Application of the 450,000 RON guarantee cap per individual insurance claim versus per creditor under Law 213/2015 in subrogation cases

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.10.2017 reclamanta societatea A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei nr. 8249/08.08.2017 emisă de pârât.

Pârâtul a depus întâmpinare invocând excepţia lipsei de interes, solicitând în principal, respingerea contestaţiei formulată ca fiind lipsită de interes iar în subsidiar, respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei contestate.

În ceea ce priveşte aparenta excepţie a lipsei de interes pe motivul că "reclamanta este creditor de asigurare doar în cazul daunei totale, dar nu şi în cazul daunelor parţiale", instanţa de fond a apreciat că aceasta este o problemă de fond legată de calitatea persoanei îndreptăţite a solicita despăgubirea. Legătura dintre Legea nr. 213/2015 şi contractul de leasing se bazează pe noţiunea de beneficiar al asigurării.

Prin urmare, în opinia instanţei de fond, finanţatorul-societatea de leasing financiar, are îndreptăţirea de a fi beneficiarul asigurării conform Legii nr. 213/2015 şi interesul de a obţine sumele solicitate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1084 din 9 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta societatea A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, s-a anulat Decizia emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată depusă de reclamantă şi să emită un act administrativ, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei 50 RON cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1084 din 9 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicită, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei şi respingerea contestaţiei formulată de intimata-reclamantă ca lipsită de interes, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul susţine că instanţa de fond, prin hotărârea recurată, nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes invocată de reclamantă prin întâmpinare.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 8249/8.08.2017 a respins cererea de plată a reclamantei, motivul respingerii sumei solicitate fiind faptul că FGA a plătit societăţii B. S.R.L., împuternicită de societatea A. S.A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Consideră că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu ar fi stabilit în ce categorie de creditori de asigurare se încadrează reclamanta şi nu i-a solicitat să formuleze o precizare în acest sens.

De asemenea, invocă aplicarea greşită a art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, din care reiese că au calitatea de beneficiari ai despăgubirilor achitate de către recurentul-pârât doar creditorii de asigurare, aceste dispoziţii neputând lărgi sfera persoanelor avute în vedere de Legea nr. 213/2015.

Consideră că în mod nelegal instanţa de fond a înlăturat susţinerile sale privind necesitatea corelării procedurii falimentului societăţii C. S.A. cu procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015, având în vedere că în speţă creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, aceasta exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Recurentul-pârât susţine că, deşi reclamanta a formulat cereri de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cumulând mai multe creanţe, ca urmare a subrogării sale legale, acestea au fost formulate în calitate de unic creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015.

Mai arată că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei C. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu o creanţă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 2210 C. civ., întrucât, chiar dacă a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care se instituie plafonul de 450.000 RON şi a dispoziţiilor art. 4 lit. e) din acelaşi act normativ, ce definesc plafonul de garantare în raport cu creditorul de asigurare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta societatea A. S.A în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat anularea Deciziei nr. 8249/08.08.2017, emisă de pârât.

În prealabil, referitor la susţinerea recurentei, în sensul că, curtea de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes, se observă că instanţa a apreciat că aceasta este o problemă de fond legată de calitatea persoanei îndreptăţite a solicita despăgubirea.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, la soluţionarea cererii societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privinţa acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a C. S.A., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acţiunea.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1084 din 9 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.