Insolvency law versus special tax offset regime: priority of Government Emergency Ordinance No. 9/2014 over Insolvency Law No. 85/2006 for settling public debts

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.05.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE VÂLCEA, solicitând: (1) anularea a deciziei nr. 911640/26.02.2015 privind soluţionarea contestaţiei prealabile formulate; (2) anularea deciziei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. x/24.09.2014, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, în ceea ce priveşte: - compensarea sumei de 15.449.296 RON, reprezentând impozit pe profit individualizat prin Decizia de impunere nr. x/02.06.2014; - compensarea sumei de 1.246.769 RON, reprezentând impozit pe profit individualizat prin declaraţia nr. x/28.03.2014; (3) anularea deciziei privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. x/25.09.2014, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, înregistrată sub nr. x/03.10.2014, în ceea ce priveşte compensarea sumei de 150.319 RON, individualizată prin decizia de impunere nr. x/02.06.2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1758 din data 12 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea reclamantei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 65 din O.G. nr. 9/2014 privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2014, raportat la art. 36, art. 52, art. 64 şi art. 67 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Astfel, instanţa de fond a apreciat eronat asupra scopului dispoziţiilor art. 65 din O.G. nr. 9/2014 şi a destinaţiei speciale a sumelor alocate conform acestui temei legal. În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că sumele de bani alocate de la buget pentru stingerea datoriilor unităţilor administrativ-teritoriale faţă de societatea reclamantă puteau fi compensate doar cu datoriile reclamantei la bugetul de stat scadente la 30.06.2014, fără a fi permisă distribuirea în cadrul procedurii insolvenţei conform Legii nr. 85/2006.

Raţionamentul este fundamental greşit şi relevă o interpretare şi aplicare eronată a concursului de legi (O.G. nr. 9/2014 şi Legea nr. 85/2006). Scopul O.G. nr. 9/2014 şi destinaţia specială a sumelor alocate prin acest act normativ se referă doar la relaţia dintre Guvern (ca autoritate centrală) şi unităţile administrativ-teritoriale, beneficiare ale serviciilor prestate de reclamantă. Prin urmare, sumele alocate de la bugetul de stat conform art. 65 din O.G. nr. 9/2014 trebuiau folosite de unităţile administrativ-teritoriale pentru stingerea arieratelor, nefiindu-le permis acestora să utilizeze sumele pentru stingerea altor datorii.

Mai departe, însă, O.G. nr. 9/2014 reglementează anumite destinaţii pe care reclamanta ar fi trebuit să le dea acestor sume de încasat de la unităţile administrativ-teritoriale, dar această reglementare trebuie interpretată coroborat cu o altă lege specială, şi anume Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, dat fiind că începând cu anul 2012 societatea reclamantă este în insolvenţă.

În concluzie, judecătorul fondului a extins efectele O.G. nr. 9/2014 dincolo de limitele stabilite de legiuitor şi de scopul avut în vedere de acesta, ajungându-se la o abrogare implicită a unor dispoziţii din Legea insolvenţei, respectiv a art. 36, art. 52, art. 64 alin. (1), ceea ce este vădit nelegal.

În al doilea rând, în mecanismul agreat în cadrul acordurilor de compensare se au în vedere atât dispoziţiile O.G. nr. 9/2014 cât şi dispoziţiile Legii nr. 85/2006. În concret, reclamanta trebuie să obţină venituri din activitatea derulată în timpul procedurii insolvenţei (cu care să se susţină şi să-şi plătească obligaţiile comerciale şi fiscale, astfel încât să devină viabilă reorganizarea societăţii), iar unităţile administrativ-teritoriale trebuie să plătească contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă, din aceste fonduri alocate de la bugetul de stat.

Scopul O.G. nr. 9/2014 nu poate fi interpretat în sensul că prin acest act normativ reclamanta a primit o plată pentru a stinge debite fiscale născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei, cu evitarea unui potenţial concurs al altor creditori, ci doar potenţial debitele curente, înregistrate în perioada de observaţie (fie că erau bugetare sau nu).

Tocmai din acest motiv s-au încheiat şi acordurile de compensare, pe care, însă, autorităţile pârâte le-au încălcat, compensând creanţele curente ale reclamantei faţă de unităţile administrativ-teritoriale cu creanţele statului faţă de reclamantă născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Utilizarea fondurilor cuvenite reclamantei pentru activitatea prestată în beneficiul unităţilor administrativ-teritoriale pentru stingerea creanţelor înscrise/neînscrise la masa credală, născute anterior deschiderii procedurii, lasă reclamanta în imposibilitatea achitării obligaţiilor curente/stingerii debitelor curente, inclusiv cele fiscale, fapt care ar putea justifica trecerea la faliment.

Poziţia expusă de recurenta-reclamantă rezultă din interpretarea coroborată, sistematică a prevederilor art. 65 din O.G. nr. 9/2014 cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Instanţa de fond a interpretat eronat şi a înlăturat nelegal de la aplicare dispoziţiile speciale din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, care conferă protecţie reclamantei. Judecătorul fondului, considerând că alocaţiile bugetare puteau fi utilizate exclusiv pentru stingerea debitelor pentru care au fost alocate, a stabilit că dispoziţiile Legii insolvenţei nu pot fi aplicate deoarece normele din O.G. nr. 9/2014 ar avea caracter special.

Acest raţionament denotă o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Nu poate fi ignorată situaţia specială a reclamantei, aflată în insolvenţă, situaţie care face aplicabile dispoziţiile Legii insolvenţei.

În acest sens, sunt citate prevederile art. 36 şi 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, recurenta arătând că orice persoană (inclusiv autorităţile statului, deoarece legea nu distinge) care invocă o creanţă faţă de debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura trebuie să depună o declaraţie de creanţă, al cărei conţinut este reglementat de art. 65 din Legea insolvenţei.

Pentru a opera compensarea, este necesar să existe creanţe certe, lichide şi exigibile, reciproce, iar potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, compensarea nu este afectată de deschiderea procedurii insolvenţei, atunci când condiţiile cerute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Or, în speţă, procedura insolvenţei s-a deschis la 27.09.2012, iar operaţiunea de compensare a avut loc la 24-25.09.2014, cu vădita încălcare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, care prevede suspendarea de drept a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare execuţionale, faţă de debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei.

Raţionamentul judecătorului fondului potrivit căruia dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu au aplicabilitate în speţă este vădit eronată deoarece o astfel de situaţie de excepţie nu este prevăzută de vreo dispoziţie legală (adică nici de O.G. nr. 9/2014 şi nici de vreun alt act normativ), iar pe de altă parte, într-o astfel de interpretare, nicio societate aflată în insolvenţă nu ar mai presta activităţi pentru entităţi de stat deoarece sumele pe care le-ar încasa ar putea stinge doar obligaţii fiscale născute anterior deschiderii procedurii, iar nu şi obligaţiile curente ale societăţii. Aceasta ar face ca reorganizarea să devină iluzorie.

Judecătorul fondului a reţinut eronat că creanţele compensate de autoritatea fiscală îndeplineau deopotrivă condiţiile de a fi certe, lichide şi exigibile.

Aceste condiţii ar fi trebuit îndeplinite la data deschiderii procedurii insolvenţei, or creanţele fiscale pentru care a intervenit compensarea au fost stabilite ulterior intrării în procedură.

Este de menţionat că decizia de impunere nr. x/2013 priveşte obligaţii fiscale născute anterior datei deschiderii procedurii, care trebuiau şi au fost înscrise la masa credală. Debitele fiscale, însă, fiind stabilite la aproape doi ani după data deschiderii procedurii insolvenţei, rezultă că abia la această dată creanţele au devenit certe, fiind necesară înscrierea lor în tabelul definitiv de creanţe.

Raportat la dispoziţiile art. 111 alin. (1) Codul de procedură fiscală, faţă de data comunicării deciziei de impunere, în prima parte a lunii iunie 2014, scadenţa (exigibilitatea) obligaţiei era la 5.08.2014.

În concluzie, creanţa statului nu era certă, lichidă şi exigibilă la data deschiderii procedurii insolvenţei, concluzie confirmată de organul de soluţionare a contestaţiei care a stabilit că data exigibilităţii obligaţiei este 2.06.2014, în conformitate cu art. 116 alin. (5) lit. d) Codul de procedură fiscală.

Astfel, contrar concluziei nelegale a instanţei de fond, autorităţile au compensat o creanţă a statului născută înainte de data deschiderii procedurii (în perioada 01.01.2006-30.09.2012) care nu era certă, lichidă şi exigibilă la data deschiderii procedurii cu o creanţă a reclamantei faţă de stat născută în timpul procedurii, în privinţa căreia se impunea restituirea către reclamantă sau compensarea cu debitele ei curente, însă în niciun caz cu debite născute anterior deschiderii procedurii.

Un alt motiv de recurs se referă la insuficienta cercetare a fondului şi încălcarea rolului activ al instanţei, motiv pe care recurenta-reclamantă îl subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Arată recurenta-reclamantă că instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit în proces existenţa altor datorii curente, în afara celor cu care autoritatea a fost înscrisă la masa credală, care ar fi putut face obiectul compensării. O atare concluzie ignoră vădit acordurile de compensare depuse la dosar şi voinţa reală a părţilor, exprimată în cuprinsul acestora.

Şi expertul judiciar a confirmat că obiectul compensării a fost diferit de ceea ce părţile au agreat prin acordul de compensare. Instanţa a înlăturat expertiza întocmită în cauză, însă, dacă nu era lămurită în ceea ce priveşte situaţia de fapt, ar fi trebuit să pună o atare împrejurare în discuţia părţilor sau să ceară o completare a raportului de expertiză, iar nu să respingă susţinerile reclamantei, ca nepertinente.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte compensarea sumei de 1.246.789 RON prin decizia nr. x/24.09.2014, caracterul nelegal al operaţiunii este dat de încălcarea normelor imperative privind ordinea de stingere a obligaţiilor. Au fost stinse prin compensare obligaţii mai noi, ignorându-se regulile imperative de imputaţie a plăţilor reglementate de Codul de procedură fiscală.

Analizând obligaţiile stinse prin decizia privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. x/24.09.2014, respectiv fişa sintetică a reclamantei, se observă că existau şi alte obligaţii curente ale societăţii, mai vechi, care produceau penalităţi mai mari şi care ar fi trebuit compensate cu prioritate.

Judecătorul fondului s-a limitat să reţină că această critică nu a fost detaliată suficient, motiv pentru care a înlăturat-o, în pofida faptului că avea datoria să lămurească situaţia de fapt, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

4. Apărările formulate în cauză

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat respingerea recursului, arătând, în primul rând, că acesta ar fi nemotivat, respectiv că ar reprezenta exclusiv o reiterare a cuprinsului cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, arată că recursul este nefondat, instanţa de fond stabilind cu aplicarea corectă a legii că dispoziţiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 prevăd un mecanism special de stingere a obligaţiilor de plată ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale furnizorilor de bunuri, servici şi lucrări, care implică alocarea suplimentară de la bugetul general consolidat a unor sume defalcate din TVA, cu destinaţia exclusivă de a stinge obligaţii fiscale restante la data de 30.06.2014 către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale ale furnizorilor de bunuri, servicii şi lucrări ai unităţilor administrativ-teritoriale, creanţe fiscale echivalente plăţilor restante înregistrate în contabilitatea unităţilor administrativ-teritoriale la data de 30.06.2014, rezultate din relaţii cu respectivii furnizori de bunuri, servicii şi lucrări.

Aşadar, alocarea de sume în condiţiile art. 65 din O.G. nr. 9/20114 şi încheierea unui acord de stingere a datoriilor între unitatea administrativ-teritorială şi furnizorul de bunuri, servicii sau lucrări nu generează un drept de creanţă de sine stătător în beneficiul acestuia din urmă, cu posibilitatea de a obţine o restituire/rambursare/plată a vreunei sume de la buget, ci în contul datoriei înregistrate de unitatea administrativ-teritorială către furnizor, i se sting acestuia din urmă datorii fiscale înregistrate ca restante la data de 30.06.2018.

În consecinţă, reclamanta nu poate invoca dispoziţiile Legii nr. 85/2006, întrucât ordinea stingerii datoriilor reglementată de această lege nu corespunde literei şi spiritului normei juridice din art. 65 al O.G. nr. 9/2014, care derogă de la mecanismul specific procedurii insolvenţei.

La emiterea deciziilor litigioase nr. x şi nr. x din 2014 organul fiscal nu s-a aflat în domeniul de aplicare al art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Partea reclamantă deşi a exprimat acordul pentru stingere de obligaţii fiscale până la concurenţa sumelor de 16.874.628 RON şi 150.319 RON, nu a menţionat în proces care ar fi fost alte creanţe fiscale scadente la data de 30.06.2014 şi care să nu fi fost avute în vedere la momentul semnării actelor juridice cu Sectorul 6 al Municipiului Bucureşti şi cu Oraşul Horezu.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la dezlegarea dată de instanţa de fond chestiunii litigioase a concursului dintre dispoziţiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 şi dispoziţiile Legii nr. 85/2006 (art. 36, art. 52, art. 64 alin. (1) .

Instanţa de fond a reţinut că art. 65 din O.G. nr. 9/2014 prevede un mecanism special de stingere a obligaţiilor de plată ale unităţilor/subdiviziunilor administrativ teritoriale şi ale furnizorilor de bunuri, servicii şi lucrări, care implică alocarea suplimentară de la bugetul general consolidat a unor sume defalcate din TVA, cu destinaţia exclusivă de a stinge obligaţii fiscale restante la data de 30.06.2014, către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale ale furnizorilor de bunuri, servicii şi lucrări ai unităţilor administrativ-teritoriale, creanţe fiscale echivalente plăţilor restante înregistrate în contabilitatea unităţilor administrativ-teritoriale la data de 30.06.2014, rezultate din relaţia cu respectivii furnizori de bunuri, servicii şi lucrări.

Astfel, a stabilit că alocarea de sume în condiţiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 şi încheierea unui acord de stingere de datorii între unitatea/subdivizinea administrativ teritorială şi furnizorul de bunuri, servici sau lucrări nu generează un drept de crenţă de sine stătător în beneficiul acestuia din urmă, cu posibilitatea de a obţine o restituire/rambursare/plată a unei sume de la buget, ci în contul datoriei înregistrate de unitatea/subdiviziunea administrativ teritorială către furnizor, i se sting acestuia datorii fiscale înregistrate ca fiind restante la 30.06.2014.

Drept urmare, dispoziţiile incidente din O.G. nr. 9/2014 sunt norme speciale, care se aplică prioritar şi care înlătură de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Recurenta-reclamantă susţine că aceste concluzii ale instanţei de fond ar fi eronate, respectiv s-ar baza pe o interpretare şi aplicare greşită a normelor din cele două acte normative, coroborate.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate. Nu se poate considera că dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. b), alin. (4) lit. b) şi alin. (5) din O.G. nr. 9/2014, relevante în cauza dedusă judecăţii, ar reglementa numai relaţia dintre Guvern (ca autoritate centrală) şi unităţile administrativ-teritoriale, beneficiare ale serviciilor prestate de recurenta-reclamantă, aşa cum susţine aceasta din urmă.

Conform art. 65 din O.G. nr. 9/2014,

(1) Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor pe anul 2014 se majorează cu suma de 606.443 mii RON şi se alocă astfel:

(…)

b) 600.000 mii RON se alocă, pe judeţe şi municipiul Bucureşti, în scopul achitării plăţilor restante înregistrate în contabilitatea unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale, inclusiv a instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul local şi a spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale la data de 30 iunie 2014, rezultate din relaţii cu:

b1) furnizorii de bunuri, servicii şi lucrări, inclusiv cei care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat;

b2) bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale.

(…)

(4) Suma repartizată potrivit alin. (1) lit. b) va fi utilizată exclusiv pentru:

a) stingerea obligaţiilor fiscale restante, la data de 30 iunie 2014, către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale ale furnizorilor de bunuri, servicii şi lucrări ai unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale şi instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul local şi spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale;

b) stingerea obligaţiilor fiscale restante, la data de 30 iunie 2014, către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau bugetele fondurilor speciale, ale furnizorilor care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat;

(…)

(5) În scopul alocării sumelor în condiţiile alin. (1) lit. b) unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale pot depune, până la data de 31 octombrie 2014, la direcţiile generale regionale ale finanţelor publice/administraţiile judeţene ale finanţelor publice cereri scrise însoţite de următoarele documente:

a) situaţia obligaţiilor de plată către furnizorii de bunuri, servicii şi lucrări şi/sau către furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat, prevăzuţi la alin. (4) lit. a), b) şi c), după caz;

(…)

c) acorduri încheiate între unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale şi furnizorii de bunuri, servicii sau lucrări/furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat ai unităţilor administrativ-teritoriale/instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul local şi ai spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale, pentru stingerea obligaţiilor fiscale prevăzute la alin. (4) lit. a) şi b), precum şi acorduri încheiate între unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale, furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat şi furnizorii cărora aceştia le datorează sume, pentru stingerea obligaţiilor fiscale prevăzute la alin. (4) lit. c), denumite în continuare acorduri, corelate cu datele înscrise în certificatele de atestare fiscală prevăzute la lit. b). Prin aceste acorduri furnizorii de bunuri, servicii şi lucrări/furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat/furnizorii de bunuri, servicii şi lucrări care au de încasat sume restante de la furnizorii care prestează serviciul public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în sistem centralizat confirmă faptul că sunt de acord cu stingerea obligaţiilor fiscale potrivit prevederilor prezentului articol;"

Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă cu claritate că rectificarea bugetară constând în alocarea unor sume suplimentare defalcate din TVA pentru echilibrarea bugetelor locale a avut în vedere achitarea datoriilor restante înregistrate de unităţile/subdiviziunile administrativ teritoriale până la 30.09.2014, sumele repartizate urmând a fi utilizate de către furnizorii de bunuri, servicii şi lucrări ai unităţilor/subdiviziunilor administrativ teritoriale exclusiv pentru stingerea obligaţiilor lor fiscale restante, precum şi a celor care fac obiectul eşalonărilor/amânărilor la plată la data de 30.09.2014 către bugetele publice.

Prin urmare, O.G. nr. 9/2014 nu reglementează numai relaţia dintre Guvern şi unităţile administrativ-teritoriale, ci o dublă stingere de datorii, incluzând pe cele ale furnizorilor de servicii faţă de bugetele publice.

Stipularea prin alin. (5) lit. c) al art. 65 din O.G. nr. 9/2014 a condiţiei încheierii unor acorduri între unităţile administrativ-teritoriale şi furnizorii de bunuri, servicii sau lucrări pentru stingerea obligaţiilor fiscale prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol certifică indubitabil că actul normativ special incident - O.G. nr. 9/2014 -reglementează inclusiv destinaţia pe care reclamanta trebuia să o dea sumelor ce urmau a fi încasate de la unităţile/subdiviziunile administrativ teritoriale.

Deşi recurenta-reclamantă susţine că nu ar exista o dispoziţie legală care să permită derogarea de la prevederile Legii nr. 85/2006 în materie de plăţi către creditorii proprii ai unei societăţi aflate în insolvenţă, cum este cazul său, chiar şi în situaţia în care resursele ar proveni din alocările suplimentare prevăzute de O.G. nr. 9/2014, aceste susţineri nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că nu este necesar să existe o dispoziţie legală care să prevadă expres derogarea de la regimul plăţilor reglementat de Legea nr. 85/2006, câtă vreme O.G. nr. 9/2014 este un act normativ special, ale cărui dispoziţii exprese conturează un mecanism distinct de stingere a datoriilor, care nu poate fi corelat cu prevederile Legii nr. 85/2006.

Dispoziţiile art. 65 din O.G. nr. 9/2014 nu permit o astfel de corelare, de vreme ce reglementează clar şi indubital că din alocările suplimentare de la bugetul de stat prevăzute la alin. (1) se sting, mai întâi, datoriile unităţilor administrativ-teritoriale către furnizorii lor de bunuri, servicii, lucrări şi, consecutiv, datoriile fiscale ale celor din urmă către bugetul de stat.

Reţinând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect legea când a stabilit că O.G. nr. 9/2014 este actul normativ special incident în litigiul dedus judecăţii, fără să intre în concurs cu Legea nr. 85/2006, Înalta Curte constată că se impune înlăturarea tuturor celorlalte argumente ale recurentei-reclamante referitoare la neaplicarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, la neîndeplinirea condiţiilor intervenirii compensării legale, din perspectiva Legii nr. 85/2006 sau la calificarea creanţelor rezultate din decizia de impunere nr. x/2014 ca fiind unele curente sau nu, din perspectiva Legii nr. 85/2006.

Art. 65 din O.G. nr. 9/2014 stipulează expres că se aplică plăţilor restante înregistrate în contabilitatea unităţilor administrativ-teritoriale la data de 30.09.2014 şi respectiv obligaţiilor fiscale restante la data de 30.09.2014 ale furnizorilor de bunuri, servicii, lucrări ai unităţilor administrativ-teritoriale, iar creanţele compensate prin deciziile contestate intră în categoriile anterior menţionate.

Pe cale de consecinţă, toate argumentele referitoare la exigibilitatea obligaţiilor de plată din decizia de impunere nr. x/2014 sunt inutile şi nerelevante câtă vreme prin această decizie s-au stabilit obligaţii suplimentare fiscale datorate pentru perioada ianuarie 2006- septembrie 2012 (adică scadente anterior intrării reclamantei în procedura insolvenţei).

De asemenea, susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora creanţele sale s-ar fi născut în timpul procedurii insolvenţei sunt lipsite de relevanţă, de vreme ce O.G. nr. 9/2014 se referă la plăţi restante înregistrate în contabilitatea unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale la data de 30 septembrie 2014, categorie în care se încadrează aceste creanţe.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră, de asemenea, nefondat.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă reia susţineri potrivit cărora ar fi fost încălcate norme imperative privind ordinea stingerii datoriilor, fiind stinse prin compensare datorii mai noi, în condiţiile în care existau şi alte datorii curente ale societăţii, mai vechi, mai oneroase din punct de vedere al accesoriilor şi care ar fi trebuit compensate cu prioritate.

Aceste argumente se găsesc în legătură cu susţinerile anterioare referitoare la incidenţa Legii nr. 85/2006, respectiv a distincţiei ce ar trebui făcută între obligaţiile fiscale născute anterior datei deschiderii procedurii şi cele născute ulterior acestei date, distincţie nerelevantă din perspectiva aplicării dispoziţiilor O.G. nr. 9/2014.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, scadenţa creanţelor fiscale compensate s-a împlinit anterior emiterii titlului de creanţă, aceste creanţe intrând în categoria celor restante la 30.09.2014, adică în sfera de aplicare a art. 65 din O.G. nr. 9/2014.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că reclamanta ar putea invoca numai creanţe fiscale născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, care pot genera accesorii în condiţiile art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, însă nu a identificat în concret astfel de creanţe pretinse a exista.

Nici în recurs reclamanta nu indică astfel de creanţe fiscale mai oneroase, care s-ar încadra în sfera celor vizate de O.G. nr. 9/2014 şi a căror compensare s-ar fi impus cu prioritate.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că expertiza judiciară ar fi confirmat împrejurarea că s-au compensat creanţe diferite de cele agreate prin acordurile de compensare câtă vreme acestea din urmă nu identifică decât sub aspectul cuantumului obligaţiile restante ale reclamantei pentru care s-a semnat fiecare acord de compensare.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 1758 din 12 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2021.