Public Finance Ministry's lack of passive legal standing in salary disputes; judicial authority to award inflation compensation and legal interest on overdue public sector pay

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat: anularea în tot a Ordinului nr. 171 din data de 2 septembrie 2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, suspendarea aceluiaşi ordin până la soluţionarea acţiunii în anulare, obligarea Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească indemnizaţiile de încadrare brută lunare cuvenite începând cu data de 1 august 2016, astfel stabilite prin Ordinul nr. 156/2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la plata dobânzii legale şi rata inflaţiei la sumele datorate, obligarea Ministerului Finanţelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plătii sumelor datorate prin aplicarea Ordinului nr. 156/2016 din data de 12 august 2016 şi obligarea Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 896 din 14 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice;

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice;

- a respins capetele de cerere privind anularea şi suspendarea Ordinului nr. 171/02.09.2016 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv de obligare a pârâtului la plata indemnizaţiilor de încadrare brută lunare cuvenite începând cu data de 01.08.2016, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 156/2016, ca rămase fără obiect;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând c/v dobânzii legale şi a ratei inflaţiei, calculate la nivelul drepturilor salariale cuvenite, astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 2536/21.12.2016 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe perioada 01.09.2016-21.12.2016;

- a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plăţii sumelor către reclamanţi.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond au declarat recursuri pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.1. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea în parte a sentinţei recurate, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În argumentarea primului caz de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susţine că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sanţiunea nulităţii.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice arată că, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat să fie obligat să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare pentru plata sumelor pretinse, faţă de lipsa procedurii prealabile cu Ministerul Finanţelor Publice.

Dacă în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, instanţa a motivat respingerea acesteia chiar şi printr-o singură frază, cu privire la celelalte două excepţii invocate, instanţa de fond a omis să se pronunţe.

În speţă, instanţa trebuia să examineze pricina sub toate aspectele, să analizeze toate excepţiile invocate şi apărările formulate.

Or, procedând în acest mod, recurentul-pârât consideră că instanţa de fond a încălcat obligaţia stabilită de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce s-a ajuns la soluţia dată, obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 174 şi 175 C. proc. civ.

De asemenea, în cauză au fost încălcate şi principiile contradictorialităţii şi oralităţii, întrucât instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate.

Totodată, recurentul-pârât arată că înţelege să reitereze în recurs toate aceste excepţii pe care le-a invocat prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost motivate şi în faţa instanţei de fond.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice susţine că instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ca neîntemeiată, ignorând atât prevederile legale în materie, cât şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând în mod greşit calitatea sa procesuală pasivă.

Astfel, instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile Deciziei nr. 10/2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 786/4.11.2011) prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul în intersul legii, decizie cu efecte obligatorii pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în vigoare la acea dată.

Totodată, instanţa nu a ţinut cont nici de liniile directoare trasate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 13/2016 (obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial nr. 763/29.09.2016, conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.), pronunţată în recurs în interesul legii. Această decizie este relevantă din perspectiva raţionamentului instanţei supreme în privinţa cadrului procesual al litigiilor privind drepturile salariale în general.

Particularizând, întrucât pretenţia formulată prin acţiune constă în acordarea unor drepturi de natură salarială şi ţinând seama că subiectele raportului de serviciu sunt determinate, stabilirea calităţii procesuale nu prezintă dificultăţi, părţile din raportul de drept procesual fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanţial.

Astfel, susţine recurentul-pârât, se poate concluziona că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care reclamanţii se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice neavând atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea reclamanţilor.

Referitor la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligaţii pecuniare sustenabile, ab initio de la bugetul general consolidat, procedura reclamă implicarea Ministerului Finanţelor Publice, căruia, în calitate de autoritate cu prerogative în execuţia bugetului general consolidat, îi revine obligaţia de a confirma existenţa resurselor bugetare pentru stingerea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în limitele cărora aprobă deschideri de credite bugetare.

Atribuţiile astfel executate nu îi conferă Ministerului Finanţelor Publice legitimitate procesuală în cadrul raporturilor juridice pe care respectivele instituţii le gestionează autonom, context în care întinderea efectelor angajamentelor astfel asumate se justifică în patrimoniul acestora în exclusivitate.

Împrejurarea că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în privinţa alocării fondurilor către Ministerul Public, nu este de natură a crea în sarcina acestei instituţii o obligaţie directă de alocare a fondurilor pentru plata drepturilor salariale către reclamanţi, între reclamanţi şi Ministerul Finanţelor Publice neexistând raporturi juridice civile.

Raporturile dintre Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public sunt raporturi de drept public (mai precis de drept administrativ), născute în considerarea calităţii lor de ordonatori de credite, iar dreptul de decizie în privinţa alocării fondurilor aparţine legislativului.

Mai mult decât atât, la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de fond nu a ţinut cont nici de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, care reglementează procedura bugetară şi în care se prevede faptul că Ministerul Finanţelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum şi faptul că decizia finală privind conţinutul bugetului nu aparţine Ministerului Finanţelor Publice, ci Parlamentului.

Mai arată recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice că nu este şi nu a fost ordonator de credite pentru reclamanţi. Această calitate o deţine pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentat prin procuror general, instituţie cu personalitate juridică şi buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat, fiind în acest caz ordonator principal de credite bugetare.

În fine, recurentul-pârât susţine că, în procesele în materia contenciosului administrativ, chiar dispoziţiile legii aplicabile fixează cadrul procesual, în sensul că litigiul se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorităţi publice sau datorită refuzului nejustificat de a i se răspunde şi autoritatea publică în cauză, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ emis de autoritatea publică.

Or, atâta timp cât prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au învederat instanţei actul emis de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice pe care înţeleg să îl atace, consideră că acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest litigiu.

3.2. Pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea capetelor de cerere privind acordarea dobânzilor legale şi actualizarea creanţei cu indicele de inflaţie, ca neîntemeiate.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că instanţa de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor băneşti solicitate, actualizate cu rata inflaţiei, întrucât Ministerul Public nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflaţie putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului.

A menţionat că obligaţia dispusă de instanţa de fond, cu privire la achitarea drepturilor băneşti actualizate cu indicele de inflaţie nu este posibilă, având în vedere că fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) şi art. 47 din Legea nr. 500/2002, susţinând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanţa de judecată.

Recurentul-pârât a contestat şi obligaţia dispusă în sarcina sa de către instanţa de fond, cu privire la plata dobânzii legale.

A arătat că, potrivit art. 1535 şi următoarele din C. civ. şi O.G. nr. 9/2000, dobânda reprezintă o sancţiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenţii. Recurentul-pârât a învederat că ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislaţia civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistenţa unei convenţii încheiate de părţi, situaţie neîntâlnită în speţă, astfel încât nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citaţi, intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinări în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 3 iunie 2020.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

II.1. Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte îl constată fondat.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a invocat, drept motive de casare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că soluţia de respingere nu a fost argumentată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti, precum şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la pronunţarea soluţiei cu aplicarea greşită a legii, recurentul neavând calitate procesuală pasivă în acest litigiu.

Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât pe acest aspect, în cauză sunt incidente doar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de casare referitor la lipsa de motivare a soluţiei date asupra excepţiei, nefiind incident în speţă.

În consecinţă, analizând criticile formulate de pârâtul MFP privitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea acestui pârât să asigure în bugetul celuilalt pârât (Ministerul Public) creditele bugetare necesare efectuării plăţii sumelor pretinse de reclamanţi, prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate.

Potrivit prevederilor art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Înalta Curte reţine, cu prioritate, că, una dintre condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile, calitatea procesuală, presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Mai este de precizat, de asemenea, că, în cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

În speţă, pretenţia dedusă judecăţii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice constă în obligarea la asigurarea în bugetul Ministerului Public a creditelor bugetare necesare efectuării plăţii sumelor datorate prin aplicarea Ordinului nr. 156/2016 din data de 12.08.2016.

Se observă, în primul rând, lipsa oricărui raport juridic între reclamanţi şi acest pârât care ar putea legitima un astfel de demers judiciar, prin urmare, inexistenţa vreunui temei legal în baza căruia să i se confere pârâtului MFP calitate procesuală pasivă într-un litigiu precum cel din speţă.

Totodată, analizând şi dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi ale Legii nr. 304/2004, se constată că Ministerul Finanţelor Publice nu are nici calitate de ordonator de credite.

Nu în ultimul rând, apreciază Înalta Curte că în raport de dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice atât calitate cât şi interes de a formula cerere de obligare la alocarea sumelor necesare acordării drepturilor salariale ar fi aparţinut ordonatorului principal de credite, formulând în acest sens o cerere de chemare în garanţie (în speţă garanţie incidentală, fiind însă posibilă şi o garanţie principală în eventualitatea în care pârâtul Ministerul Public ar cădea în pretenţii, aşa cum s-a şi întâmplat în speţă).

În sfârşit, în ceea ce priveşte alocarea fondurilor necesare executării unei obligaţii de plată, aceasta presupune inclusiv respectarea dispoziţiilor legii anuale a bugetului de stat şi legii privind finanţele publice.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice a fost în mod greşit respinsă de prima instanţă şi, în consecinţă, o va admite.

Având în vedere soluţia pronunţată asupra acestei excepţii şi soluţia care se prefigurează în recurs, Înalta Curte constată că este de prisos analiza celorlalte critici formulate de pârâtul MFP, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la nepronunţarea de către instanţa de fond şi asupra celorlalte două excepţii pe care le-a invocat, respectiv a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi a inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat să fie obligat să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare pentru plata sumelor pretinse, faţă de lipsa procedurii prealabile cu Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi va casa în parte sentinţa recurată, iar în rejudecare, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II.2. Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte îl constată nefondat.

Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va examina acest recurs prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârât fiind circumscrise acestui caz de casare.

Criticile recurentului-pârât referitoare la obligaţia de achitare a accesoriilor aferente drepturilor salariale restante sunt nefondate, argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în buget neputând constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti recurate şi nefăcând ca obligaţia să fie imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exerciţiului bugetar iniţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 şi art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli şi sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului iniţial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De altfel, obligaţia de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătoreşti este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înţelege acea "fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecinţă, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligaţia de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanţă cu actele normative care reglementează plata creanţelor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reţine că, prin Ordinul emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/21.12.2016 a fost revocat implicit Ordinul nr. 171/2.09.2016, emis de aceeaşi autoritate, ca urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională. Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, revocarea ordinului contestat a produs efecte retroactive, reclamanţii fiind repuşi în situaţia anterioară emiterii acestui act administrativ, redobândind indemnizaţiile brute stabilite anterior, prin Ordinul nr. 156/2016, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Lipsirea de efecte a Ordinului nr. 171/02.09.2016 are drept consecinţă recunoaşterea drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamanţi, începând cu data de 01.08.2016, până la data de 21.12.2016, ceea ce se reflectă în obligaţia pârâtului de a achita reclamanţilor diferenţele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii şi cele stabilite prin Ordinul nr. 171/02.09.2016, precum şi de a acoperi orice prejudiciu suferit de reclamanţi prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privinţă, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că obligaţiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanţilor cu autoritatea ministerială, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcţie şi a prevederilor Statului judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziţii li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.

Este eronat argumentul recurentului-pârât referitor la neaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, având în vedere că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, aşadar, chiar situaţia regăsită în speţa de faţă, în care pârâtul nu a respectat obligaţia de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor în cuantumul prevăzut de lege, pe perioada 01.08.2016 - 21.12.2016.

Totodată, se va avea în vedere şi că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ dispun că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferente sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi Cod coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 896 din 14 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2020.