Religious property retrocession: application of the new legal presumption of abusive state takeover under amended O.G.O. No. 94/2000 to pending administrative litigation

Şedinţa publică din data de 01 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 decembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuş, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Municipiul Oradea, a solicitat anularea Deciziei nr. 7443/24.10.2017, emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare, prin care s-a respins integral cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 şi parţial cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 şi obligarea acestui pârât la emiterea unei decizii pe fond pentru imobilul (casă demolată şi teren) situat în Oradea, judeţul Bihor, înscris iniţial în cf. x Oradea, nr. top. x, 26, 27 conform cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003 şi cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 153/CA/2018 - P.I. din 03 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuş, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Municipiul Oradea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 153/CA/2018 - P.I. din 03 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuş, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi ale art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reţinând în mod greşit că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu ar rezulta că preluarea abuzivă ar fi avut loc în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Recurenta-reclamantă arată că a depus la dosar autorizaţiile de construire şi procesele-verbale de recepţie care, în opinia sa, dovedesc faptul că pe amplasamentul imobilului solicitat spre retrocedare au fost construite blocuri, în acest sens fiind şi planul de amplasament realizat de un expert judiciar, prin care au fost identificate blocurile construite pe parcelele ce fac obiectul cererii de retrocedare.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că din probele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost proprietatea sa, în cauză operând o prezumţie de preluare abuzivă, în condiţiile în care, din motive obiective, nu se poate face dovada formală a preluării în patrimoniul statului.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 decembrie 2018, intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În opinia intimatului-pârât, actul administrativ atacat este întemeiat pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, ca act normativ special în domeniul retrocedării imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, conform căruia prezumţia de preluare abuzivă invocată de recurenta-reclamantă, operează doar în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului român prin act de donaţie.

Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că imobilul a fost donat statului român, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 03 ianuarie 2019, intimatul-pârât Municipiul Oradea, prin Primar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimatul-pârât a învederat, în esenţă, că în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că reclamantei îi revenea sarcina probei cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, însă aceasta nu a făcut dovada prin niciun mijloc de probă că imobilul în litigiu a fost preluat de către statul român în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

5. Alte aspecte procesuale relevante în cauză

5.1. Prin notele de şedinţă înregistrate la dosarul cauzei la data de 25 ianuarie 2021, recurenta-reclamantă Parohia Romano - Catolică Seleuş a solicitat aplicarea în cauză a dispoziţiilor legale privind prezumţia legală relativă a preluării abuzive a imobilului în litigiu, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost completat prin art. II din Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013.

5.2. Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei, intimaţii-pârâţi Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare şi Municipiul Oradea, prin Primar, au învederat că solicitarea recurentei-reclamante este inadmisibilă, întrucât prevederile art. 4 din Legea nr. 22/2020 se pot aplica doar cererilor de retrocedare aflate în procedura administrativă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă Parohia Romano - Catolică Seleuş a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, Decizia nr. 7443/24.10.2017, emisă de intimatul-pârât Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare, prin care s-au respins cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 şi, parţial, cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003, depuse de reclamantă, cu privire la retrocedarea imobilului situat în municipiul Oradea, judeţul Bihor, înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Seleuş, nr. top. x, 26, 27. În motivarea deciziei contestate s-a reţinut că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a apreciat neîntemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, reţinând, în esenţă, că nu au fost administrate probe din care să rezulte că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de statul român în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva deciziilor Comisiei Speciale de Retrocedare, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei astfel de contestaţii, fiind prevăzute expres în dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, instanţa de recurs reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Analizând sentinţa recurată prin raportare la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat.

Soluţia instanţei de fond nu este însuşită de instanţa de control judiciar, în raport de modificarea adusă O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020, care vizează regimul juridic al probatoriului în litigiile care intră sub incidenţa acestui act normativ, legiuitorul urmărind simplificarea dovezii preluării abuzive a imobilului.

Înalta Curte reţine că prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi pentru completarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 221/18.03.2020, la articolul 4 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 01 septembrie 2005, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

"(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispoziţiilor alin. (2)".

Din conţinutul textului legal mai sus redat, rezultă că legiuitorul a instituit o prezumţie legală relativă de preluare abuzivă a bunului, atunci când nu se poate face dovada formală a preluării acestuia.

Fiind în prezenţa unei prezumţii instituită de legiuitor pentru a uşura dovada naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept substanţial, instanţa de control judiciar reţine că în baza art. 6 alin. (1) şi (6) din C. civ., această prezumţie se aplică pentru viitor atât în raporturile juridice născute după intrarea ei în vigoare, cât şi cu privire la efectele viitoare ale raporturilor juridice aflate în desfăşurare la aceeaşi dată.

Aşa fiind, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 22/2020, urmează să se aplice pe viitor tuturor cererilor aflate în curs de soluţionare la Comisia specială, precum şi cererilor aflate pe rolul instanţelor de contencios administrativ în procedura reglementată de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, deţinătorul imobilului putând răsturna prezumţia doar în faţa instanţei, prin orice mijloc de probă, în condiţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru aceste motive, respectând principiul disponibilităţii şi cel al dublului grad de jurisdicţie, precum şi în vederea asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea efectuării controlului de legalitate al deciziei contestate din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuş, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Romano - Catolică Seleuş împotriva sentinţei civile nr. 153/CA/2018 - P.I. din 03 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2021.