Retroactive application of maximum sectoral reference value for salary equalization and res judicata in public sector employment disputes

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.09.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti: anularea parţială a Ordinul de salarizare individuală nr. 1490/C din 24.05.2017 în privinţa anexelor acestui ordin care ii privesc pe reclamanţi şi emiterea unui nou Ordin de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% începând cu data de 1.12.2015, având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea 71/2015, cu precizarea ca pentru reclamantele G.

şi F. se solicită emiterea Ordinului individual de salarizare pentru perioada 09.04.2015 - data eliberării din funcţia de judecător prin pensionare; anularea în parte a Ordinului nr. 4680/21.12.2016 menţinut ulterior prin Ordinul nr. 219/C/01.02.2017 (necomunicat) în ceea ce priveşte data de început a aplicării sale efective, şi anume 09.04.2015, în loc de 01.08.2016 şi valoarea de referinţă sectorială şi anume 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, în loc de 381,823 RON; anularea în parte în mod corespunzător a Ordinului colectiv nr. 3522/C/28.09.2016;

în subsidiar, în situaţia în care instanţa va aprecia că noţiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" se referă la nivelul maxim aflat în plată la data de referinţă 09.04.2015, reclamanţii solicită includerea în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute a unei valori de referinţă sectorială de 347,10 RON începând cu data de 09.04.2015, valoare ce include doar majorarea de 18% (2%, 5%, si 11%) fără a include majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, respectiv 381,823 RON începând cu data de 01.12.2015, valoare ce include majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015; anularea in parte a Ordinului nr. 4680/21.12.2016 menţinut ulterior prin Ordinul nr. 219/C/o1.02.2017 în ceea ce priveşte data de început a aplicării sale efective, şi anume 09.04.2015 în loc de 01.08.2016; anularea în parte în mod corespunzător a Ordinului nr. 3522/C/28.09.2016;

Obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului prin plata diferenţelor între drepturile salariate cuvenite şi cele efectiv încasate, sume actualizate cu rata inflaţiei si cu aplicarea dobânzilor legale de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat respingerea cererii ca prescrisă, respectiv ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al cererii, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 358 din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate; s-a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti; s-au anulat parţial Ordinele nr. 1490/C/2017, nr. 4680/C/2016 şi nr. 3522/C/2016, emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamantelor ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege; a fost Obligat pârâtul să emită pentru reclamante ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015, în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, majorată ulterior cu 10%, conform Legii nr. 293/2015; a fost obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a ordinului de încadrare salarială conform prezentei hotărâri şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 679 din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Tribunalul Bucureşti solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte pretenţiile formulate de reclamanta E..

Recurentul susţine că prin sentinţa nr. 45/F-CONT din 15.03.2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea formulată de reclamanta E. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, dispunându-se obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale pentru perioada 9.04.2015-1.10.2016, ordine care să cuprindă începând cu 9.04.2015 un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute de acestea prin raportare la VRS de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, aplicabilă de la data de 01.12.2015, fiind anulate în parte Ordinele MJ nr. 4680/21.12.2016, nr. 219/1.02.2017, respectiv 1490/24.05.2017.

Împotriva sentinţei civile nr. 679 din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, a arătat că, având în vedere Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale face referire la nivelul maxim pentru fiecare funcţie, pe familie ocupaţională, valoarea de referinţă sectorială 405 RON a fost acordată la nivelul ÎCCJ începând cu 01.10.2016, urmare a adoptării Ordinului preşedintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, astfel încât doar începând cu această dată se poate face raportarea la un salariu în plată pe familie ocupaţională, respectiv la un VRS de 445,5lei, lucru care s-a realizat prin emiterea OMJ nr. 219/2017.

Totodată, a menţionat că în 24.05.2017 a fost emis noul ordin privind salarizarea intimaţilor reclamanţi, în speţă OMJ nr. 1490/C/2017, în aplicarea dispoziţiilor OMJ 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017, prin care au fost stabilite noile cuantumuri ale indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi ale sporurilor aferente acestora.

În aceste condiţii, este neîntemeiată obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare începând cu 09.04.2015 în funcţie de valoarea de referinţă sectorială 405 RON.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul-pârât a criticat faptul că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, atât în ceea ce priveşte data de la care s-a dispus acordarea valorii de referinţă sectoriale, cât şi cuantumul acesteia.

Reţine instanţa că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că prima instanţă a ignorat data de la care se aplică dispoziţiile hotârării pronunţate de instanţa de contencios constituţional, cu privire la acordarea valorii de referinţă sectoriale de 405 RON.

Astfel, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat pârâtul.

Aşa fiind, va fi înlăturată apărarea recurentului că egalizarea indemnizaţiilor se putea face numai după pronunţarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, de vreme ce aceasta nu a făcut decât să confirme principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordrea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât sub acest critica pârâtului apare ca nefondată.

Cu privire la valoarea sectorială de referinţă de 405 RON, Înalta Curte reţine că este nefondată critica pârâtului privind aplicarea acesteia numai după data de 01.10.2016, dată la care ordonatorii de credite au stabilit că aceasta este valoarea avută în vedere pentru familia ocupaţională "Justiţie".

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în cadrul pârâtului Ministerul Justiţiei în luna decembrie 2014 nivelul maxim de salarizare în plată era unul ce aduna la valoarea de referinţă sectorială de 291,98 RON majorările de 5%, 2% şi 11% obţinute de unii judecători prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, rezultând deci o valoare de referinţă sectorială totală de 347,10 RON, confirmată de altfel şi de Ordinul ministrului justiţiei nr. 4680/C/12.12.2016, în luna decembrie 2014 (deci inclusiv la 09.04.2015), la ordonatorul principal de credite Ministerul Justiţiei existând un nivel maxim de 347,10 RON al valorii de referinţă sectorială de care beneficiau judecătorii, asa cum acesta recunoaşte inclusiv prin motivele de recurs.

Deşi valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost acordată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ordonator principal de credite), începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a adoptării Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 283/25.10.2016, prin sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia din data de 22.06.2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziţii de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentinţă producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie".

În acelaşi sens este de altfel şi jurisprudenţa constantă a celorlalte instanţe, prin care s-a reţinut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referinţă de 405 RON, de exemplu sentinţa civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj şi sentinţa civilă nr. 2194 din 15.12.2016 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul formulat de Tribunalul Bucureşti, acesta urmează să fie admis, casată, în parte, sentinţa recurată şi în rejudecare admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a acţiunii formulate de reclamanta E., în considerarea următoarelor argumente.

Prin acţiunea înregistrată, la data de 31.08.2017, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele E., H., I. şi J., judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti,

- în principal, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea ordinelor individuale de salarizare pentru perioada 09.04.2015-01.10.2016, prin care să se stabilească că, începând cu data de 09.04.2015 reclamantele beneficiază de un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute de acestea prin raportare la o VRS de 405 aferent familiei ocupaţionale "Justiţie", VRS reprezentând nivel maxim în sensul legii, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din data de 01.12.2015 cu: anularea în parte a Ordinului nr. 4680/21.12.2016, menţinut ulterior prin Ordinul nr. 219/C/1.02.2017 (necomunicat reclamantelor) în ceea ce priveşte data de început a aplicării sale efective şi anume 09.04.2015, în loc de 01.08.2016 şi valoarea de referinţă sectorială şi anume 405 la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, în loc de 381,823; anularea în parte, în mod corespunzător, a Ordinului colectiv nr. 1490/C/24.05.2017 în privinţa reclamantelor, ordin contestat prin cereri înregistrate la Ministerul Justiţiei, la care au primit răspuns nefavorabil;

- în subsidiar, în situaţia în care instanţa va aprecia că noţiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" se referă la nivelul maxim aflat în plată la data de referinţă de 09.04.2015, reclamantele au solicitat includerea în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute a unei valori de referinţă sectorială de 347,10 RON, începând din data de 09.04.2015, valoare ce include doar majorarea de 18% (2%, 5% şi 11%), fără a include majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015; 381,823 RON, începând cu data de 01.12.2015, valoare ce include majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, cu anularea în parte a Ordinului nr. 4680/21.12.2016, menţinut ulterior prin Ordinul nr. 219/C/1.02.2017 în ceea ce priveşte data de început a aplicării sale efective şi anume 09.04.2015 în loc de 1.08.2016; anularea în parte, în mod corespunzător, a Ordinului colectiv nr. 1490/C/24.05.2017 în privinţa reclamantelor;

- obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale conform celor menţionate la punctul I, sume actualizate cu inflaţia şi cu aplicarea dobânzilor legale de la data scadenţei la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 45/F-CONT din 15.03.2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea formulată de reclamanta E. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, dispunându-se obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordine de stabilire a drepturilor salariale individuale pentru perioada 9.04.2015-1.10.2016, ordine care să cuprindă începând cu 9.04.2015 un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute de acestea prin raportare la VRS de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, aplicabilă de la data de 01.12.2015, fiind anulate în parte Ordinele MJ nr. 4680/21.12.2016, nr. 219/1.02.2017, respectiv 1490/24.05.2017.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucurreşti.

Prin Decizia nr. 2810 din 25 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscala a respins recursurile formulate de Ministerul Justiţiei şi de Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 45 din 15 martie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Recurentul Tribunalul Bucureşti a invocat, prin cererea de recurs, excepţia autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat, reprezintă unul din principiile ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei şi în virtutea căruia un litigiu, soluţionat printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Autoritatea de lucru judecat nu se identifică cu forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti. Esenţial este să nu se ajungă la două hotărâri contradictorii. Potrivit legii procesual civile, autoritatea de lucru judecat este o excepţie procesuală de fond care face de prisos orice cercetare a cauzei privitor la fondul acesteia.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este descris de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care arată că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat constă în împiedicarea unei a doua judecăţi între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, fiind prevăzut de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., ca excepţia autorităţii de lucru judecat. Art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În speţă, instanţa reţine că pe lângă condiţia triplei identităţi, în judecata cauzei este adusă în discuţie aceeaşi chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior prin sentinţa civilă nr. 45/F-CONT din 15 martie 2018 de Curtea de Apel Piteşti. Astfel, în sentinţa civilă menţionată, instanţa de fond a reţinut în considerente o anumită situaţie de fapt nu ce nu mai poate fi contrazisă, această judecată fiind deja făcută.

În concluzie, instanţa apreciază că excepţia autorităţii de lucru judecat este întemeiată urmând a fi admisă, iar pe fond va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta E., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 358 din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 358 din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, admite excepţia autorităţii de lucru judecat şi în consecinţă respinge ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta E..

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.