Wealth-confiscation claim fails as witness proof of actual apartment price upheld, dismissal order stands

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată din data de 23.11.2018, reclamanta Agentia Nationala de Integritate (ANI), în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Verificare a Averilor de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, A., B. şi petentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei:

a. anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 4/26.01.2017 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind averea pârâţilor A. şi B. constituită în baza Legii nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare;

b. confiscarea diferenţei semnificative în cuantum de 218.959,11 RON, echivalentul sumei de 49.710,33 €;3

c. în subsidiar anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 4/26.01.2017 emisă de către Comisiei de Verificare a Averilor şi transmiterea prezentului dosar Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru efectuarea evaluării averii persoanei cercetate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1048 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele măsuri:

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare;

- a admis excepţia inadmisibilităţii privind capătul de cerere având ca obiect confiscarea diferenţei semnificative şi respinge ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect confiscarea diferenţei semnificative;

- a respins în rest acţiunea privind pe reclamanta Agentia Nationala de Integritate şi pe pârâta Comisia de Verificare a Averilor de pe langa Curtea de Apel Bucuresti, pârâtul A., pârâta B. şi petentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1048 din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Integritate care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim aspect de nelegalitate se referă la faptul că în ceea ce cea priveşte contravaloarea garsonierei din Bucureşti achiziţionată în anul 2008, consideră că în mod greşit instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că, la dosarul cauzei, nu există probe care să ateste cele susţinute de intimat şi reţinute de către Comisia de Cercetare a Averilor în sensul că s-a plătit o sumă mai mică decât cea menţionată în contractul de vânzare cumpărare.

Se susţine că achiziţionarea imobilului s-a realizat în baza unui contract de vânzare cumpărare, iar în acest contract se stipulează faptul că, în fata notarului s-a plătit întreaga sumă de 232.500 RON reprezentând contravaloarea imobilului.

Menţionează recurenta că transferul proprietăţii bunului ce face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este însuşi interesul urmărit de cumpărător atunci când încheie actul juridic respectiv, tot aşa cum primirea preţului este interesul urmărit de vânzător, acestea două reprezentând avantajele reciproce pe care părţile urmăresc să şi le procure.

Astfel, aşa cum interesul cumpărătorului - persoana evaluată era să intre în proprietatea imobilului cumpărat, aşa interesul vânzătorului - C., era să primească preţul pe care părţile l-au convenit.

Consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că preţul, plătit în fapt, pentru acest imobil a fost de 100.000 RON având în vedere că în faţa notarului părţile au confirmat, fapt precizat în contractul de vânzare/cumpărare şi autentificat de către notar, că întregul preţ a fost plătit la data semnării contractului.

Se susţine că dacă vânzătorul ar fi primit o sumă mai mică decât cea convenită, ar fi dorit sa-şi apere interesul şi să îşi protejeze dreptul său de a primi restul de bani, fie printr-o clauză în cadrul contractului de vânzare cumpărare, fie printr-un alt document întocmit între părţi.

Or, lipsa unui document în care să se precizeze diferenţa de bani pe care cumpărătorul o mai are de achitat, data limită până la care cumpărătorul trebuie să achite această sumă şi eventualele penalităţi care pot apărea ca urmare a neplăţii restului de bani sau vreo clauză de întreţinere, conduce la ideea că preţul a fost achitat conform celor stipulate în contract.

Apreciază recurenta că pentru a fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 1175 C. civ. (actul secret) este necesar ca nu numai actul aparent, ci şi cel secret să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate cerute pentru actul juridic.

Se menţionează că la dosarul cauzei nu există nici un alt document care să ateste înţelegerea secretă între părţi, deşi era în interesul părţilor de a încheia acest înscris pentru a îşi apăra interesele.

Mai mult decât atât, dacă ar fi primite susţinerile persoanei cercetate şi a accepta situaţia de fapt invocată, ar însemna încălcarea dispoziţiilor art. 810 din C. civ. care prevede următoarele: "Doctorii în medicină sau în chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii, care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut în favoare-le în cursul acestei boli. Aceleaşi reguli sunt aplicabile în privinţa preoţilor."

Reiese foarte clar faptul că, pentru a nu nesocotii dispoziţiile legale în vigoare, intimatul era obligat să încheie contractul de vânzare cumpărare, şi automat să se supună efectelor încheierii acestui contract, cum de altfel s-a şi întâmplat şi menţionat în contractul de vânzare cumpărare: plata preţului imobilului, transferul dreptului de proprietate, etc.

Invocarea simulaţiei de către persoana evaluată, care duce la încălcarea prevederilor legale mai sus menţionate este făcută pentru justificarea cu orice preţ, chiar cu preţul încălcării dispoziţiilor legale, a diferenţei nejustificate identificată de către Agenţia Naţională de Integritate în anul 2008 cu ocazia achiziţionării imobilului conform contractului de vânzare- cumpărare autentificat cu nr. x/05.06.2008.

Într-un alt motiv de nelegalitate invocat se susţine că în mod greşit expertul, în calculul diferenţei nejustificate, face un calcul generalizat al sumelor de bani reprezentând venituri şi cheltuieli pe toată perioada de evaluare.

La capitolul venituri generale ar trebui scăzută suma de 170.965 RON reprezentând venituri în perioada 2009 - 2011- perioadă după identificarea diferenţei nejustificate. La capitolul cheltuieli generale ar trebui scăzută suma de 20.413 RON pentru aceeaşi motivaţie.

Având în vedere faptul că, diferenţele nejustificate au fost identificate în anul 2008 (achiziţionare imobil), consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere veniturile realizate în aceeaşi perioadă.

Totodată, instanţa de fond nu ar trebui să reţină economii din perioada 2001 - 2004 despre care nu există nici o probă că acestea ar fi existat în momentul efectuării cheltuielilor în urma cărora s-a constatat diferenţa nejustificată.

Cu privire la deţinerea unor sume de bani provenind din perioade anterioare anului 2008 consideră, că în mod greşit instanţa de fond le-a luat în considerare câtă vreme, astfel, cum rezultă din probatoriul existent la dosarul cauzei, existenţa lor nu a fost probata, cu niciun mijloc de probă (act, document bancar, extrase de cont, O.P-uri, transferuri bancare) sau adresă emisă de vreo instituţie bancară sau instituţie publică.

Este de reţinut faptul că aceste venituri, pe care persoana evaluata susţine a le-ar fi economisit, nu au fost menţionate în declaraţiile de avere, justificarea persoanelor evaluate în sensul nu au manifestat atenţia necesara completării declaraţiei nu poate fi primită.

Nedeclararea acestor venituri într-un cuantum atât de ridicat nu poate fi considerată o simplă eroare ci, dimpotrivă, este un demers în vederea ascunderii provenienţei unor sume de bani dobândite ilicit. Intenţia persoanelor evaluate de a induce în eroare cu privire la situaţia economiilor sale rezultă şi din aceea că în nici un moment, ci doar în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, persoana evaluată nu a invocat existenţa acestor economii.

Mai mult, pentru nici un an în parte din cei incluşi în procedura de evaluare, persoana cercetată nu a dovedit că deţinea sume de bani economisite care să fie luate în considerare de către Comisie la începutul fiecărui an în parte. Aceste economii sau fost susţinute doar verbal de către persoana evaluată.

Consideră că nu poate fi primită apărarea persoanei evaluate că toate veniturile avute pe o perioadă începând cu 7 ani înainte pot justifica un bun cumpărat în anul 2008. Această reţinere nu poate fi primită şi prin prisma faptului că, persoana evaluată a achiziţionat, în cursul anului 2005 un autoturism în valoare de 47.249 RON aşa cum reiese din documentele aflate la dosarul cauzei şi cum a fost reţinut şi de către expertul desemnat în cauză.

Astfel, doar dacă ne referim la această achiziţie, la cheltuielile necesare întreţinerii autoturismului (înmatriculare, carburant etc) se demonstrează cu prisosinţă faptul că, persoana evaluată a avut cheltuieli în perioada 2005 - 2008, deci nu poate fi reţinut de către instanţă că toate veniturile din perioada 2005 -2008 sunt economii în anul 2008.

În concluzie, apreciază că hotărârea primei instanţe este rezultatul încălcării şi aplicării greşite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistralilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.

4. Apărările formulate în cauză:

Curtea de Apel Bucureşti, a reţinut corect raţionamentul Comisiei, care întemeindu-se pe dispoziţiile art. 11 şi 18 din Legea nr. 176/2010, a reţinut ca realizarea, balanţei veniturilor şi cheltuielilor, pentru determinarea unor eventuale modificări patrimoniale în averea persoanei evaluate, s-au realizat de către recurenta-reclamantă A.N.I., în procedura administrativă, contrar scopului legii pentru un singur an calendaristic, şi anume anul 2008.

Se susţine că este firesc ca în anul în care se fac achiziţii importante, balanţa să fie una negativă, întrucât în anul în care se achiziţionează o casă, un autoturism, cheltuielile sunt mai mari decât veniturile, or aceasta nu înseamnă că persoana evaluată are o avere nejustificată, cu motivarea că în anul respectiv, veniturile sale nu au acoperit acele achiziţii.

Comisiei de cercetare a averilor, de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a arătat că averea reprezintă o acumulare patrimonială în timp, de-a lungul mai multor ani, astfel încât bunurile existente la un moment dat în patrimoniul unei peroane, reprezintă expresia acumulărilor patrimoniale de-a lungul mai multor ani, iar în anumite cazuri, chiar de-a lungul mai multor generaţii.

A primi susţinerile recurentei, ar însemna negarea noţiunii de avere, a scopului legii, dar ar însemna totodată şi faptul că într-o astfel de interpretare dată de recurentă, nimeni nu şi-ar putea justifica bunurile de valoare (o casă, un autoturism) cu veniturile obţinute numai într-un singur an.

Corect instanţa de fond a apreciat că trebuie luate în considerare şi veniturile anilor anteriori, a probei testimoniale şi înscrisurilor administrate în cauză, în faţa Comisiei de cercetare a averilor, de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care fac dovada veridicităţii apărărilor formulate de persoana evaluată, în sensul că nu s-a plătit defunctei C. preţul declarat la notariat, persoana evaluată a plătit doar suma de 100.000 RON, sumă pe care familia B., o avea în patrimoniu la nivelul anului 2008, aşa cum rezultă din expertiza efectuată de d.na expert D.. Preţul garsonierei, menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, a fost declarat la notariat în vederea stabilirii impozitului aferent tranzacţiei.

Curtea de Apel Bucureşti, face o primă observaţie, în cauză nu este vorba despre un litigiu în anularea sau în executarea contractului respectiv, în discuţie este numai chestiunea dacă preţul menţionat, ca fiind achitat la notar, a fost şi plătit integral în fapt, sau dacă intimatul a plătit doar parţial preţul şi a efectuat şi alte prestaţii în beneficiul vânzătoarei.

În baza materialului probator administrat în faţa Comisiei, Curtea reţine că avem de a face cu plată parţială în bani a preţului convenit, iar parţial intimatul a efectuat prestaţii de întreţinere a vânzătoarei, până la decesul acesteia, vânzătoarea Preda rămânând în imobil până la deces.

Recurenta nu a prezentat mijloace de probă în combaterea probei testimoniale, a declaraţiile martorilor audiaţi în faţa Comisiei, ceea ce susţine recurenta este lipsa unui înscris, în care să se menţioneze diferenţa de bani pe care cumpărătorul o mai are de achitat sau o clauză de întreţinere. În cauză, Comisia a reţinut acordul de voinţă manifestat cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, aşa cum a fost încheiat actul. Proba cu martori a fost administrată pentru demonstrarea modalităţii de plată a preţului, ca operaţiune de executare a contractului, probă legală şi admisibilă. În plus intimatul a probat cu facturi şi chitanţe aflate la dosarul Comisiei de cercetare a averilor, achitarea întreţinerii şi cheltuielile de înmormântare pentru vânzătoarea Preda.

În privinţa celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta afirmă, fără să producă probe, că expertul a făcut un calcul generalizat al sumelor de bani, reprezentând venituri şi cheltuieli, pe toată perioada de evaluare.

Calculul expertului, concretizat în Raportul de expertiză, aflat la dosarul Comisiei, este calificat de recurentă ca un calcul eronat, pentru faptul că a fost evaluată toată perioada cât intimatul a exercitat o funcţie publică şi a realizat venituri în aceeaşi perioadă.

În opinia intimaţilor, Curtea a constatat corect că susţinerile recurentei, nu îşi găsesc aplicarea, întrucât Comisia nu a avut în vedere, în mod concret, fluctuaţiile veniturilor şi cheltuielilor în perioada 2009-2011, ci numai în perioada 2001-2007 şi jumătatea anului 2008, până la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.06.2008.

Recurenta precizează în acţiune că şi achiziţionarea autoturismului Opel Astra în anul 2005, constituie o "diferenţă nejustificată", însă în cuprinsul raportului său de evaluare, care a stat la baza sesizării Comisiei, a menţionat explicit că respectiva achiziţie, nu a fost avută în vedere la evaluarea averii, fiind în afara perioadei de evaluate, menţiune consemnată şi în cuprinsul ordonanţei de clasare.

Pentru toate motivele prezentate în sentinţa recurată, Curtea a constatat legală şi temeinică concluzia Comisiei, conform căreia, pe perioada exercitării funcţiei publice, intimatul A. nu şi-a sporit averea în mod nejustificat, şi nu a avut avantaje necuvenite, ca urmare a exercitării funcţiei publice.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivele de recurs invocate de reclamantă se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., respectiv atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi când au fost intepretate sau aplicate greşit normele de drept material. Parte dintre critici au vizat, însă, temeinicia sentinţei nu legalitatea ei, aşa cum se va arăta în continuare, neputând fi analizate în recurs.

O primă categorie de critici se referă la preţul reţinut de instanţa de fond ca fiind achitat de intimatul-pârât pentru achiziţionarea unei garsoniere în anul 2008.

În cadrul acestor critici se ridică problema legalităţii probatoriului, recurenta-reclamantă susţinând, între altele, că în cazul unei simulaţii ar fi trebuit să existe un înscris pentru dovedirea actului secret şi oricum, în raport de prevederile art. 1175 din C. civ. nu îi este opozabil actul secret. Se critică, în consecinţă, faptul că instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt prin luarea în considerare a unor declaraţii de martor.

Or, instanţa de fond a reţinut că nu este vorba de o simulaţie ci de o plată parţială a preţului la momentul semnării contractului, în susţinerea acestei situaţii de fapt fiind valorificate declaraţiile de martor date în dosar.

Având în vedere obiectul probei (care s-a referit la un fapt juridic respectiv faptul plăţii preţului pentru un contract de vânzare-cumpărare) nu sunt incidente prevederile art. 1175 din C. civ. invocate de recurenta-reclamantă.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că pentru plata preţului pot fi avute în vedere inclusiv depoziţiile unor martori, neexistând nicio limitare legală din acest punct de vedere. Dimpotrivă, art. 1499 din C. civ. prevede în mod expres că "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă."

Mai trebuie menţionat faptul că, în speţă, cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare analizat, notarul public care a autentificat tranzacţia nu a constatat personal faptul plăţii pentru a fi incidente prevederile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit căruia "Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii".

În ceea ce priveşte restul argumentelor recurentei acestea pun în discuţie modalitatea în care instanţa de fond a evaluat materialul probator fiind o chestiune de temeinicie a sentinţei nu una de legalitate. Neîncadrându-se în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. aceste critici nu pot fi analizate în recurs.

O a doua categorie de critici se referă la luarea în considerare a veniturilor din perioada 2009-2011 în condiţiile în care achiziţia garsonierei s-a realizat în anul 2008.

Cu privire la acest aspect instanţa de fond a răspuns în mod argumentat arătând că în realitate Comisia nu a avut în vedere fluctuaţia veniturilor şi cheltuielilor pe perioada 2009-2011 ci numai pe perioada 2001-2007 şi jumătatea anului 2008 deci până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.06.2008.

Recurenta nu face decât să reia susţineri formulate şi în faţa instanţei de fond şi respinse motivat de aceasta fără a prezenta argumente de natură să pună în discuţie motivarea primei instanţe.

În consecinţă aceste critici nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. fiind vorba doar de o reluare a unei susţineri de la fond care nu se constituie într-o veritabilă critică cu privire la sentinţa atacată şi la considerentele acesteia.

În fine, soluţia instanţei de fond mai este criticată şi cu privire la luarea în considerare a unor economii din perioada anterioară anului 2008 care nu ar fi fost declarate de reclamant.

Cu privire la acest aspect Înalta Curte constată că nu există nicio prevedere legală care să limiteze posibilitatea unei persoane de a justifica achiziţia unui bun exclusiv cu venituri încasate în cursul anului în care se realizează achiziţia.

În speţă, plata sumei achitate pentru achiziţionarea garsonierei a fost justificată cu venituri obţinute în mod legal de către intimat şi declarate de acesta în declaraţiile de avere din perioada 2001-2007. Nu a fost învederată nicio normă legală care să instituie o prezumţie în sensul că toate veniturile dobândite pe parcursul unui an sunt cheltuite în anul respectiv. În consecinţă, cel care face afirmaţia în sensul cheltuirii sumelor respective trebuie să o dovedească.

Desigur, instanţa de fond a luat în considerare cheltuielile dovedite şi, de asemenea, a diminuat veniturile cu valoarea cheltuielilor de întreţinere curentă ale familiei- cheltuieli cu coşul minim, fiind pe deplin justificată o prezumţie simplă în acest sens dar pentru restul veniturilor nu exista niciun motiv pentru răsturnarea sarcinii probei, prezumţia că toate aceste sume de bani au fost cheltuite în anul în care au fost încasate fiind fără temei.

Susţinerea recurentei în sensul că aceste sume nu puteau fi luate în considerare întrucât nu au fost declarate este neîntemeiată. Aceste sume au fost declarate ca venituri în anul în care au fost încasate şi nu exista nicio obligaţie ca, la finalul anului, persoana evaluată să declare partea excedentară de venituri cât timp acestea nu au fost depuse la o bancă sau nu au fost încorporate într-o valoare dintre cele cu privire la care există obligaţia menţionării în declaraţia de avere.

Deşi critică faptul că economiile nu au fost declarate de către persoana evaluată, recurenta-reclamantă nu indică rubrica din declaraţia de avere la care ar fi trebuit să se regăsească aceste sume economisite la finalul anului şi nedepuse la bancă. Din parcurgerea formularului de declaraţie de avere cât şi din analiza Ghidului de completare a acestui formular rezultă că nu a fost prevăzută o astfel de rubrică şi, în aceste condiţii nu i se poate imputa persoanei evaluate că nu a identificat o soluţie de declarare a economiilor dincolo de rubricile formularului pe care era obligat să îl completeze.

În consecinţă, prima instanţă a avut în vedere în mod corect toate veniturile anterioare ale persoanei evaluate diminuate cu cheltuielile de întreţinere fireşti şi cu cheltuielile dovedite ajungând la concluzia că cel puţin partea de preţ care a fost achitată potrivit declaraţiilor martorilor putea fi justificată cu veniturile legal obţinute ale persoanei evaluate fără să rezulte o diferenţă semnificativă între venituri şi bunurile dobândite.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 1048 din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Cu opinie separată în sensul că:

Admite recursul.

Casează sentinţa atacată şi în rejudecare, admite acţiunea.

Anulează de Ordonanţa de clasare nr. 4/26.01.2017 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi dispune retrimiterea prezentului dosar Comisiei pentru a fi sesizată instanţa de judecată cu confiscarea cotei părţi nejustificare din averea intimaţilor-pârâţi, potrivit procedurii prevăzute de art. 10 indice 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 cu completările şi modificările ulterioare.

În dezacord cu opinia majoritară apreciez că în prezenta cauză se impunea admiterea recursului, cu consecinţa casării hotărârii recurate şi anulării ordonanţei de clasare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Un prim aspect de nelegalitate antamat în cadrul recursului se referă la încălcarea normelor de procedură cu ocazia valorificării declaraţiilor de martori în contra celor stipulate în contractul de vânzare-cumpărare privitoare la plata preţului.

Este real că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.06.2008 s-a menţionat în cuprinsul acestui înscris că în fata notarului s-a plătit întreaga sumă de 232.500 RON reprezentând contravaloarea imobilului.

Acest aspect rezultă din cuprinsul înscrisului aflat în copie la dosarul comisiei de evaluare filele x şi nu este contestat de niciuna dintre părţi.

Atât în procedura de evaluare din faţa comisiei, dar şi în faţa instanţei de fond s-a dat eficienţă declaraţiilor de martori, care au precizat că, în realitate, s-ar fi plătit doar suma de 100.00 RON ca preţ al contractului şi s-a declarat o sumă mai mare doar pentru stabilirea impozitului aferent.

Pentru a verifica dacă în cauză proba cu martori este admisibilă peste consemnările cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare, trebuia să se pornească de la dispoziţiile cu caracter de principiu cuprinse în art. 270 alin. (1) C. proc. civ.: "Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii."

Aşadar, în primul rând, faţă de menţiunile din contract, ("preţul vânzării-echivalentul a 232.500 RON, pe care eu vânzătorul, declar că l-am primit în întregime de la cumpărător, azi data autentificării") instanţa trebuia să lămurească dacă acest fapt este unul constatat personal de notar, sau dacă s-au consemnat doar susţineri ale părţilor.

Pornind de la premisa că plata preţului nu a fost constatată personal de notar, aşa cum se pare că au procedat Comisia de evaluare şi prima instanţă, se impun mai multe precizări.

Se observă că, în ciuda consemnărilor Comisiei de evaluare referitoare la acest contract, prima instanţă a stabilit că "ceea ce au încheiat părţile nu a fost un contract simulat, contractul de vânzare-cumpărare încheiat fiind singurul act încheiat între părţi, nefiind însoţit de un contraînscris, care să anihileze voinţa exprimată prin actul aparent, condiţie necesară pentru existenţa simulaţiei. Actul pe care părţile l-au încheiat a fost un contract de vânzare-cumpărare, însă preţul declarat la notariat nu a fost cel corect, ci a fost declarat unul mai mare."

Aşadar, în faţa instanţei de fond s-a tranşat faptul că în cauză nu există un act simulat, însă instanţei de control judiciar nu îi este clar dacă martorii au fost audiaţi în vederea stabilirii preţului contractului, aşa cum a menţionat prima instanţă în considerentele de mai sus, sau pentru a stabili modalitatea de plată a acestuia, aşa cum a concluzionat ulterior în motivarea sentinţei.

Însă, indiferent de ceea ce s-a vrut a fi dovedit, la momentul admisibilităţii probei cu martori, atât Comisia cât şi instanţa de fond au încălcat prevederile art. 309 alin. (5) C. proc. civ. potrivit căruia: "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv..."

Justificarea acestei reglementări a fost argumentată de legiuitor în considerarea necesităţii apărării conţinutului înscrisului probator, a stabilităţii raporturilor juridice civile şi a ocrotirii intereselor părţilor actului juridic. Astfel, de vreme ce părţile au fost diligente să întocmească un înscris în care au consemnat raporturile lor juridice, este de presupus că acestea au înţeles ca acesta să fie şi să rămână constant prin acel înscris, fără posibilitatea de a fi combătut prin martori.

În acest context, practica şi doctrina judiciară au statuat în mod constant că potrivit primei teze a interdicţiei legale (a se dovedi cu martori în contra unui înscris) proba testimonială nu este admisibilă pentru a se stabili că înscrisul cuprinde clauze sau menţiuni inexacte introduse din eroare sau din culpă. De pildă, jurisprudenţa unanimă a statuat constant, că nu se poate dovedi prin declaraţiile martorilor că preţul este mai mare sau mai mic decât cel înscris în contractul de vânzare-cumpărare, sau că preţul n-ar fi fost plătit la încheierea contractului, aşa cum se arată în înscris.

Este tot atât de adevărat că pot fi dovedite prin acest mijloc de probă acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris şi ulterioare încheierii acestuia, care nu sunt în contradicţie cu înscrisul şi nu constituie modificări ale acestuia, ci moduri de executare sau de stingere a obligaţiilor părţilor, cum ar fi plata.

Însă, instanţa de fond, reţinând că modalitatea de executare a obligaţiei de plată a preţului poate fi dovedită prin administrarea probei cu martori a extins în mod nejustificat această posibilitate la speţa de faţă, fără să observe că în cauză, plata preţului nu a constituit o chestiune ulterioară şi distinctă de înscrisul întocmit de părţi în faţa notarului.

Aşadar, chestiunea achitării integrale a preţului în cuantum de 232.500 RON la data întocmirii contractului - chiar dacă nu ar fi fost un element constatat personal de notar, atâta vreme cât a fost menţionat expressis vebis într-un înscris semnat de ambele părţi - nu putea fi combătută cu proba testimonială, decât cu încălcarea interdicţiei absolute prevăzute de art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

În contextul de mai sus, va fi primit motivul de recurs invocat de recurenta referitor la faptul că în mod greşit s-a reţinut că a fost achitat pentru imobilul achiziţionat doar suma de 100.000 RON şi nu preţul integral în cuantum de 232.500 RON, aşa cum părţile au declarat în faţa notarului şi cum s-a consemnat în mod expres în cuprinsul înscrisului întocmit cu acea ocazie.

De altfel, primirea declaraţiilor unor martori ce nu au fost de faţă la momentul încheierii tranzacţiei, care contrazic cele menţionate într-un înscris autentic, consemnate de notarul public, conform menţiunilor din contract, reprezintă şi o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.

În contextul arătat, justificarea părţii în sensul că a fost declarat un preţ mai mare, doar în scopul stabilirii impozitului, apare ca ilogică şi de neconceput, în condiţiile în care este binecunoscută practica mai veche de a declara la notar un preţ mai mic, tocmai în scopul evitării plăţii unor impozite şi taxe mari. Astfel, susţinerea că părţile au declarat la data încheierii contractului un preţ mai mare faţă de cel efectiv negociat şi plătit, doar pentru a se stabili un impozit mai mare, contravine flagrant unui raţionament logic de bun simţ.

Ca atare, consemnările instanţei de fond, că în fapt, preţul a fost cel stabilit în contract, dar a fost achitat parţial la data întocmirii actului - 100.000 RON, iar diferenţa a fost achitată în prestaţii de întreţinere până la decesul vânzătoarei, contrazice cele menţionate în înscris, aşa cum s-a statuat în precedent şi constituie aspecte dovedite cu mijloace de probă nepermise de lege.

De altfel, în considerarea celor de mai sus, nu este de ignorat nici împrejurarea că martorii audiaţi în faţa Comisiei (Marin Ivana -fila x, E. -fila x şi F. -fila x) nu au declarat nimic în legătură cu plata preţului imobilului sau cu vreun cuantum ala acestui preţ, ci doar au precizat că vânzătoarea a beneficiat de anumite prestaţii de întreţinere din partea intimatului pârât. În concret, aceasta a şi fost teza probatorie a intimatului pârât în faţa Comisiei, acesta încercând să dovedească împrejurarea că, în realitate contractul încheiat a fost unul de întreţinere, iar nu de vânzare-cumpărare (declaraţia persoanei cercetate - dosar Comisie). Însă, această teză probatorie cădea sub incidenţa aceleiaşi interdicţii de dovadă cu martori împotriva unui înscris, conform aceloraşi argumente de mai sus şi în plus a fost infirmată în faţa primei instanţe.

Pe de altă parte, concluzia instanţei de fond în sensul că la data încheierii contractului s-a achitat doar 100.000 RON din preţul declarat se bazează în realitate doar pe susţinerile părţii, fără a fi probate cu niciun alt mijloc de dovadă.

Fiind o chestiune de legalitate a administrării probelor, iar nu de apreciere a temeiniciei acestora, apreciez că încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 309 alin. (5) C. proc. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 810 C. proc. civ., se constată că această interdicţie a fost invocată în contextul în care s-ar fi acceptat că preţul nu ar fi fost achitat integral la data tranzacţiei şi că o parte din acesta a fost achitat în prestaţii de întreţinere. Însă, date fiind considerentele de mai sus, această argumentaţie rămâne fără interes în cauză.

Un al doilea motiv de casare se referă la veniturile obţinute de intimaţii pârâţi persoane fizice anterior anului 2008 şi care au fost avute în vedere la justificarea bunurilor dobândite în perioada aferentă controlului.

Astfel, deşi recurenta reclamantă a arătat că economiile invocate de persoanele evaluate nu au fost dovedite cu niciun mijloc de probă şi nu au fost menţionate în declaraţiile de avere anterioare anului 2008, instanţa de fond a statuat că în România nu există o legislaţie care să reglementeze disciplina financiară a persoanelor fizice, acestea nefiind obligate să economisească în bancă sau în alte instituţii similare şi nefiind interzis persoanelor fizice să păstreze economiile acasă. În acelaşi context s-a reţinut că nu există obligaţia pentru persoana evaluată de a-şi declara economiile nedepuse la bănci sau alte instituţii similare, cu ocazia întocmirii declaraţiei de avere, deoarece potrivit formularelor declaraţiilor de avere existente în perioada evaluată, exista obligaţia declarării sumelor economisite în conturi şi depozite bancare, fonduri de investiţii şi forme echivalente de economisire, inclusiv carduri de credit.

Acest raţionament nu poate fi confirmat. Este adevărat că la momentul 2008, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei evaluări, nu era interzisă efectuarea plăţilor între persoane fizice în numerar, prin urmare era permisă "păstrarea economiilor acasă", aşa cum a reţinut prima instanţă.

Tot atât de adevărat este însă şi faptul pentru toată perioada supusă evaluării, exista obligaţia legală pentru toţi funcţionarii publici de a-şi declara averea, conform prevederilor Legii 115/1996. Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din acest act normativ, în vigoare în perioada supusă controlului: " Declaraţia de avere se face în scris, pe propria răspundere, şi cuprinde bunurile proprii, bunurile comune şi cele deţinute în indiviziune, precum şi cele ale copiilor aflaţi în întreţinere, potrivit modelului prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezenta lege."

Aşadar, a accepta în mod simplist că economiile păstrate la domiciliu nu trebuie declarate doar pentru că formularul nu cuprinde şi o atare secţiune, încalcă prevederile legale menţionate mai sus.

Lăsând la o parte faptul că şi această categorie de economii face parte din noţiunea de principiu de "bunuri proprii", aşa cum a fost definită de legiuitor, se observă că economiile ce nu sunt depuse la o unitate bancară reprezintă forme echivalente de economisire ce erau menţionate la punctul IV din formularul privind declaraţia de avere - active financiare.

În contextul arătat, nedeclararea unei sume considerabile de bani, are drept consecinţă neluarea în considerare a acesteia la justificarea averii dobândite licit de către funcţionarul public. Cu alte cuvinte, în contra opiniei instanţei de fond, ascunderea unei părţi a averii, nu se poate constitui într-un avantaj al părţii ce ignoră obligaţiile legale dintr-un act normativ, în sensul că anumite sume de bani, ce nu au fost declarate, să fie luate în considerare la justificarea averii în cadrul procedurii de control, efectuată potrivit aceluiaşi act normativ.

În continuare, nu pot fi conteste anumite considerente de ordin teoretic ale primei instanţe, respectiv faptul că averea evaluată, în lumina textelor legale prezentate (art. 11 şi 18 din lege), reprezintă o acumulare patrimonială în timp, de-a lungul mai multor ani, astfel încât bunurile existente la un moment dat în patrimoniul unei persoane reprezintă expresia acumulărilor patrimoniale de-a lungul mai multor ani.

Totuşi, în raport de cele menţionate mai sus, se constată că acumulările patrimoniale pe parcursul mai multor ani trebuie dovedite în mod legal şi nu pot fi admise doar în baza celor afirmate de parte, care, în plus, se raportează la o atitudine ce încalcă dispoziţii legale imperative.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar lua în considerare toate veniturile părţilor pentru perioada anterioară, respectiv 2001-2008, tot ar reieşi o balanţă negativă în cuantum de 89.709,8 RON, astfel încât în mod nejustificat s-a constatat că averea intimaţilor pârâţi a fost dobândită în mod legal.

Astfel, Comisia a constatat, în mod corect, că o balanţă a veniturilor şi cheltuielilor trebuie realizată şi în perioada 2001- iunie 2008, când a fost achiziţionată garsoniera de la doamna C. şi că, însumând veniturile anilor 2001-2007 şi jumătate din veniturile anului 2008, rezultă un total al veniturilor familiei de 229.134 RON; însumând cheltuielile familiei cu coşul minim în aceeaşi perioadă dar şi cheltuielile cu achiziţiile rezultă un total de cheltuieli în această perioadă de 318.843,8 RON (39.094,8 RON, cheltuieli cu coşul minim şi 279.749 RON, cheltuieli cu achiziţiile), deci la nivelul anului 2008 veniturile familiei nu ar fi fost suficiente pentru acoperirea cheltuielilor, fiind mai mici decât acestea cu suma de 89.709,8 RON.

În raport de toate aceste argumente, apreciez că ambele motive de recurs sunt fondate şi urmau a fi admise, cu consecinţa admiterii cererea de chemare în judecată, şi anularea ordonanţei de clasare nr. 42/26.01.2017 emisă de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi retrimiterea prezentului dosar Comisiei pentru a fi sesizată instanţa de judecată cu confiscarea cotei părţi nejustificate din averea intimaţilor pârâţi, potrivit procedurii prevăzute de art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea 115/1996 cu completările şi modificările ulterioare.