Peremption of administrative claim following suspension of proceedings and party's failure to seek case resumption

Şedinţa publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 august 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Universitatea "Valahia" din Târgovişte a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale- Direcţia Generală Organism Intermediar pentru Cercetare, Bucureşti, solicitând instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 6624/12.03.2014, emisă de pârât, şi anularea Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/13.01.2014 privind Contractul de finanţare POSCCE nr. 250/28.09.2010, Proiectul-"Dezvoltare CDI - Institut de Cercetare Ştiinţifică şi Tehnologică Multidisciplinară/ICSTM" emisă de pârât şi, pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantei de la plata către pârât a sumei de 876.682,39 RON dispusă prin titlul de creanţă în cauză, reprezentând corecţie financiară de 5% din valoarea contractului de achiziţie nr. x/12.08.2011, în valoare de 19.084.000 RON.

La data de 08 decembrie 2014, cauza a fost suspendată potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.., până când hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2013 aflat în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va deveni definitivă.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 193 din 31 octombrie 2017, pronunţată în dosar nr. x/2014, a admis excepţia perimării invocată din oficiu de instanţă, şi a constatat stinsă prin perimare, acţiunea formulată de reclamanta Universitatea Valahia Târgovişte, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării şi Inovării.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi retrimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Ploieşti.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.., recurenta-reclamantă a relevat, pe scurt, istoricul litigiului şi a evocat largi considerente privind instituţia perimării, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate susţinând, în esenţă, următoarele:

În opinia recurentei, este necesar a sublinia legătura instituţiei perimării cu aceea a suspendării judecăţii pentru că, de cele mai multe ori perimarea este invocată după ce judecata a fost suspendată, iar părţile nu au stăruit în continuarea ei, după expirarea termenului de suspendare. Suspendarea judecăţii pricinii, determinată de existenţa unei alte judecăţi asupra unui drept de care depinde soluţionarea pricinii, atrage şi suspendarea termenului de perimare, iar această suspendare se menţine până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauza care a motivat suspendarea, practica judiciară statuând în acest sens încă din anul 1971 (a se vedea, Tribunalul Suprem, secţia civilă decizia nr. 1498/1971 şi dec. nr. 53/1973, în Repertoriu..., pe anii 1975-1980, de I. G. Mihuţă, pg. 296, pag. 372).

Prin Hotărârea din 31 octombrie 2017 se arată că a fost admisă excepţia perimării ridicată din oficiu de instanţă.

Între încheierea de şedinţă din data de 08 decembrie 2014 şi hotărârea din 31 octombrie 2017 nu există un act întocmit de instanţă care să ateste ca dosarul a fost repus pe rol. Cert este că nu există o încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, actul de procedură trebuia întocmit de instanţă din oficiu (părţile neavând nici o culpă, deci nu se putea reţine lipsa de diligentă a acestora), urmare a soluţionării definitive a procesului ce a ţinut în loc prezenta judecată, pentru ca apoi să curgă termenul de suspendare pentru a opera perimarea ca sancţiune pentru lipsa de diligenţă a părţilor în continuarea procesului.

De asemenea, recurenta-reclamantă aduce la cunoştinţa instanţei de control judiciar că a luat cunoştinţa de Hotărârea definitivă prin care s-a soluţionat dosarul care a stat la baza suspendării în data de 27.04.2017.

Mai mult, prin citaţia emisă de Curtea de Apel Ploieşti în cadrul acestui dosar, la data de 06 septembrie 2017, remisă la 11 septembrie 2017, se poate observa că pentru termenul din 25 octombrie 2017 urma să se pună în discuţie "repunere pe rol" a cauzei, si nu constatarea perimării.

De asemenea, mai arată recurenta-reclamantă, se poate face dovada că a făcut demersurile necesare angajării unui avocat pentru ca interesele sa-i fie reprezentate, avocat care a făcut o cerere de amânare motivată, atât de imposibilitatea prezentei la termenul de judecata din 25.10.2017 din motive obiective, cât şi de solicitarea de a lua cunoştinţă de toate piesele dosarului.

Concluzionând, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile invocării şi admiterii excepţiei de perimare.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul- pârât MINISTERUL CERCETĂRII ŞI INOVĂRII a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 15.02.2018, prin care, fără a invoca excepţii, a susţinut că recursul este netemeinic şi nefondat, şi, pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea acestuia, şi menţinerea în tot a sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

Alin.(2) al aceluiaşi text de lege, dispune că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă, iar alin. (3) prevede că nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.

În sensul prevederilor legale mai sus redate, perimarea se înfăţişează ca o sancţiune care se răsfrânge asupra întregii activităţi judiciare, determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

Perimarea operează cu condiţia ca timp de 6 luni să nu se fi săvârşit vreun act de procedură în vederea judecării cauzei, împrejurare determinată de lipsa de diligentă a părţilor, care nu au acţionat în acest scop, deşi aveau posibilitatea să o facă.

Aşadar, perimarea implică prezumţia de renunţare tacită a părţii la judecată şi constituie, totodată, o sancţiune a pasivităţii ei, vizând orice cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, operând de drept la împlinirea termenului legal, şi, în consecinţă, revine părţii obligaţia de a face dovada că nu a stat în pasivitate sau că ar fi fost împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa lor.

În cauză, de la data suspendării judecăţii (08.12.2014) şi până la data constatării perimării prin sentinţa atacată (31.10.2017), recurenta-reclamantă nu a efectuat niciun act procedural cu eficienţa pretinsă de către recurentă, adică din care să rezulte intenţia de a continua judecata, astfel cum impun dispoziţiile imperative ale art. 417 C. proc. civ., în virtutea cărora cursul perimării ar fi putut fi întrerupt.

Astfel, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în mod corect instanţa a constatat a fi îndeplinite cumulativ cerinţele perimării, respectiv, pricina a rămas în nelucrare, pe tot timpul, de la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013 al Curţii de Apel Ploieşti (14.02.2017) şi până la data declanşării verificărilor asupra subzistenţei motivelor suspendării (01.09.2017), trecând, astfel, mai mult de 6 luni, perioadă în care niciuna dintre părţi nu a întreprins vreun demers pentru repunerea pe rol a cauzei şi continuarea judecăţii, şi nici nu a fost făcută dovada existenţei vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului termenului de perimare.

Conduita recurentei-reclamante echivalează cu lipsa de stăruinţă în judecarea pricinii, întrucât aceasta nu a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, şi nici nu a încunoştinţat instanţa despre soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2013, deşi suspendarea cauzei fusese dispusă tocmai pentru asemenea împrejurări.

Împrejurarea invocată de recurenta-reclamantă, în sensul că nu există o încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, iar actul de procedură trebuia întocmit de instanţă din oficiu urmare soluţionării definitive a procesului ce a ţinut în loc prezenta judecată, nu este şi nu poate fi considerată o exonerare a acesteia, o imposibilitate obiectivă pentru parte de a întreprinde vreun demers pentru repunerea pe rol a cauzei şi continuarea judecăţii.

Lipsa de diligenţă a unei persoane în a-şi monitoriza demersurile judiciare în curs nu poate fi asimilată unui motiv neimputabil, iar împrejurarea arătată nu este aptă să conducă la finalitatea urmărită de recurentă, aceea ce întrerupere a cursului perimării.

În calitate de persoană interesată, recurenta-reclamantă putea obţine informaţii asupra stadiului soluţionării cauzei nr. 899/42/2013, ea fiind ţinută să cunoască şi să respecte măsurile dispuse de instanţă. Or, tocmai efectele încheierii de suspendare a judecăţii pronunţate în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. se impuneau recurentei şi o obligau la urmărirea desfăşurării judecăţii în celălalt dosar, şi nu o pretinsă încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, ori îndeplinirea vreunui act de procedură din oficiu de către instanţă, aşa cum eronat pretinde.

Instanţa însăşi nu avea o obligaţie de a efectua vreun demers pentru continuarea judecării procesului, atare obligaţie revenind părţilor, şi, de asemenea, nu s-ar putea pretinde că obligaţia verificării periodice a subzistenţei ori încetării cauzei de suspendare revenea instanţei de judecată, aşa încât, părţile să fie exonerate de orice culpă în rămânerea cauzei în nelucrare.

De asemenea, susţinerile recurentei- reclamante în sensul că a luat la cunoştinţă de hotărârea definitivă prin care s-a soluţionat dosarul care a stat la baza suspendării în data de 27.04.2017, ori că prin citaţia emisă în dosar pentru termenul din 25 octombrie 2017, urma să se pună în discuţie "repunerea pe rol" a cauzei, şi nu constatarea perimării, nu sunt apte a împiedica intervenirea de drept a sancţiunii perimării, care este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor, dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.

Fără relevanţă în curgerea termenului de perimare este şi cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată, câtă vreme prin aceasta nu s-a luat vreo măsură în ce priveşte reluarea judecăţii.

Actul de procedură întreruptiv al termenului de perimare trebuie să fie făcut cu intenţia clară de a continua judecata, situaţie faţă de care o cerere lipsită de această finalitate nu are, prin ea însăşi, doar prin simpla formulare, această funcţie.

Potrivit art. 417 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Conform art. 418 alin. (1) ultima teză C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecăţii, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.

În interpretarea şi aplicarea acestor texte de lege se reţine, pe de o parte, că nu orice act de procedură făcut de parte întrerupe perimarea, ci numai acela făcut în vederea judecării procesului.

În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat în mod corect perimarea acţiunii, în aplicarea art. 416 C. proc. civ.

Sancţiunea procedurală a perimării reprezintă un mijloc instituit de legiuitor în scopul asigurării unei bune înfăptuiri a justiţiei, tradusă prin soluţionarea cu celeritate a proceselor civile, perimarea reprezentând atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.

Atitudinea culpabilă a recurentei, dedusă din neîndeplinirea obligaţiei de repunere pe rol a cauzei, constă în lipsa de stăruinţă în judecarea pricinii, astfel că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 416 şi art. 417 C. proc. civ. raportat la împrejurările cauzei, nefiind astfel încălcat nici principiul dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraf 1 CEDO.

Aşa fiind, cum de la data suspendării judecăţii (08.12.2014) şi, nici măcar de la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013 (14.02.2017), pricina a rămas în nelucrare din culpa recurentei-reclamante, care nu şi-a manifestat voinţa cu respectarea exigenţelor procedurale în sensul continuării judecăţii, în mod corect instanţa învestită cu judecarea cererii reclamantei a constatat perimarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- reclamantă UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIŞTE împotriva sentinţei nr. 193 din 31 octombrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2020.