri de ambalaje de la operatorii economici prevăzuţi la art. 24 către operatorul economic valorificator sau operatorul economic care deţine o instalaţie de incinerare cu recuperare de energie;

- tranzacţie de prestare de servicii de către operatorul economic valorificator sau operatorul economic care deţine o instalaţie de incinerare cu recuperare de energie către operatorii economici prevăzuţi la art. 24. Facturarea serviciilor de valorificare deşeuri de ambalaje prestate se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu prevederile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 3.055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu modificările şi completările ulterioare, în baza documentelor care dovedesc valorificarea respectivelor deşeuri de ambalaje pentru operatorii economici prevăzuţi la art. 24;

c) cantităţile de deşeuri de ambalaje menţionate la art. 24 lit. d) să se regăsească în facturi de vânzare;

d) pentru deşeurile de ambalaje menţionate la art. 24 lit. c) care nu pot face obiectul unei tranzacţii de vânzare-cumpărare în lipsa unei cereri de piaţă, pentru a fi luate în calcul pentru îndeplinirea obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie, este necesar ca respectivele deşeuri să facă obiectul atât al unei prestări de servicii de preluare a deşeurilor, cât şi al unei prestări de servicii de valorificare deşeuri de ambalaje, ambele prestate de către operatorul economic valorificator sau operatorul economic care deţine o instalaţie de incinerare cu recuperare de energie.

(2) Operaţia de valorificare care se recunoaşte este cea desfăşurată potrivit autorizaţiei de mediu/autorizaţiei integrate de mediu deţinute de către operatorul economic până la care se face dovada trasabilităţii prin înregistrări contabile".

În raport de aceste prevederi legale s-a apreciat că încheierea unor contracte şi emiterea unor facturi doar pentru vânzarea deşeurilor de ambalaje către S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. nu este suficientă, ci ar fi fost necesară încheierea, cu aceiaşi operatori, a unor contracte de prestări servicii de preluare a deşeurilor, facturate în mod corespunzător.

Criticile recurentei-reclamante cu privire la această parte a sentinţei se referă, pe de o parte, la faptul că instanţa de fond nu a analizat motivele de nelegalitate a Ordinului 192/2014 şi, pe de altă parte, că obiectul contractelor de vânzare-cumpărare îl constituia şi prestarea serviciilor de preluare a deşeurilor astfel încât erau întrunite condiţiile impuse de articolul menţionat.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte nelegalitatea Ordinului 192/2014 se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat temeiul de drept care ar fi permis instanţei de fond să înlăture de la aplicare prevederile unui act normativ al cărui conţinut era clar, previzibil.

Simplul fapt că respectivul ordin nu mai era în vigoare la data formulării acţiunii nu conferea instanţei de contencios administrativ învestită cu soluţionarea prezentului litigiu competenţa de a verifica legalitatea unui astfel de act cu consecinţa înlăturării lui de la aplicare, în baza unor simple apărări pe fond formulate de una dintre părţi.

Partea care pretinde că a suferit o vătămare ca urmare a punerii în executare a unui act administrativ cu caracter normativ este îndreptăţită să formuleze o acţiune în contencios administrativ pentru anularea actului, în condiţiile art. 1 din legea nr. 554/2004, neexistând în această lege niciun impediment legat de faptul că actul normativ a fost, între timp, modificat. Nulitatea actului are efecte retroactive şi tinde la înlăturarea consecinţelor produse în intervalul de timp în care norma juridică a fost în fiinţă ceea ce conferă un caracter admisibil unei acţiuni în anulare chiar şi după momentul abrogării actului normativ respectiv.

În consecinţă, prima instanţă ar fi putut înlătura de la aplicare prevederile art. 25 din Ordinul 572/2006 aşa cum a fost modificat prin Ordinul 192/2014 doar în situaţia anulării articolului menţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Cât priveşte respectarea obligaţiilor impuse de articolul menţionat, Înalta Curte constată că analiza realizată de instanţa de fond cu privire la acest aspect este corectă.

Spre deosebire de forma anterioară a articolului corespondent, când recurentul-pârât încerca să deducă obligaţia de încheiere a două contracte distincte din prevederi legale imprecise care se refereau la alte aspecte, în cazul articolului 25 din Ordinul nr. 572/2006 aşa cum a fost modificat prin Ordinul 192/2014 norma juridică este clară şi impune încheierea a două tranzacţii, respectiv o tranzacţie de vanzare-cumpărare de deşeuri şi o tranzacţie de servicii de ridicare a deşeurilor facturate distinct.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a încheiat cu S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. doar contract de vânzare-cumpărare nu şi contract de prestări servicii, instanţa de fond reţinând în mod corect că obiectul contractelor îl reprezintă "preluarea de către cumpărător a deşeurilor reciclabile rezultate din procesul de producţie" şi nu există absolut nicio altă clauză contractuală din care să reiasă altceva sau vreo obligaţie de prestare a serviciilor, care să fi fost facturată potrivit cerinţelor reglementării; toate obligaţiile cumpărătorului, statuate în Cap. V al contractului, sunt specifice unei simple vânzări, după cum nici obligaţiile asumate în cap. VI. la care face referire reclamanta, privind încărcarea, expedierea şi transportul deşeurilor, nu se subsumează unui contract de prestări servicii.

Faptul că un contract de vânzare-cumpărare presupune şi ridicarea, de către cumpărător a bunurilor achiziţionate nu este suficient pentru complinirea acestei condiţii şi, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, tranzacţia cumulativă impune facturarea distinctă a prestării de servicii, aşa cum se arată în mod explicit în articolul citat.

Recurenta-reclamantă încearcă să opereze o distincţie între noţiunea de prestare de servicii şi expresia servicii de valorificare susţinând că în cuprinsul articolului 25 din Ordinul 578/2006 aşa cum a fost modificat prin Ordinul nr. 192/2014 legiuitorul secundar impune facturarea serviciilor de valorificare înţelese ca un întreg care nu se reduce la prestarea de servicii. Or, este evident că, atunci când a vorbit de obligaţia de facturare a serviciilor de valorificare în articolul menţionat, legiuitorul a avut în vedere tocmai prestarea de servicii de către agentul economic valorificator la care s-a referit în cadrul tezei 1 a aceluiaşi paragraf, sensul celor două sintagme fiind acelaşi. Aşadar, atât topografia textului cât şi sensul termenilor folosiţi de legiuitor contrazic punctul de vedere avansat de recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte contribuţia pentru uleiurile uzate, instanţa de fond a reţinut că raportat la prevederile art. 66 pct. 2 din Ordinul MMAP nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, redat mai sus, reiese obligaţia operatorilor economici care introduc pe piaţa naţională astfel de uleiuri de a dovedi realizarea obiectivelor prin documente justificative contabile şi extracontabile sau de altă natură, din care să rezulte: a) cantităţile de uleiuri introduse pe piaţa naţională, operatorul economic care colectează uleiurile uzate în numele lor şi datele de identificare ale acestuia; b)cantităţile de uleiuri gestionate prin valorificare/eliminare, operaţiunea de valorificare/eliminare folosită, operatorul economic care a efectuat operaţiunea respectivă şi datele de identificare ale acestuia.

De asemenea a reţinut instanţa de fond că din verificările documentelor efectuate de expertul contabil F. reiese că reclamanta a dovedit trasabilitatea deşeurilor de uleiuri uzate, prezentând următoarele înscrisuri: facturi de vânzare uleiuri uzate, formulare de expediţie/transport deşeuri periculoase de la reclamantă către colectorul D., anexate facturilor aferente adresa nr. x/08.03.2016 emisă de colectorul D., care confirmă că întreaga cantitate de ulei uzat colectat în perioada 2011-2013 a fost predat în vederea valorificării către operatorii S.C. G. S.R.L., H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., adrese emise de valorificatorii finali H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L. către colectorul D., prin care se confirmă valorificarea cantităţilor de ulei uzat preluate de la D. şi metoda de valorificare folosită.

Concluzia instanţei de fond a fost în sensul că documentele şi informaţiile furnizate de raportul de expertiză probează întrunirea cerinţei prev. de art. 66 pct. 2 din ordin, putându-se decela cantităţile de uleiuri introduse, operatorul D. cu datele de identificare, cantităţile de uleiuri valorificate, metoda folosită, operatorii care au efectuat-o (lit. d) de mai sus), cu datele lor de identificare. Neluarea în considerarea ca suficiente a documentelor prezentate de reclamantă excedează cerinţelor impuse în sarcina acesteia de prevederile Ordinului şi H.G., impunând acesteia obligaţii care, potrivit art. 7 din H.G. nr. 235/2007, incumbă colectorului.

Recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de fond, susţinând că instanţa de fond s-a mulţumit exclusiv să preia concluziile raportului de expertiză, fără să emită consideraţii proprii, temeinice şi legale, care să constituie o motivare a judecătorului. Hotărârea instanţei cu privire la contribuţia prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. s) din O. U.G. nr. 196/2005 nu ar cuprinde nici un element care să ilustreze procesele logice de interpretare a legii pe care le presupune aplicare acesteia la situaţii de fapt concrete.

Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a prezentat în mod explicit raţionamentul său în cuprinsul considerentelor sentinţei, indicând norma legală aplicabilă în speţă, sensul acesteia în raport cu problema supusă analizei, situaţia de fapt aşa cum rezultă din probatoriu şi modalitatea în care norma juridică se aplică situaţiei de fapt menţionate.

Aspectul că, în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, instanţa s-a raportat la concluziile expertizei contabile încuviinţate în speţă, nu contravine normelor procedurale aplicabile întrucât expertiza contabilă constituie o probă în proces aşa cum rezultă din prevederile art. 250 din C. proc. civ.

Cât priveşte faptul că din solicitările către S.C. D. S.R.L. şi controalele încrucişate efectuate de către autoritatea publică nu au rezultat cantităţi de uleiuri uzate gestionate pentru societatea A. S.A, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că se reproşează societăţii nerespectarea unor obligaţii care incumbă colectorului.

În concluzie, în condiţiile în care, din probatoriul administrat a rezultat că societatea reclamantă a respectat, în ceea ce priveşte valorificarea uleiurilor uzate, condiţiile impuse de art. 66 pct. 2 din Ordinul MMAP nr. 578/2006 soluţia instanţei de fond de anularea a actelor atacate în privinţa contribuţiei la fondul de mediu calculată pentru aceste deşeuri este legală şi temeinică.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., invocată de recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu.

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 1400 din 10 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.